Omagiu profesorului Dumitru Botar
Cu melancolia clipei de fațã în suflet, ne luãm un îndurerat rãmas bun, îl omagiem
si îl conducem pe ultimul sãu drum pe cel care ne-a fost, pentru unii, un
onorabil coleg iar pentru alții un apropiat prieten, pe
omul, pe profesorul, Dumitru Botar, care a închis ochii
pentru totdeauna, fãrã sã fi avut satisfacția cã a dãruit
societãții si familiei, tot ceea ce a acumulat ca bogãție
de idei, sentimente, experiențã si culturã.
Cuvintele sunt prea sãrace pentru a putea zugrãvi
valoarea ilustrului încetat din viatã, om de o franchețe
rarã, curat ca apa de stâncã, împãrtãșind tuturor din
convingerile sale profesionale si de credințã, cu
înțelepciunea bãtrânilor care ne sunt dragi pentru cã ne
dau totul fãrã sã retinã nimic pentru ei.
La moartea unui asemenea om legendã, care s-a
prãbușit ca un coșmar peste inimile noastre, singurã
tãcerea, expresie supremã a durerii, ar trebui sã-l
însoțeascã pânã la mormânt și dincolo de el.
Îngãduit sã-mi fie totuși, mie, sã-mi iau rãmas bun
mai amplu de la ilustrul nostru dispãrut, inimã nobilã și
spirit afectiv, bucuria sufletelor noastre, aceastã mare
umbrã sfântã, împreunã cu care am trãit cu toții,
neliniștea veacului recent încheiat și începutul veacului
nou, al douãzeci și unu-lea, mai înainte ca pãmântul sã
acopere puținul care a mai rãmas din el și înainte ca el
sã disparã în criptã cu gloria sa, uitat și totodatã
nepieritor.
Nãscut la jumãtatea veacului trecut, pe 27 mai
1945, împlinind de curând venerabila vârstã de 74 de
ani, cel cãruia îi cinstim memoria cu evlavie și respect,
ne-a fost un apropiat pãrinte, un patriarh în comportarea
și în îngãduința sa fațã de noi care i-am sorbit cu atenție
cuvintele pline de înțelesuri și experiențã de viațã pe
care ni le risipea cu altruism.
Știu, pentru cã mi-ai spus-o de câteva ori, cã îți
displace sã fii scos în evidențã îndemnându-mã sã
accept ca trecerea ta prin viațã și din viațã în viața ce va
fi sã fie eternã, sã se facã cu demnitate și fãrã pompã,
fãrã fastul ce ți s-ar fi cuvenit.
Am respectat parțial aceastã dorințã în ultimele luni
dar în lungile noastre discuții am reușit sã smulg o serie
de informații biografice fãrã sã percepi și pe care le-am
întipãrit în propria-mi memorie, informații care vor
rãmâne de-a pururi și cei care pot sã le completeze, ar
face un act de mare cuvioșie și respect pentru memoria
ta.
Prea scumpe al meu și al nostru confrate și prieten,
numai tu care m-ai cunoscut bine zi de zi în cei 20 de
ani de activitate neîntreruptã în cenacluri literare,
epigramatice și de culturã în Caracal dar cu precãdere în
Craiova, cât și ca interlocutor, ai fi putut sã simți cât îmi
este de greu sã scriu, sã vorbesc în aceastã împrejurare,
dar îndemnat de trista și sfânta îndatorire care îmi revine
de a-ți evoca personalitatea, îndatorire de la care nu-mi
era îngãduit sã dezertez, credincios înțelegerii dintre
noi, stabilitã cu mulți ani în urmã, voi fi cât mai concis
pentru a nu-ți deranja dorința de a pleca dintre noi fãrã
prea mult fast.
