Periculoșii bãtrâni
Cu mai bine de douã secole în urmã, pe când desfãșura campania din Egipt, Napoleon (pe atunci el era doar generalul Bonaparte) a decis, în fața mamelucilor și a unei situații-limitã, sã aplice o tacticã de apãrare de tip circular, cu valorile puse la mijloc și cu militarii francezi desfãșurați pe lungimea cercului. Se zice cã atunci viitorul împãrat ar fi dat un ordin memorabil, care nu a sunat bine deloc: „Mãgarii și savanții la mijloc!”. Asta însemna sã fie protejate aceste douã categorii de ființe (adevãrate valori) prin așezarea lor cât mai departe de primejdie. Nu era rãu, ci era bine pentru cã savanții nu erau asimilați cu mãgarii, decât din punctul de vedere al utilitãții lor. Dincolo de glumã, mãgarii erau de neprețuit pentru cã erau cei mai buni cãrãuși, iar savanții erau indispensabili pentru descifrarea comorilor istorice ale Egiptului, inclusiv a scrierii hieroglifice. Ambele categorii și-au fãcut datoria, fapt pentru care Parisul s-a ales cu obeliscuri egiptene jefuite și cãrate cu greu, iar umanitatea cu mesaje în clar despre o lume cãreia îi datorãm, între altele, civilizația greco-romanã, din care se trage civilizația noastrã modernã și contemporanã.
Unii au înțeles astãzi, tot într-o situație-limitã, dar fãrã umorul lui Napoleon, sã-i punã alãturi de protejații „mãgari și savanți” și pe bãtrâni, și tot cu intenția beneficã de apãrare. Pandemia aceasta este o nenorocire cum nu s-a mai întâmplat una la fel în istoria celor vreo 80-90 de ani recenți (adicã timp de trei generații). Planeta, de la Al Doilea Rãzboi Mondial încoace, a trãit (în mare parte din Europa, America, Asia, Australia) multe decenii liniștite, prospere și chiar pline de rãsfãț pe ici, pe colo. Criza declanșatã de aceastã boalã și de numeroasele cazne și morți pricinuite de ea a trezit în oameni și lupta feroce pentru existențã. Modul de a gândi „politicește corect” – criticat, pe bunã dreptate, în multe privințe – a fost înlocuit uneori cu o gândire pragmaticã, de genul „scapã cine poate”. Evident, nu se spune asta în mod direct. Noi trãim într-un continent numit Europa, unde sedimentãrile de civilizații una peste alta sunt ca sendvișurile cu multe straturi, spre care ne lãcomim uneori.
Aceastã evoluție ne-a obișnuit cu un anumit rafinament al comunicãrii, cu disimularea minciunii, cu ascunderea relelor intenții, cu ademeniri înșelãtoare. De exemplu, acum, în mijlocul acestui morb (care ne distruge, în oarecare mãsurã, nu numai vieți, ci ne întunecã și judecata limpede), unor conducãtori ai noștri – inclusiv de la nivelul cel mai înalt al Uniunii Europene – le-a cãșunat pe bãtrâni. Natural, istoricii știu cã bãtrânii au fost țapi ispãșitori, de la Socrate încoace, în multe perioade istorice și în multe comunitãți declarate civilizate. Ce sã faci cu unii neputincioși și socotiți inutili, care-ți complicã viața de pomanã, când viețile tinerilor sunt în pericol? Ba, acești expirați mai cer și de mâncare, mai au pretenția sã primeascã și medicamente scumpe, mai îndrãznesc – acum, când ambulanțele nu prididesc cu tinerii și cu cei activi – sã sune la 112 și sã clameze cã au febrã sau tușesc? Dar, în fine, astea s-ar mai putea suporta, pentru cã societãțile europene au încã resurse, deopotrivã alimentare și medicale. Mai gravã pentru locuitorii grãbiți ai planetei este însã sâcâiala acestor bãtrâni, pretenția lor de a fi activi, dorința de a umbla pe strãzi precum ceilalți oameni, de a merge la piațã, la supermarket etc. Insuportabile sunt plângerile lor neîncetate, lamentãrile lor, repetarea acelorași lucruri din viața lor trecutã și chiar sfaturile pe care le dau fãrã sã le fie cerute.
