Astronomia basmului
(Pentru eventualã postare pe Internet, cuvinte cheie: basm, sânziene, drãgaica, Ravini)
Metoda datãrii astronomice a unui text din cultura popularã oralã este respinsã de cei ce susțin cã folclorul nu ar fi capabil sã reținã amintiri istorice mai vechi de un secol sau douã. Diferite metode de datare duc la rezultate divergente. Datarea este necesarã pentru a înțelege cât mai bine un text sau un fenomen, însã și mai important este sensul sau mesajul fenomenului analizat. Iar aici, pãrerile pot fi și mai divergente. Pãrerile cititorilor sunt mai importante pentru mine decât ar putea fi propriile mele pãreri pentru cititori și de aceea relatez aici doar ce au consemnat Bogdan Petriceicu Hasdeu1 și Nicolae Densușianu2 în anchetele de folclor fãcute de ei pe la sfârșitul secolului al XIX-lea în legãturã cu sãrbãtoarea solstițiului de varã, adicã despre Sânziene și Drãgaicã.
Prin unele pãrți se spune cã Sânzienele sunt zeițe ale florilor de câmp și trãiesc în poienele cu flori, iar în alte pãrți se spune cã ar fi zeițele florilor de pãdure și ar trãi în codrii neumblați. Așadar, când oamenii au devenit agricultori, vechile zeitãți ale vegetației de pãdure au cãpãtat și atribute agrare. Ca zeitãți ale pãdurii, Sânzienele corespund vremurilor ante-agrare, când oamenii locuiau în pãduri, erau culegãtori de fructe și vânãtori. Numele Sânzienelor provine prin contragere foneticã din Sancta Diana, zeița vânãtoarei. Biserica a avut înțelepciunea sã nu elimine multimilenara sãrbãtoare a solstițiului de varã și a Sânzienelor, ci a pus-o sub patronajul Sfântului Ioan, pentru a se pãstra sub oblãduirea crucii, simbol solar din cea mai adâncã preistorie. Astfel, o divinitate femininã autohtonã de prim rang a fost înlocuitã cu o divinitate masculinã de pe alte meleaguri și de rang secundar. Înlocuirea unei culturi autohtone strãvechi cu o culturã mai nouã și strãinã nu este o politicã nouã. S-a practicat și pe vremea Imperiului Roman. E veche piesa și s-a mai jucat cu alți actori. Dupã cum bine a zis Eminescu, adicã Biblia multora dintre noi: „Privitor ca la teatru Tu în lume sã te-nchipui. Joace unul ºi pe patru, Totuºi tu ghici-vei chipu-i... Toate-s vechi ºi nouã toate… Vreme trece, vreme vine.”3
Sânzienele, ca și oamenii, joacã împodobite de flori. Unii bãtrâni spuneau cã ele ar fi chiar ființe vii, rareori vizibile și cã de unde pleacã ele vine vântul. Alții credeau cã sunt ființe cerești, ce pot fi cãutate prin constelații. Întotdeauna sunt favorabile, aduc cele mai mari binefaceri și feresc oamenii de nenorociri. Au puterea de a face ca buruienile și alte plante sã fie de leac, tãmãduitoare. Dau roadã semințelor, apãrã semãnãturile de manã, de coropișnițe și de viermi. Apãrã recoltele de grindinã. Îi apãrã pe oameni de rãu, de certuri, de bãtãi, de boli, de dambla, de nebunie, de trãsnete, de moarte și de orice. Pãzesc lucrurile din casã de molii și de alte insecte. Feresc de foc, de piatrã, de furtuni, de înec, adicã de dezlãnțuirea celor patru elemente alcãtuitoare ale universului în concepțiile antice: focul, pãmântul, aerul și apa.
Sânzienele sunt divinitãți de prim rang în panteonul mitologiei strãmoșilor noștri în paleolitic, pe vremea matriarhatului. Ele însumeazã toate însușirile idealului feminin din satul țãranilor arhaici și ar putea avea o valoare universalã: sunt frumoase, luminate, curate, harnice, bogate și fecioare. Li s-a consacrat ca sãrbãtoare ziua cea mai lungã din an, ziua solstițiului de varã. Atunci se începeau secerișul și alte munci la câmp. Era o zi tãmãduitoare, în care aveau loc minuni. Era o zi fermecatã. Înainte de ivirea zorilor, unele femei se spãlau pe tot corpul, apoi, pânã nu se trezea satul, se duceau în pielea goalã la câmp sã culeagã buruieni de leac. Altele se târau prin rouã sau se scãldau în izvoare cu „apã neînceputã”, pentru ușurarea de toatã durerea și neputința, ca sã fie ferite de boli peste an sau doar ca sã se facã și mai frumoase.
