Pisicile din Roma
În Ianuarie 2009,destul de brusc, ne-am hotãrât sã mergem pentru douã sãptãmâni la Roma.Motivul principal era de a revedea pe prietenii Ștefan și Teresa.Pentru mine era a patra oarã cã mergeam la Roma,pentru Larissa a cincea oarã.
Am ales luna Ianuarie din mai multe motive.În primul rând evitam Vara care,pentru mine,este cel mai antipatic anotimp.Apoi mergeam într-o vreme când în Roma sunt puțini turiști și,nu în ultimul rând,biletele de avion erau mai ieftine.
Larissa,ca de obicei,s-a ocupat de detaliile “genistice” și a luat bilete cu ruta,Detroit-Paris-Roma și apoi Roma-Amsterdam-Detroit.
Cu doar douã zile înainte de plecare am asistat,practic fãrã putințã de intervenție,la o bãtãlie titanicã între câinele meu Brutus și un raccoon(ursuleț spãlãtor).În ciuda aspectului lor cumva simpatic,racoonii sunt animale feroce.Sunt înzestrați cu dinți foarte ascuțiți și cu ghiare fioroase,lungi și incovoiate.Pe teritoriul “Vatra” în permanențã erau douã trei familii care bântuiau fãrã reținere.În mai multe rânduri Brutus a atacat asamenea trecãtori și de regulã am putut sã întrerup lupetele.Mai de fiecare datã Brutus se alegea cu zgârieturi.De datã aceastã Brutus a încolțit un raccoon într-o fundãturã și deci lupta a fost pe viațã și moarte.Un raccoon este cam de dimensiunile unui câine de gabarit mediu dar are agilitatea unei feline.Brutus,amestec de pitt bull,avea avantajul unor ochi mici,pe care îi putea proteja și a unor fãlci colosal de puternice.La început raccoon-ul s-a alcãtuit în “minge”,rotund, cu toate cele patru gheare înainte.Brutus a reușit sã îi “rupã” garda și apoi l-a apucat de ceafã cu dinții sãi puternici.Treptat mușcãtura a devenit tot mai strânsã și dupã circa zece minute raccoon-ul a murit.O lupta titanicã!
Am plecat cu un avion de searã care, dimineața devreme a ajuns la Paris,pe sinistrul aeroport Charlles de Gaule”.Un aeroport foarte pretențios și colosal de complicat,parcã înadins fãcut sã rãtãceascã lumea.În plus,cu aroganțã prosteascã și antipaticã,personalul vorbește exclusiv franceza,iar la asta se adaugã și faptul cã ceeace prezentau drept cafea era o zeamã chioarã.La coborârea din avion am vãzut cã am cãlãtorit cu un preot al Episcopiei “Vatra”,Cãtãlin Mitescu.Nu știam cã el venea la Paris,unde parohia localã româneascã era sub ascultarea Episcopiei “Vatra”, sã negocieze transferarea ei cãtre Patriarhia din București.
Am stat vreo douã ore și apoi am avut legãtura la Roma.Aeroportul Romei,”Fiumicinno”,este relativ mic dar extrem de simpatic și personalul prevenitor.Ne-a astetat Teresa și ne-a dus la gazdã unde aveam sã dormim,”Suore Benedettine di Santa Priscilla”.Aceste surori au în grijã un superb complex care cuprinde și Catacombele Sfintei Priscilla.Acolo am primit o camera cu baie și o micã bucãtãrie,pentru un prêt mai mult decât modest,circa douãzeci de dolari pe noapte,pentru prețurile de gãzduire din Roma aproape nimica,într-o clãdire anexã numitã “Forestiera”.Era pe Via Salaria lângã punctul unde se terminã Via Nomentana.Dincolo de complex este un parc superb și foarte aproape este Basilica di Santa Constanza,o basilica din veacul al IV-lea care este învãluitã în iederã milenarã.Majoritatea timpului am stat însã în frumoasa locuința a Teresei și Ștefan și ne-am bucurat de spledida lor ospitalitate.Ei doi,acum maturi,îmi pãreau la fel de frumoși cã atunci când i-am cunoscut întâia datã cu peste patru decenii în urmã.Cei doi copii ai lor,Matteo și Alessandra,erau frumoși,prietenoși,inteligenți.Am vãzut superba carte a lui Ștefan despre covoarele otomane de rugãciune din Transilvania.O carte având textul în patru limbi,cu superbe ilustrații și într-o formã graficã superlativa.Dincolo de informația documentatã cartea este o adevãratã lucrare de artã,obiect de colecție.Am vãzut și traducerea în italiana,fãcutã de Teresa,fascinantei cãrții” Iubește acest pãmânt” de Ileana Vulpescu.O adevãratã bucurie!