În vremuri normale, acești bãtrâni nu erau, însã, întotdeauna de lepãdat. Își îngrijeau constant nepoții, pe care îi hrãneau, îi rãsfãțau așa cum numai bunicii pot și știu, îi duceau în parc la joacã și reușeau sã-i lase liberi din când în când pe pãrinții acestor nepoți. Ba, de multe ori, acești bãtrâni aduceau periodic mâncare gãtitã, în lipsa activilor casei și o lãsau în frigider, încât, la venirea acasã, tinerii se puteau înfrupta „ca la mama acasã”. Mai mult, unii dintre acești pensionari scoteau din economiile lor de o viațã sume de bani pentru tineri, pentru nevoile lor, le dãdeau maturilor casele lor (și se mutau ei în spații mici, chiar meschine, „cã doar noi ne-am trãit traiul”). Sigur, tot pisãlogi erau, tremurau din când în când ori șchiopãtau, când veneau spre noi aduși de spate, dar purtau cu sine și avantaje care nu erau deloc minore. Nici atunci nu erau tocmai rãsfãțați de lume, pentru cã lumea lor trecuse. Mai auzeai pe la câte o televiziune cã „un bãtrân de 60 de ani a fost surprins de un automobil pe trecerea de pietoni, pentru cã nu s-a asigurat” și simțeai în vocea crainicului (mustind de tinerețe și de sãnãtate) un nãduf abia reținut, de genul: „Ce-o mai fi cãutat și moșulicã ãsta prin oraș, când îl cãuta moartea pe-acasã?”. Tot pe la noi, prin mioritica noastrã lume originalã, mai erau, dupã 1989, și alte reproșuri la adresa bãtrânilor. Vedeai des tineri imberbi, plini de zel, activi și atoateștiutori care condamnau „nesimțirea” celor care au trãit sub comunism, care s-au ghiftuit sub comunism, care au construit comunismul și care mai voiau sã și trãiascã în continuare, sã munceascã, sã fãureascã o lume democraticã. Sã ne amintim cã avem acum în România tineri de 30-40 de ani care nu știu deloc, pe viu, ce a fost comunismul. Unii nu înțeleg încã nimic din lumea asta și condamnã generația celor de 60-70 de ani pentru simplul fapt cã a îndrãznit sã trãiascã sub comunism, cã și-a ales, din toatã istoria asta lungã și mare, tocmai „epoca de aur” ca sã ființeze. Bãtrânii, aceste „relicve decrepite” – cum zicea nonșalant un comunicator nu demult – sunt afectate și chiar infectate de comunism și nu prezintã nicio încredere. Sigur, asemenea judecãți nu erau tocmai curente și nu erau rostite Urbi et Orbi mereu și cu voce tare, dar rãzbãteau din când în când. Le cenzura bunul simț și nevoia de bãtrâni, care erau, pentru unii, un rãu, dar „un rãu necesar”. Societatea prea activã, maturii prea ocupați, goana dupã câștig material cât mai mare, obținut din câte 2-3 slujbe (azi joburi) concomitente, îi fãcea, oarecum, indispensabili pe bãtrâni.