Floarea de Sânziene este galbenã ca soarele și era bunã pentru orice boli. Se mai adunau și alte flori sau buruieni în acea zi mare, pentru fierturi sau de afumat bolnavii. Femeile și îndeosebi fetele se încingeau cu flori de Sânziene sau cu cicoare, ca sã nu aibã dureri de șale peste an, mai ales la secerat, sau ca sã pãstreze mijlocelul subțire. Se mai fãceau și cununi de flori, care se aruncau pe casã. Dacã rãmâneau pe acoperiș, fata se mãrita în acel an. Se ungea cânepa dimineața pe nespãlate, cu unt, ca sã aibã fuior moale ca mãtasea, la tors. Femeile scoteau din casã toate hainele, le puneau pe garduri ca sã joace soarele pe ele, le scuturau și puneau sulfinã printre ele. Se împãrțeau mere dulci, pere, zarzãre, castraveți verzi, ca din anticul corn al abundenței și chiar busuioc verde, bun de farmece și descântece de dragoste. Se fãceau bâlciuri mari. În noaptea cea mai scurtã, se rostogoleau de pe dealuri roți cu paie aprinse, simbolizând mersul soarelui. Un reper al calendarului agrar este cucul, care „cântã pânã la Sânziene, apoi rãgușește pentru cã a mâncat cireșe. Sau pentru cã a auzit coasa.” Se mai spunea cã în zorii acelei zile joacã soarele când rãsare, iar la amiazã se odihnește. De aici încolo toate florile dau îndãrãt și rãsare Gãinușa (constelația Pleiadelor). Crângul cerului se întoarce spre iarnã.
Vânãtorii din epoca pietrei au observat de milenii cã lupii se prãsesc în noaptea cea mai scurtã din an și, practicând magia imitativã, au adoptat totemul lupului, ceea ce a fãcut posibilã trecerea la patriarhat. În patriarhat a putut apãrea credința unora cã Sânzienele sunt niște fete robite de zmei, ținute în palate fermecate, dintr-o apã mare, într-o pãdure unde nu a cãlcat picior de om. Aceastã credințã poate fi nucleul basmelor cu Ileana-Cosânzeana rãpitã de un zmeu și cu Fãt-Frumos ce luptã cu zmeul pentru a o elibera. Structura acestor basme se regãsește și în Iliada lui Homer, cu rãpirea frumoasei Elena de cãtre troieni. Iliada are aceeași schemã a acțiunii ca și basmele cu rãpirea și eliberarea Ileanei-Cosânzeana. Adevãratele motive ale rãzboiului troian puteau fi mai degrabã economice și politice, de dominare a cãilor maritime și comerciale, iar Homer a invocat un motiv mitologic și schema din mult mai vechile basme, ce desigur cã circulau pe vremea lui și au fost pãstrate în cultura popularã oralã a românilor.
O altã personificare a zilei solstițiului de varã este Drãgaica. Ea este mai mare peste o ceatã de bãrbați, numiți „circovi”. Aceștia sunt pãzitorii și îngrijitorii de hranã ai fiarelor sãlbatice. Pânã și ființele fantastice erau organizate tot matriarhal, amintind de rolul bãrbaților ca vânãtori, patronați de o divinitate femininã. Drãgaica pare sã fie zeița Diana. Ea este crãiasa florilor și se ținea de cãtre toți, pentru dragoste și plãcerea florilor. S-ar putea ca de la arhaicul cult al Drãgaicei sã ne fi rãmas expresia „copii din flori”, la care filiația se socotește numai dupã mamã, ca în matriarhat.