Am întâlnit și pe sora mai micã a Teresei,Julia,care aratã direct prea bine…
Împreunã cu Teresa și Ștefan am petrecut zile frumoase și calde.Într-o zi am fost împreunã la Assisi și am vãzut impresionanta capela unde este înmormântat Sfântul Francis.Pe drumul de întoarcere,aproape de Perugia,o mașinã a accidentat ușor mașina lui Ștefan.Fãrã urmãri în afarã emoției.
În altã zi,Larissa și cu mine,am mers la Florența.Oraș mai mic dar cu o colosalã personalitate și mereu aducând laudã lui Dante.În piațã centralã,dominata de Basilica Santa Maria ,erau sumedenie de țigani români cerșetori extrem de agresivi.Am avut schimburi verbale “pitorești” cu ei.Amuzant era modul în care dispãreau când își fãceau apariția patrule de carabinieri;fugeau cu potarnichiile.Locuitorii din Florența,”toscani”,deci urmãși ai Etruscilor,îmi pãreau ceva mai duri ca locuitorii Romei și mâncarea lor era spectaculoasã.
Apoi am colindat în Roma cam peste tot și cu insistențã în Trastevere,care îmi pare cã are cea mai mare personalitate din Roma.Desigur am fost de mai multe ori în Forum și la Carcera Mamertina.De acolo luãm un autobus la Vatican.În una dintre ocazii,un carabinier amabil,ne-a avertizat sã avem grijã cãci în autobus sunt hoți de buzunare Români(de fapt țigani).Am primit avertizarea cu destulã jenã.
În una dintre Duminici,dimineața,am fost cu Ștefan la Basilica San Paolo fuori le mura.O imensã basilica ridicatã pe cella memoriae înãlțatã de creștini imdiat dupã martirizarea Sfântului Pavel.Basilica eeste giganticã și doar într-un colț un preot oficia messa pentru vreo douãzeci de oameni bãtrâni.În rest era un gol deprimant și rece.Partea cea mai bunã a acelei ieșiri a fost o oprirea la un magazin de de licatese unde Ștefan a comandat niște sendviciuri absolut minunate,compuse de el.În general Ștefan are marea calitate de a afla în orice loc ceeace este interesant,frumos și bun.Astfel toți am fost la restaurantul Mari I Monti.Acolo ,din nou,Ștefan a comandat feluri de mâncare diverse și fãrã egal și culmea,nici mãcar peste mãsurã de scumpe.Preferințele lui culinare sunt spre vegetale,ciuperci,nuci și produse ale marii:pești,scoici și frutti di mare.Acel restaurant este foarte pitoresc și așezat într-o grãdina care este în proprietatea aceleiași familii din veacu al XIV-lea.Acolo,la timpul sau,mânca și Garibaldi.
La Vatican,în gigantica San Pietro,erau doar turiști asiatici care,acolo unde le era îngãduit,în chip agasant fotografiau aproape fãrã întrerupere.
În cursul preumblarilor am vãzut foarte mulți Români veniți la lucru.Mergeau în grupuri și mulți dintre ei dormeau pe culcusuri improvizate,practic sub cerul liber,în preajma Stazionne Termini(gara din Roma),prin parcuri,etc.Erau în grupuri,bãrbați și femei,își încãlzeau sau pregãteau mâncarea pe primusuri și majoritatea beau direct din “buteglione”(sticle de un litru și jumãtate) de ‘vinno di tavola”,vinul cel mai ieftin.Era un spectacol deprimant.
Roma,sub forma structurilor arhgitectoniceera aceiași dar, ceva mã neliniștea și fãcea deprimat.
Moneda ‘euro” mi se pãrea o insultã,nepotrivitã locului,o intervenție strãinã și brutalã.Prezența sumedeniei de țigani și afro-arabi îmi dãdea senzația cã orașul este sub asediu.Iar la asta se mai adãugau câteva lucruri care și ele îmi pãreau agresiuni la identitatea orașului.
Peste tot erau afișe recomanand mâncarea “kosher”.Sã vi la Roma și sã mãnânci mâncare “kosher” ,personal ,îmi pare lipsã de bun simt!Apoi,în Forum,”Arcul lui Titus”,arcul care a celebrat biruința Romei în rãzboaiele iudaice ,era scos din circuitul de vizitare sub pretextul penibil cã ar fi “nesigur”.Aceastã carantinizare este de fapt în consecințã logicã acelei practici care de vreo douã decenii mereu “purificã” textul “Rãzboaielor Iudaice” ale lui Josephus Flavius.În permanentã se insinueazã cã istoria respectivã nu este tocmai exactã și mereu se spune cã Iosephus era un “trãdãtor”. Evident cã acestea fac parte din încercarea de a modifica memoria într-o manierã care sã acomodeze actualul triumfalism israelian.Oricum și aceste detalii îmi accentuau starea de neliniște deprimantã.Îmi pãrea cã orsul este în pericol și este pe punctual de a capitula,mi se pãrea cã duhul care face din Roma “cetatea eternal” este pe punctual de a pleca de acolo.