Dar acum, când stãm cu toții acasã, ce sã mai faci cu acești „paraziți”? Au nevoie de mâncare, de medicamente, de companie, de stat la o poveste și nu „produc” nimic în schimb! Ba mai au și neobrãzarea sã se îmbolnãveascã – ceea ce ar putea sã fie treaba lor – și sã și rãspândeascã boala – ceea ce e treaba tuturor. Dacã s-ar îmbolnãvi doar ei între ei, dacã și-ar da boala numai unul altuia, ar mai fi cumva, dar ei dau virusul tinerilor și copiilor, ceea ce este de-a dreptul revoltãtor. De câte ori îi vezi pe stradã sau oriunde în afara casei lor, parcã umblã intenționat cu panere pline de covid-19, ca sã strice cheful și viața oamenilor folositori de pe lumea asta, sã-i infecteze și sã-i distrugã. Sigur cã sunt și excepții între bãtrâni, de exemplu bãtrânii politicieni. Ei pot umbla liber pe afarã și pe dinãuntru, pe oriunde, pentru cã ne conduc și ce ne-am face fãrã indicațiile lor! Nu-i evoc aici doar pe politicienii bãtrâni români (și nu le dau numele, fiindcã ei s-ar putea simți ofensați și m-ar putea dojeni), dar îi spun concret pe câțiva din cei mondiali și europeni (pentru cã lor, oricum, nu le prea pasã de noi, rudele sãrace). Sã-l luãm, de pildã, pe președintele Donald Trump, care (nãscut în 1946) are, deci, 74 de ani și care se încãpãțâneazã sã fie președintele celei mai importante națiuni din lume, cum o spune el însuși, mereu. Ba, ilustrul președinte american a îndrãznit ca, aproape expirat fiind, sã aibã, la vârsta de 60 de ani, chiar și un copil. Sã-l luãm și pe domnul Jean Claude Junker (nãscut în 1954), care are 66 de ani și care, deși plin de boli, a condus Uniunea Europeanã pânã de curând. Poate cã el, totuși, stã acum mai mult în casa lui modestã. E de amintit chiar cazul doamnei Ursula von der Leyen care, cu toatã particula ei de noblețe din nume, nu este nemuritoare. Domnia sa are 62 de ani (fiind nãscutã în 1958) și ne-a avertizat senin, de curând, cã „este posibil ca persoanele în vârstã sã fie izolate pânã la sfârșitul anului”, în vreme ce „copiii și tinerii se vor bucura de mai multã libertate”. Cer scuze pentru devoalarea vârstei unei doamne, dar era nevoie pentru demonstrație. Sã notãm delicatețea traducãtorului acestui text în românește, care nu a redat „elderly people” prin „bãtrâni” ori prin „oameni bãtrâni”, ci prin „persoane în vârstã”. Prin urmare, „persoanele în vârstã” vor sta în izolare încã aproape un an, în vreme ce animalele de companie vor fi plimbate liber, chiar dacã ele mișunã și mușinã prin microbii și virușii din praful strãzilor și chiar dacã nu s-a demonstrat deloc cã nu sunt și ele purtãtoare ale ucigașului virus. Ba, animalele de companie pot sã se bucure de libertate, deși se spune cã acest teribil morb ar veni chiar de la animale (nu de la cele de companie, deși nu putem sã știm ce fel de animale au mai ajuns sã fie acum „de companie”). Departe de mine gândul sã cer îngrãdirea libertãții animalelor, dar ce facem cu oamenii, pentru cã și bãtrânii sunt oameni? Aș cere timid sã fie bãtrânii asimilați, pe lângã „mãgari și savanți”, și cu aceste fericite animale care au dreptul la libertate.
Dorința aceasta rãsunã deocamdatã în deșert. Decidenții țãrii și ai lumii, care au nevoie de voturi nu peste mult timp, invocã grija lor sincerã și dezinteresatã pentru binele social, dar nu s-ar da în lãturi sã-i izoleze pe bãtrâni pentru toatã viața. Treaba asta – suntem asigurați – le-ar face și lor, bãtrânilor, bine. În izolare, bãtrânii s-ar plictisi, ar muri de inimã rea ori s-ar îmbolnãvi între ei și le-ar face bine și celorlalți, care s-ar simți în siguranțã, s-ar vindeca definitiv și nu și-ar mai pierde vremea cu cai verzi pe pereți. Doar nu se propune ca bãtrânii sã fie gazați, împușcați, aruncați în prãpãstii, cum au fãcut alți decidenți din alte epoci și locuri, însã nu de pe Marte, ci de aici de pe Pãmânt. Se decide, în chip umanitar, sã fie împiedicați bãtrânii sã se miște liber, ceea ce ar fi un privilegiu de pe urma cãruia ar muri singuri. Dar asta nu se mai spune, cã nu dã bine și nici nu este bine sã fie spus, deoarece s-ar trezi unii nostalgici, slabi de inimã, miloși sã sarã în apãrarea acestor oamenii inutili. Nu este un scenariu de George Orwell, dar ar putea sã fie, dacã ar fi fost scris cu talentul inimitabil al celebrului scriitor invocat. Așa, e doar un gând al unui istoric bãtrân, care, evident îți apãrã bãtrânețea sa și bãtrânețea bãtrânilor în general.