Acum când marea carte a vieții tale s-a închis și
peste mormântul tãu va coborî tãcerea și liniștea
împãcãrii și când împãcat cu tragicul tãu destin pe care
l-ai acceptat încã de la naștere, în loc sã te bucuri de
vremea prietenoasã a acestei ultime ierni, a crãciunului
pe care întotdeauna l-ai așteptat cu evlavie, a noului an
și de miracolele timpului, ai închis ochii și ai dispãrut
pentru totdeauna din casa ta, trecând în eternitate așa
cum noaptea trece luând cu ea stelele, îmi îngãdui și eu
sã particip cu respectul cuvenit, sã dau mãrturie pentru
veșnica și cutremurãtoarea ta dispariție, sã risipesc
cuvinte triste aducându-ți proslãvire, sã mã închin ție cu
supunere și înainte de ultimul rãmas bun premergãtor
eternei despãrțiri, sã-ți aduc cel mai de pe urmã, cel mai
adevãrat și cel mai meritat omagiu, cãci de-acum încolo,
zadarnic, în fund de cimitir, în amintiri și în mlaștina
îndoielii, mâhnit voi scormoni.
Te-ai stins demn cum demn ai și trãit în casa ta și
ai plecat pe drumul pe care toți pãmântenii se duc,
trecând din timp în eternitate, în locul iadului de pe
pãmânt preferând gloria vieții veșnice.
Cu slabele tale forțe omenești n-ai putut sã te
împotrivești voinței divine, care, pentru a-și înmulți
cetele îngerești te-a luat de lângã copilul și nepoata ta,
te-a smuls de lângã noi, sã credem, însã, cã Dumnezeu
știe ce face, deși în cazul tãu s-a grãbit, putând sã mai
amâne aducerea ta lângã el.
Am înțeles cât te-a încercat vârsta și suferințele
inerente vârstei, care în cele din urmã te-au învins, dacã
la ultima noastrã întâlnire te-au adus în stare sã-mi
spui:” Mã doare gândul trist cã n-am sã mai exist, dar
nu mai vreau decât un pic de liniște și foarte puțin
pãmânt. Am îndurat, am trudit, poate am și plâns uneori
la nedreptãțile vieții, dar acum nu mai vreau decât sã mã
odihnesc.”
Odihnește-te în pace omule bun și sfânt.
Eu, care te-am cunoscut bine, acum când te-ai
avântat în eternitate și ai trecut sub ocrotirea
întunericului și a liniștii, cutez sã spun cã n-ai fãcut
decât bine, pe care l-ai împãrțit cu amândouã mâinile ca
pe pâine, fãrã ca vreodatã sã-ți pierzi rãbdarea și fãrã sã
fi fost prea sever.
Ai coborât de pe colina generației tale de înțelepți
cu care ai urcat treptele afirmãrii, împuținând numãrul
acestei generații cu o cifrã imensã prin durerea și
apãsarea ei, dupã ce, domol din fire dar puternic, ți-ai
ridicat un monument de virtute, afirmându-te prin
simplitatea cinstitã a gândurilor, prin curajul faptelor,
prin dragostea fațã de profesie și ca om al datoriei
împlinite, înainte de a te retrage în nimicul din care ai
ieșit, sã te convingi cât doare tristețea deprimantã a
singurãtãții în mijlocul mulțimii, pentru cã în scurtul
drum al cãsniciei tale, rãsturnând legile aritmeticii, deși
erați doi, ați fost ca unul singur.
”Ai fost una cu mine, am fost unu cu tine, am fost
alãturi la bine și la greu, ne-am prefãcut unul altuia
tânguirile în veselie și am fost pe rând unul pentru altul
stânca ocrotitoare la adãpostul la care ne-am gãsit
liniștea în vremuri zbuciumate, împotriva celor care au
vrut sã ne facã bust rupându-ne picioarele. Întotdeauna
aveai atâtea sã-mi dai, iar eu prea puține sã-ți ofer în
schimb, am plecat cel dintâi și nu m-am priceput cum
sã fac sã mai rãmân.”