Îndeobște, se face o confuzie între Sânziene și Drãgaicã. Sânzienele din Transilvania nu sunt tot una cu Drãgaica din Muntenia și Moldova. Deși atât Sînzienele cât și Drãgaica derivã din cultul Dianei, ele nu sunt sinonime. Drãgaica este totodatã o reminiscențã a sãrbãtorilor legate de cultul chtonian al lui Dionysos Zagreus, de ale cãrui intrãri triumfale mai amintește „sosirea Drãganilor” și dansul lor lubric. Pe când Sânzienele au un caracter uranic, solar, apolinic. Dionysos și Apollo simbolizau douã principii vitale: viața ce mustește din pãmânt și viața ce ne vine de la soare. Credințele populare din România pãstreazã amintirea acestor doi zei, preluați de greci de la vecinii lor, traco-geto-daci. Dionysos era numit și Tragos, adicã venea din Tracia. Din misterele dionisiace provin tragediile antice, iar cuvântul tragedie e derivat din Tragos, trac. Încã nu se poate ști dacã ar putea fi o legãturã între Dionysos Zagreus și toponimele Zagra, un sat-comunã din județul Bistrița-Nãsãud, Zagra un afluent al Volgãi sau munții Zagros în Iran. Apollo venea în Grecia anticã de la nord de Dunãre, pe deasupra norilor, într-un car tras de patru cai albi sau roșii, la fel ca Sf. Ilie din icoanele pe sticlã fãcute de țãrani. Faptul cã Sânzienele sunt legate de zona intracarpaticã, iar Drãgaica de zona extracarpaticã, ar putea duce la presupunerea cã cele douã zone au avut o predilecție pentru una sau alta din cele douã componente ale echilibrului dintre apolinic și dionisiac, de care vorbea Nietzsche.4
Mai presus decât Sânzienele este Ileana-Cosânzeana, cea mai frumoasã dintre zâne „cu ochii de soare, cu trupul din mare și cu haine de flori.” Aceastã descriere ne poate duce cu gândul la pictura lui Botticelli Nașterea lui Venus, nãscutã din mare ca femeie adultã și pe care un personaj feminin pune o hainã cu flori. Ileana-Cosânzeana era stãpâna vacilor frumoase și lãptoase. Cultul ei poate sã fi apãrut când oamenii au domesticit primele vite. În alte legende, ea este fecioara rãzboinicã, cârmuitoare în țara femeiascã și are strãji numai femei. Ea biruie în toate rãzboaiele, iar cei învinși sunt mâncați într-o poianã, unde li se aruncau oasele. Nu se poate ști cât adevãr sau câtã dezinformație pentru descurajarea vrãjmașilor poate fi în aceste legende, care ajunseserã la urechile lui Herodot și ale lui Strabon, despre amazoane și despre antropofagia lor. Mai important este cã folclorul românesc pãstreazã amintirea unor legende sau realitãți istorice multimilenare. Aceasta infirmã teoria, dupã care folclorul nu ar fi capabil sã reținã amintiri istorice mai vechi de un secol sau douã și subestimeazã cultura oralã sau aptitudinile intelectuale ale țãranilor noștri.
Ileana-Cosânzeana are mai multe nume, care mai de care mai frumoase, așa cum și divinitãțile altor popoare antice aveau mai multe nume, pentru diferite trepte de inițiere în tainele sau misterele divine. Unul din aceste nume ale ei, cu o sonoritate aparte, și cãruia poate cã nu i s-a dat suficientã atenție, este supranumele Abrunca. Acest cuvânt ar putea fi pus în legãturã cu Abro- care în limba dacilor însemna „puternic, vehement”.
Bãtrânii de la sfârșitul secolului al XIX-lea își mai aminteau cum pe la începutul veacului lor „unele fete se îmbrãcau bãrbãtește”. Porneau „din douã sate vecine, se înarmau cu coase și se luptau la rãspântii, pânã ce una din cete biruia pe cealaltã”. „Se formau douã tabere, se tãiau cu cuțitele, se bãteau groaznic.” „Dacã se întâlneau se omorau.” În unele sate, douã fete și doi voinici, cu câte o coasã în mâini, jucau cruciș, apãrându-se unul contra altuia. În alte sate, se alegeau cele mai frumoase fete, bine primenite, se îmbrãcau cu ce aveau mai frumos, își acopereau fața cu marame albe, peste îmbrãcãmintea albã puneau mintean, brâu roșu și peste el cordoane de fir. Purtau în mânã o batistã cusutã cu fir și erau împodobite cu flori. Dis-de-dimineațã porneau însoțite de un fluierar. Jucau pe la casele oamenilor. Li se dãdea numai miere. Albinele sunt un model totemic pentru o societate matriarhalã, ca a amazoanelor. În Povestea lui Harap Alb, ca și în alte basme, albina este cea care ajutã la identificarea fetei de împãrat cu însușiri de amazoanã.
Într-un basm, Ileana-Cosânzeana este sora Soarelui, fecioara preafrumoasã, fãcutã din rouã de 12 zâne, al cãrei loc este pe cer, într-un palat unde o gãsește Porcarul, dupã îndemnurile Sfintei Dumineci. În astronomia popularã, Porcarul este steaua Aldebaran, alfa din constelația Taurului, ce culmineazã cu puțin deasupra orizontului în toiul iernii, când germineazã grâul în pãmânt. Ileana-Cosânzeana poate fi steaua Spica, alfa din constelația Fecioarei (Virgo). Cele 12 zâne pot fi celelalte stele vizibile cu ochiul liber în aceastã constelație. Palatul ceresc poate fi cercul eclipticii solare, ce se împarte în așa zisele „cãsuțe” sau constelații zodiacale. Se mai spune cã Ileana-Cosânzeana li se aratã celor ce o venereazã, doar o singurã datã pe an, în noaptea de Sânziene. Sãrbãtoarea Sânzienelor și cultul zeiței fecioare Ileana-Cosânzeana amintesc de vremea când Soarele la solstițiul de varã se afla în dreptul stelei Spica, din constelația Fecioarei, uneori reprezentatã artistic cu un spic de grâu în mânã.