Scenariul acesta este unul imaginat și nu se va întâmpla decât dacã ne va lua Dumnezeu tuturor mințile, pentru cã societatea este ca un corp. Unui corp, dacã îi tai brațele nu poate munci, dacã îi amputezi picioarele nu poate umbla, dacã îi scoți plãmânii nu poate respira, dacã îi zbori crierii nu poate gândi etc. Sã știți cã unii dintre acești gânditori extravaganți nu sunt originali deloc. Au mai fost confrați ai lor cu mintea cât o nucã și dãruiți cu putere, care au voit sã extermine copiii, alții care au scos din joc maturii pãcãtoși ca sã-i pãstreze pe copiii inocenți (trimiși la moarte sigurã prin Cruciada copiilor” din 1212), alții care au vrut sã izoleze sau sã extermine „rasele inferioare”, alții care au vrut sã-i ucidã pe cei care nu credeau în zeii „buni”, alții care i-au exterminat pe cei care gândeau altminteri decât guvernanții etc. Nici ideea cã bãtrânii sunt inutili nu este nouã. Au încercat mulți sã o promoveze și nu au câștigat nimic. Comunitatea nu poate trãi nici fãrã tineri, nici fãrã maturi, nici fãrã copii și nici fãrã bãtrâni. Natural, motivãrile cu grija fațã de bãtrânii contemporani sunt insinuante, sunt ascunse, sunt îmbrãcate în bune intenții. Tot ceea ce se gândește de cãtre anumite minți rãtãcite este prezentat frumos: personale în vârstã au nevoie de protecție, iar protecția înseamnã izolare, restricții de circulație pe ani în șir, ca sã le prelungim viața. De fapt, este teama de boalã, pe care, pasãmite, ar rãspândi-o prioritar bãtrânii. Faptul este nedovedit și judecata care-i incumbã este falsã. Toți oamenii sunt sau pot sã fie purtãtori de virus și toți oamenii îl pot rãspândi. Bãtrânii au un singur „avantaj”, anume sunt mai vulnerabili, pentru cã au și alte afecțiuni. Aceastã vulnerabilitate se rãsfrânge, însã, asupra lor, nu asupra altora. Din câte am vãzut, dupã datele statistice prezentate, cei mai mulți bolnavi de aceastã gripã au între 40 și 65-70 de ani și nu între 65 și 90 de ani. Prin urmare, ar fi de așteptat sã nu distorsionãm lucrurile, sã nu ne punem numai pe noi la adãpost și sã nu dãm mereu vina pe alții. Natural, este nevoie de o anumitã disciplinã, de ordine și de restricții severe, dar discriminarea bãtrânilor (chiar și când este, aparent pozitivã) devine jignitoare, înjositoare, rușinoasã. Haideți sã-i protejãm pe toți oamenii, sã nu-i lãsãm pe bolnavi (inclusiv pe bãtrâni) sã ia boala și s-o rãspândeascã, sã-i izolãm pe cei care au și alte boli, favorizante (inclusiv pe bãtrâni), sã tratãm cu grijã toate aceste boli (inclusiv ale bãtrânilor). A le fixa însã bãtrânilor ore de ieșire în lesã, a le construi țarcuri, a-i despãrți complet de lume, de lumea lor, pe care și ei au creat-o, este absurd. Tinerii de azi vor deveni și ei iremediabil și indubitabil bãtrâni. Nu ne mai convingeți cã bãtrânețea este o boalã sau un handicap, pentru cã nu este. Iar dacã pentru unii bãtrâni este așa, atunci nu au nevoie sã li se aminteascã mereu asta, sã li se spunã ori sugereze cã sunt o povarã. Faptul cã ei au ticuri verbale și fizice, cã sunt oropsiți și umiliți de povara anilor și de sacrificiile fãcute de ei pentru copii și nepoți, cã au în ei un frig sufletesc greu ca viscolul Siberiei este evident și nu trebuie mereu reamintit. Bãtrânii știu ei și singuri, în mod dureros, „ce e suta de lei”, ce este suferința fizicã, ce este singurãtatea, ce este dorul de copii și de nepoți. Nu vã mai chinuiți sã-i izolați, pentru cã mulți sunt izolați oricum, nu-și vor mai îmbrãțișa pe dragii lor de departe, cozonacul nu va mai avea acel miros unic de Sfintele Paști iar drobul de miel (dacã va mai fi) va fi oricum fãrã gust în acest an.