Ți-ai repetat mereu aceste gânduri în cugetul tãu
însingurat.
Ai trecut prin viațã în tãcere ca tot ce e mãreț și cu
prudențã ca tot ce e înțelept, cu fruntea arsã de coroana
pe care ai fost silit sã o porți și ai plecat din viațã tãcut
și cu demnitatea eroului care cade împãcat la datorie.
Pentru cei care nu te-au cunoscut bine, am sã mai
spun eu cã, în ciuda uneori a aparențelor n-ai avut
niciodatã optimismul simplist al celui care, scriind pe
apã crede cã face o operã durabilã, cã ai fost nobil, bun,
inimos, mãrinimos și drept și cã nu te-ai plâns nimãnui
de relele care în mod fatal ți-au ieșit în cale.
Deși ai strãlucit prin inteligențã, sârguințã și, în
special, putere de muncã, ai fost deseori pãcãlit, uneori
cu bunã științã, consolându-te de fiecare datã cu gândul
cã tot omul trebuie sã-și dea obolul de naivitate pe
lumea asta, dar trãgând folos din toate înfrângerile, mai
mult decât alții din victoriile lor.
Nu ți-ai dezamãgit și nu ți-ai pãrãsit prietenii de
altãdatã sau mai recenți și nici dușmanilor nu le-ai
devenit ostil, cãci nevrând rãul pentru tine, nu l-ai dorit
nici altora.
Blând, afectiv, romantic și bun, forța ta de
totdeauna a fost arta de ați face prieteni, în care ai
excelat, având, mereu în tine dorința de a fi agreabil, de
a trãi în raporturi bune cu oamenii de orice fel, în
permanențã atent la bãtãile inimii semenilor tãi și ți-a
fost plãcut sã știi, cã mereu cineva are nevoie de tine, de
sfatul tãu, de înțelegerea ta.
Ai dat din ființa ta tot ce alții ar lua, fãrã sã ceri sau
sã aștepți ceva în schimb, ai dãruit chiar și numai prin
prezența ta fericire altora.
Prin faptele și activitatea ta ți-ai scris cu forțã
biografia, lipsit de orice trufie, încrustându-te adânc în
memoria celor care te-au cunoscut.
Pentru tine toate ceasurile s-au oprit și bați la ușa
veșniciei, pentru noi, fostele drumuri spre casa ta se vor
schimba în pelerinaj la locul tãu de veșnicã odihnã, unde
vor veni sã se reculeagã toți cei care admirã rãbdarea,
bunãtatea, truda anonimã și prudența, forța și
inteligența.
Bunule Miticã Botar, mulți am învãțat de la tine cã
fericirea e o cotã parte din binele pe care-l facem, cã
omul este mare nu prin naștere, avere sau prin al sãu
nume, ci prin fapte bune, cã e mai bine sã înduri decât
sã sãvârșești o nedreptate, cã vorba spusã tare se aude,
dar cã cea șoptitã se înțelege, sau cã vorba bunã deși
prețuiește mai mult, nu costã nimic, cã familia este cea
mai sigurã citadelã a individului, prima și cea mai
complexã școalã a sa, cã meseria e meserie, dar cã ce
rãmâne dupã om tot viațã trebuie sã fie, sau cã omul nu
moare de tot și cã trãiește prin ceea ce lasã în urmã, cu
gândul desigur la copii și nepoții sãi.
Dragostea, grijile, eforturile și renumele cinstit pe
care ți le datoreazã și care se regãsesc în ei ți le vor
rãsplãti proiectându-ți amintirea în viitor, transformând
în cotidian fapte de excepție, trãind și ei frumos și demn,
respectându-și familia și iubindu-și prietenii și colegii
ca și pe tine și neuitând cã pãrinte și bunic ca tine nu
mai gãsesc și cã îți rãmân îndatorați mai mult decât țiar
fi putut plãti vreodatã.