Strãmoșii noștri își reglau ritmul muncilor agrare și pastorale dupã anotimpuri, dupã ciclul naturii, ceea ce corespunde cu așa zisul an tropic sau an solar, care este la baza calendarului de la Sarmisegetuza. Anul sideral este intervalul de timp în care Soarele în drumul sãu aparent pe sfera cereascã efectueazã o rotație completã fațã de o aceeași stea, în ≈ 25600 de ani tropici. Astfel, Soarele în mersul sãu aparent pe cer „rãmâne în urmã” cu 20 de minute și 23 de secunde fațã de acea stea, adicã cu un arc de cerc de 0°0’50”,40 în fiecare an, sau la fiecare 72 de ani cam cu un grad, adicã aproximativ cu o zi. Din aceastã cauzã, steaua Spica nu mai culmineazã în vremea noastrã la 24 iunie, la trei zile dupã solstițiul astronomic, ca în vremurile strãvechi, ci la 26 septembrie. Punctul de solstițiu al Soarelui a rãmas în urmã pe eclipticã 94 de zile. Multiplicând 94 cu 72 obținem anul 6768. Steaua Spica a culminat la 24 iunie cu ≈ 6768 ani în urmã, adicã în anul ≈ 4749 î.Hr. Acest calcul are un marginal de aproximativ un grad pe eclipticã și deci de vreo 72 de ani. Este este posibil ca prin vremea aceea, cam pe la 4800 î.Hr., sã fi trãit generația care a stabilit sãrbãtoarea solstițiului de varã legatã de steaua Spica, a creat obiceiurile în legãturã cu Sânzienele și mitologia despre zeița Ileana-Cosânzeana, pãstratã în basmele noastre.
Este posibil ca observațiile asupra mersului Soarelui, echinocțiilor și solstițiilor sã fi fost cu mult mai vechi, dar abia atunci s-a putut generaliza și încetãțeni ca o tradiție sfântã sãrbãtoarea secerișului. Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia privesc spre cer. Ei au putut sã facã observații astronomice, ca mulți alții de pe vremea lor, și sã contribuie la crearea obiceiurilor de Sânziene, a sãrbãtorii secerișului și a mitologiei din basmele pe care strãmoșii ni le-au lãsat moștenire. Cultivarea grâului poate fi cu mult mai veche decât anul calculat dupã precesia punctului echinoxial pe eclipticã. Profesoara universitarã americanã de origine lituanianã Marija Gimbutas5 susține cã oamenii din cultura Hamangia practicau o agriculturã avansatã, de mai multe feluri, cultivau grâu și alte grâne, aveau oi, capre, vite, porci. Mãsurãtorile cu C14 dateazã Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia în anul 5880 ± 70 î.Hr. Arheologii români aplicã metoda comparativã și considerã cã mai sigur ar fi prin anii 4800 î.Hr.6 Aceasta coincide cu datarea dupã precesia punctului solstițiului pe eclipticã.
Sânzienele și Drãgaica sunt datini temeinic înrãdãcinate la români, moștenitori ai unui tezaur de civilizație materialã și spiritualã pãstrat cu sfințenie din vremuri arhaice. Românii sunt continuatorii genetici și etnici ai celor care încã din epoca de piatrã trãiau în spațiul Carpato-Dunãrean, șlefuiau silexuri, vânau cu arcul și sãgeata, domesticeau animalele, cultivau pãmântul, admirau florile, stelele și idealizau femeia. Totodatã au creat o mitologie în care sunt criterii morale universal valabile, întruchipate în personaje literare, plasate pe bolta cerului printre stele, ca modele de urmat sau ca un reper valoric. Cunoșteau mersul soarelui și al stelelor, creau un impresionant folclor literar și dialogheazã astfel peste milenii cu noi, așa cum vor mai dialoga și cu urmașii urmașilor noștri.
Note:
1. Muºlea, Ion & Bârlea, Ovidiu, Tipologia folclorului. Din rãspunsurile la chestionarele lui B P Hasdeu, Editura Minerva, Bucureºti, 1970 (Hasdeu a fãcut ancheta de folclor în 1884-85).
2. Fochi, Adrian, Datini ºi eresuri populare de la sfârºitul secolului al XIX-lea: Rãspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu, Editura Minerva, Bucureºti, 1976 (Nicolae Densușianu a fãcut ancheta în anii 1893-96).
3. Eminescu, Mihai, Glossã.
4. Nașterea tragediei (Die Geburt der Tragödie aus dem Geiste der Musik, 1873).
5. Gimbutas, Marija, The Gods and Goddesses of Old Europe, 7000-3500 B.C. Myths, Legends, Cult Images, Berkeley-Thames and University of California Press, London and Hudson, 1974, pag. 30.
6. Idem, pag. 245
|
Victor Ravini 4/11/2020 |
Contact: |
|
|