Nu le mai spuneți bãtrânilor și nu ne mai spuneți, obsedant, tuturor cã vom muri catastrofic, cã va veni al doilea val al epidemiei care va fi mai dur, cã starea de urgențã va mai dura o lunã, cã nimic nu va mai fi ca odinioarã. Lãsați grija asta excesivã, cã de viața și de moartea noastrã se ocupã Dumnezeu și noi înșine, dupã puterile noastre omenești. Luați-ne cu binișorul, fiți gentili și blânzi, dați-ne termene mai scurte pentru rãu și mai lungi pentru bine. Nu ar fi mai constructiv sã ne puneți câteodatã în fațã și binele, sã alternați avertismentele dure cu raze de speranțã, sã insistați mai mult pe vindecãri, pe gânduri și vorbe bune? Cu folosește crearea de psihoze și de depresii, din moment nu avem atâția psihologi ca sã ne vindece ori sã ne aline? Este drept cã suntem în Sãptãmâna Patimilor, dar asta nu înseamnã cã trebuie sã fim supuși doar pãtimirilor.
Nicolae Iorga (1871-1940) a fost ucis acum 80 de ani, dupã ce fusese dascãlul de românitate al tuturor regilor României. Poate cã și din pricina asta a avut de la Cel de Sus harul sã-și știe clipa morții. Astfel, cu o zi înainte de „marea trecere”, a scris poezia „Brad bãtrân”. E bine sã ne-o reamintim acum:
Au fost tãind un brad bãtrân
Fiindcã fãcea prea multã umbrã
Și-atuncea din pãdurea sumbrã
Se auzi un glas pãgân:
„O, voi, ce-n soare cald trãiți
Și ați rãpus strãmoșul nostru,
Sã nu vã strice rostul vostru,
De ce sunteți ața grãbiți?
În anii mulți cât el a fost,
De-a lungul ceasurilor grele,
Supt paza crãcilor rebele
Mulți și-au aflat un adãpost.
Moșneagul stând pe culme drept
A fost la drum o cãlãuzã
Și-n vremea asprã si ursuzã
El cu furtunile-a dat piept.
Folos aduse cât fu viu,
Ci mort acuma când se duce,
Ce alta poate-a vã aduce,
Decât doar încã un sicriu?!...”
Se duc bãtrânii oricum, fiindcã așa e datul firii, dar, cât sunt pe lume, ei ne dau poate și altceva decât sfaturi. Dupã moarte, ce ne pot aduce decât sicrie în plus, vorba lui Iorga? Sã presupunem mãcar cã, trecând prin mai multe situații-limitã decât noi, ei au și niscaiva soluții pentru chinul prin care trecem, sã credem cã ne lãmuresc cât de importante sunt în comunitate iubirea și jocul, din moment ce – cum ne spune în zadar Lucan Blaga – iubirea și jocul lor e-nțelepciunea. Bãtrânii sunt (încã) oameni ca toți oamenii. Acum sunt și ei primejduiți de molimã, dar nu sunt periculoși. Nu-i mai „protejați” peste mãsurã, fiindcã le striviți umanitatea și le pãtați demnitatea. Omenia nu le-o puteți distruge și nici pãta, deoarece o au din belșug și o revarsã neîncetat asupra acestei lumi bolnave.
*
Vã rog, dragi cititori, sã luați cele de mai sus ca pe-o mãrturisire simplã, ca pe o lamentație fãrã nicio importanțã, ca și cum ar fi niște gânduri dezlânate, poate mai ironice decât s-ar fi cuvenit și menite sã fie puse între paranteze. Vã rog chiar sã iertați – cei care v-ați simțit jigniți – vorba aceasta proastã a unui om bãtrân care nu s-a ramolit încã de tot, care este și el îngrijorat și care nu știe cum s-ar putea proteja acum mai bine copiii, tinerii și maturii (adicã cei aduși pe lumea asta pãcãtoasã de bãtrâni, de bãtrânii foști odinioarã și ei copii, tineri și maturi).
În Sãptãmâna Patimilor, în anul de la Nașterea Domnului 2020
|
Ioan-Aurel Pop 4/16/2020 |
Contact: |
|
|