Sã nu-și uite rãdãcinile pentru cã de fapt ele dureazã
mai mult decât florile.
Sã ai parte de laude și amintire pentru tot ce ai fãcut
bun și util, ca și pentru faptul cã deși nu ai avut nevoie
de nimeni, ai fost prietenul tuturor, gândind cã raza de
soare care te încãlzea pe tine, nu slãbea cu nimic, dacã
la ea se încãlzea și altul.
Ai uitat rãul, dar binele nicicând și te-ai ținut
departe de orice nedreptate.
Ai știut sã mânuiești cu dibãcie minunata dar
dificila artã a prieteniei, trãind între oameni, cu ei și
pentru ei, fiindcã ai înțeles cã în lumea asta, pe care tu
ai pãrãsit-o pentru totdeauna, puține lucruri se pot face
de unul singur.
Ce se mai poate spune de un soț, tatã, bunic,
prieten, sfãtuitor și om desãvârșit, care a lãsat urme
nepieritoare, fiind în același timp mare, simplu și bun,
decât cã mãsura pe care o avem pentru bunãtatea
omeneascã se dovedește prea micã pentru el și cã a fost
o fericire sã-i fim contemporani și sã ne bucurãm de
prietenia lui.
Omule bun ce ai fost, ochii tãi care au cuprins zarea
și lumea toatã se odihnesc acum pentru totdeauna, ei nu
vor mai vedea nici strãlucitorul astru, nici depãrtatele
stele, închiși fiind pentru vecie de moarte, acest subiect
al spaimei universale și dintre toate nenorocirile cea mai
de fãrã leac, care ți-a umplut de întristare viața de toate
zilele în ultimii ani.
Te-ai retras pânã ai ajuns într-un loc de unde nu te
mai poți întoarce.
Acum în ceasul despãrțirii, înainte de a te așeza în
lãcașul de veșnicã odihnã din bezna adâncã a
pãmântului plin de morminte și cu pãduri de cruci,
alãturându-te celor reduși doar la țãrânã și cu secole de
moarte și de uitare peste ei, cuget eu cã atunci când cerul
a venit sã-ți ia înapoi ce ți-a împrumutat, tu ai putut sã
spui cu fruntea sus:
”Primește sufletul meu mai bun decât mi l-ai
încredințat” iar nouã ne prilejuiește sã gândim:” Ce
suflet mare înapoiat-u-s-a la cer, ce inimã a încetat sã
mai batã.”
Ca orice om, n-ai fost nici tu scutit de clevetiri
mãrunte, din partea celor care te-au privit ca orbii,
pentru cã totdeauna ceea ce este mare se vede atacat de
inteligențele mãrunte, dar, neștiutor de rãu, prins în
capcanã de preocupãrile tale, pãstrându-ți mintea când
alții n-o mai aveau și crezând în tine când ei nu credeau,
te-ai ținut bine în vremuri grele, ca sã te poți bucura de
cele bune, pe care nu le-ai mai apucat.
Sã spunem, deci, cã și fruntea ta a fost încununatã
cu spini.
Este parcã fãcut sã ne dãm seama de valoarea unui
om abia dupã ce îl pierdem, ca și în cazul tãu, dar oare
te plângem cu adevãrat pe tine care ai încetat sã exiști,
sau ne plângem de fapt pe noi, care am rãmas fãrã tine.
Grea întrebare.
Nãscut pentru a fi și tu nefericit ca tot omul, osândit
din leagãn la o experiențã prea scurtã și complicatã, îți
vei gãsi odihna cea mare sub lespedea rece care-ți va
acoperi mormântul, ultimul azil al nefericirii tale,
departe de locurile copilãriei, unde pentru întâia oarã ai
zãrit lumina cenușie a primei dimineți, unde pentru
prima datã ai tras în piept aerul dãtãtor de viațã, departe
de glia unde ai zãrit întâiul soare și care pentru tine a
reprezentat întotdeauna partea terestrã a paradisului și
facã cerul ca cei care rãmân dupã tine, sã nu-și reproșeze
vreodatã, prea rarele flori aduse la cimitir.