În aceastã stare de spirit incertã am plecat spre Amsterdam cu mare întârziere.În Amsterdam era o mare furtunã și avioanele nu puteau ateriza.Deci am plecat cu o întârziere de circa șapte ore.Abea pe la patru dupã amiazã,în loc de noua dimineața,am decolat spre Amsterdam și zborul a durat mai mult decât era prevãzut,avionul s-a rotit în jurul Amsterdam-ului vreo zece minute pânã a primit aprobarea de aterizare.Odatã aterizați am alergat cãtre ieșirea de unde urma sã decoleze legãtura spre Detroit.Am ajuns în momentul în care ușa de îmbarcare se închidea,deci am pierdut zborul.A trebuit cã vreme de douã ceasuri sã mergem și sã așteptãm la birourile de transfer pânã ce,în final,am primit cãrți de îmbarcare pe un zbor care urma sã plece spre Detroit la ora zece și jumãtate a doua zi.Am încercat sã aflãm camerã la hotelul din incinta aeroportului Skiepool și în imediatã apropiere ,dar totul era ocupat.Ne-am resemnat și am petrecut noaptea în aeroport.
Treptat,treptat aeroportul se golea,toate magazinele,restaurantele și chioșcurile multicolore își închideau ușile.Personalul de zi pleca și în aeroport rãmâneau cei care pierduserã zboruri,fauna nopții și personalul de curãțenie.Luminile se stingeau și era o atmosfera stranie,irealã.Larissa a gãsit loc în zona unde erau un soi de scaune mai mari care se puteau extinde și a rãmas cãutând unul și pentru mine.Pânã atunci m-am dus în sala alãturatã și mã uitãm în jur.Lângã mine erau un tânãr,cu aspect de derbedeu și o tânãra care nu ascundea cã era acolo pentru “consum”,amândoi erau ceva sud-slavi.Nu departe era o sala”pentru copii”,cu jucãrii fixe.Acolo o stewardesa i-a îndrumat pe niște indo-pakistanezi cu copii mici ,care s-au repezit în credința cã vor fi și paturi.Mai mult, ei au intrat într-un soi de competiție agresivã cu alți conaționali ai lor pe tema,”cine a fost primul”.Am numit acea competiție,”la bataglia dei tzingari”.Dar au fost total dezamãgiți vãzând cã nu era nici vorbã de paturi.Puțin mai târziu o franțuzoaicã istericã s-a apucat sã insulte pe altã stewardesa ,care cãuta sã fie amabilã și era doar în trecere pe acolo,fãrã legãturã cu zborul pierdut, deaorece nu putea sã își spele copilul(și ea pierduse avionul și trebuia sã treacã noaptea în aeroport).Se aștepta ca în urmã vociferãrilor sã fie acomodatã într-un hotel,fãrã succes. Dupã vreo orã Larissa mi-a spus cã a aflat un scaun extensibil și pentru mine.M-am dus acolo,m-am acoperit cu parka pe care o aveam și am cãutat sã ațipesc.Nu cred cã am reușit.Eram între somn și trezie și depresia și îngrijorarea pentru soarta Romei devenea chinuitoare,obsedantã,semi coșmar.Mã întrebãm cine ar putea sã previnã capitularea Romei sau cine ar putea da semn cã duhul care face din Roma “orașul etern” nu va pieri.Brusc am avut o iluminare și am știut cine: pisicile Romei.
Oricine a stat câtãva vreme în Roma a trebuit sã observe mulțimea pisicilor.Pisicile din Roma alcãtuiesc adevãrate colonii,cu reguli interne,bazate pe vigoare și senioritate.Aceste colonii ocupã câte un teritoriu și acela,cel mai adesea,este în jurul unui monument istoric.Acel monument sau complex antic este în fapt în stãpânirea pisicilor,locuitorii sãi permanenți.Pisicile nu sunt de fel domesticite,de fapt nici nu pot fi domesticite,sunt animale salbatece și libere care se adapteazã perfect condițiilor.Ele nu se atașeazã de oameni,se atașeazã de locuri.Spre deosebire de populația vagoabnda caninã,care sunt semn de haos și pustiu,pisicile,prezența lor,este semn de continuitate și locuire permanenta.Acest lucru îl semnificã mulțimea pisicilor din Roma.Aceste pisici,puternice,libere,neanfrante, sunt semn cã duhul Romei este statornic și cã “cetatea eterna”va dãinui”.Am avut un sentiment de ușurare,de iluminare și bucurie și cu acest sentiment m-am întors acasã.
....................................
Alexandru Nemoianu Istoric Michigan USA
|
Alexandru Nemoianu 5/17/2020 |
Contact: |
|
|