Urmașilor tãi le spun:
Despãrțirea de tatãl și bunicul vostru este una din
durerile mari, surde, solemne și sfinte, pe care trebuie sã
le suporți și sã le învingi singur, sã vã întristați de
moartea lui, dar s-o faceți într-un chip demn de el, sã fie
și asta una din cele mai sfinte zile din calendarul vostru,
pânã ieri îl mai aveați aici pe pãmânt pe bunul blândul
și puternicul vostru înaintaș, începând de astãzi aveți un
înger în altã parte, care acolo sus vã iubește în
continuare și vã protejeazã.
Eu pot depune mãrturie cât de mult și-a iubit
profesorul Botar copilul și nepoata și câte sacrificii a
fãcut pentru ei câte a suportat și îndurat numai și numai
sã le fie viața mai agreabilã.
Îngenuncheați și udați cu lacrimi fierbinți aceste
relicve sfinte, sãrutați-i mâna cu recunoștințã și
întrebați-l de vã poate ierta, dar puneți-vã surdinã
coardelor inimii și învãțați sã plângeți pe dinãuntru, fãrã
glas, însã chivernisiți-vã și plânsul pentru cã viața e
lungã și grea și voi sunteți abia la începutul ei.
În lupta cu timpul nu veți înceta sã vã iubiți tatãl,
bunicul, vã veți ruga pentru el, dar veți aștepta zadarnic
împãcarea cu marea asta de nesiguranțã care se cheamã
viațã și care pentru noi toți ,în loc de triumf, se terminã
cu înfrângere și doliu.
Sã vã gândiți cã în lut ascuns ca o comoarã, din
noua lui viațã de dincolo de viațã ,suspin și luminã vã
va fi, fericire vã va dãrui și vã va aminti mereu celor
mici : ”Sã nu uitați cã existența voastrã o prelungește pe
a mea, sã vã cultivați destoinicia și înțelepciunea
moștenite din strãbuni, sã cereți providenței, fãrã voia
cãreia nimic nu se poate înfãptui, sã vã dea spirit
luminat și prevãzãtor și sã creșteți curați ca lacrima și
frumoși ca o bucurie, în viața voastrã sã nu fie alt
anotimp decât primãvara, altã vârstã decât tinerețea și
alte lacrimi decât de bucurie” iar celor vârstnici:” Sã
aveți parte de nervi de oțel și hotarâre de fier, pentru cã
stima care se acordã oamenilor se mãsoarã dupã
dificultãțile depãșite și sã vã fie încununatã de izbândã
fiecare din zilele voastre, slujind ca și pânã acum,
binele, frumosul și adevãrul. Fiți bravi, credincioși,
curați, țineți minte dorințele mele, nimic sã nu le șteargã
din inimile voastre.”
Prea iubite, fost, Dumitru Botar, acum când pentru
totdeauna tu ai tãcut, când graiul tãu dulce pe veci este
mut, când pe chipul tãu s-a așternut liniștea marelui
somn și pãrãsești aceste locuri, unde n-ai gãsit
strãlucirea pe care ai cãutat-o, ba, dimpotrivã, ai rãbdat
și ai sorbit pânã la fund paharul deziluziilor și mulți
oameni rãi te-au încununat cu spini și ți-au agãțat la gât
coliere din pietre de pavaj, îți cer iertare ca
supraviețuitor, încã, deoarece n-am reușit sã intervin
pentru ați îndeplini dorința de a fi condus la locul de
veci fãrã alai și fast, în anonimat și liniște desãvârșitã,
fãrã ca cineva sã suspine în urma ta și fãrã ca vre-o
lacrimã sã-nfloreascã în ochii cuiva deoarece, și asta nu
este scuza mea, familia, urmașii tãi au avut întâietate la
ceremonie.
Lãsând la o parte ceea ce n-a fost și ar fi putut sã
fie, acum când suferința grea și neiertãtoare pe care ai
îndurat-o cu încãpãțânatã voințã te-a cufundat din nou
în noaptea fãrã ecou, fãrã amintiri și fãrã bucurii, din
care ai ieșit în ziua când te-ai nãscut, noi, cei fațã de care
bunãtatea ta nu poate fi descrisã în cuvinte, asigurândute
de stima și amintirea neștearsã, a celor care te-au
cunoscut și care te vor pãstra în lada de zestre a
sufletului lor, înainte de a ne lua îndureratul, definitivul
rãmas bun de la tine, îți propunem o ultimã împãcare,
chiar dacã n-a existat vreodatã o vrajbã adevãratã între
noi, ce-avem de iertat sã ne iertãm în gând și ce-avem
de uitat sã uitãm plângând.
Împreunã cu familia ta greu încercatã, cu prietenii,
cu colegii, foștii colaboratori, cunoștințe apropiate și alți
frați de suferințã necunoscuți, pentru care plecarea ta
din viațã ”nu-i moarte ci nemurire” și pentru care vei
continua ”a fi prin a nu fi”, ne vom aminti de marele
zãcãmânt de generozitate, optimism, seninãtate și
fidelitate care s-a aflat în tine, de sufletul tãu ales, aflat
acum pe calea spre locul pãcii depline, de unde nimeni
nu s-a întors.
În fine, acum când soarta ți-e împlinitã și pentru
tine mâine nu va mai deveni niciodatã azi, aici în casa
Domnului, ne închinãm, cu respect și venerație, în fața
rãmãșițelor trupești ale omului care s-a aflat în tine, ne
luãm rãmas bun fãrã sã fluturãm din batiste, îți închinãm
un ultim și pios omagiu, depunem o floare la cãpãtâiul
tãu, aprindem o candelã care sã-ți lumineze calea în
noaptea infinitã și îți spunem la revedere, pe mâine, la
anul sau în curând, dincolo de mormânt.
Dar, dacã, unde, cum și când ne vom întâlni, sunt
lucruri scrise într-o carte pe care eu nu am citit-o încã.
Atât eu, cât și cei care te-au respectat și apreciat,
urmașii care te-au iubit, te asigurãm de eternul nostru
devotament și îți dorim sã fii binecuvântat, tu care ne-ai
fost binecuvântare și sã mã ierți cã mi-e prea sãrac
cuvântul, fațã de ceea ce simt pentru tine și cã ți-am
închinat aceastã smeritã dar neizbutitã lucrare, ca și
pentru faptul cã deși în repetate rânduri ți-am auzit
glasul lãuntric.
Odihnește-te în pace coleg și prieten drag, sã-ți fie
țãrâna mai ușoarã decât i-ai fost tu ei și veșnicã
amintirea.
Acum când aripa neagrã a morții a fãcut întuneric
în cerurile noastre, știm cã nu te vei mai întoarce la noi,
dar vom veni noi la tine, așa cã nu ne pierdem speranța
de a te reîntâlni în drumul nostru spre infinit, pentru cã,
lângã tine, ori și ce ar fi, noapte sau zi, vrem sã fim și
când n-om fi.
Sã te ierte Dumnezeu și sã-ți aștearnã liniștea eternã peste somnul tãu.
Recomandãm sufletul tãu îndurãrii nețãrmurite a Creatorului.
Cu deosebitã considerație și aleasã prețuire, al tãu prieten în cei douã zeci de ani și pe vecie,
Nicu Vintilã-Sigibida, din Romanațiul tãu de suflet.
|
Nicu Vintilã-Sigibida 6/19/2020 |
Contact: |
|
|
