Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord
Membrii NATO
1. Belgia (stat fondator)
2. Canada (stat fondator)
3. Republica Ceha (din 1999)
4. Danemarca (stat fondator)
5. Republica Franceza (stat fondator)
6. Republica Federala Germania (din 1955)
7. Republica Elena - Grecia (din 1952)
8. Republica Islanda (stat fondator)
9. Republica Italia (stat fondator)
10. Marele Ducat de Luxemburg (stat fondator)
11. Regatul Norvegiei (stat fondator)
12. Regatul Tarilor de Jos - Olanda
13. Republica Polona (din 1999)
14. Republica Portugheza (stat fondator)
15. Regatul Spaniei (din 1982)
16. Republica Turcia (din 1952)
17. Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord (stat fondator)
18. Statele Unite ale Americii (stat fondator)
19. Republica Ungara (din 1999)
Definitie
NATO este o organizatie guvernamentala, in care tarile membre isi pastreaza suveranitatea si independenta, bazata pe cooperare politica si militara. Potrivit datelor din volumul documentar publicat de Rompres, NATO reprezinta legatura transatlantica prin care securitatea Americii de Nord este permanent legata de cea a Europei.
Conform Preambulului Tratatului Nord-Atlantic, membrii Aliantei se angajeaza sa salvgardeze libertatea, mostenirea comuna si civilizatia popoarelor lor, bazate pe principiile democratiei, drepturilor omului si guvernarii legii.
Scop
Telul principal al NATO, stabilit prin Tratatul de la Washington din 1949, este de a apara libertatea si de a asigura securitatea tuturor membrilor sai prin mijloace politice si/sau militare. Realizarea acestui obiectiv insa poate fi pusa in primejdie de aparitia unor crize si conflicte care sa afecteze securitatea euroatlantica. Prin urmare, Alianta nu asigura numai apararea membrilor sai, ci contribuie si la mentinerea pacii si a stabilitatii in regiune.
Articolul 5 sau "Principiul celor trei muschetari"
Solidaritatea in interiorul NATO garanteaza faptul ca nici o tara nu este nevoita sa se bazeze in rezolvarea problemelor de securitate doar pe fortele proprii. Potrivit articolului 5 din Tratat, daca o tara membra este atacata, ceilalti aliati vor sari in ajutor, inclusiv prin folosirea fortei armate. De asemenea, in vederea intaririi securitatii si stabilitatii spatiului euroatlantic, Organizatia este pregatita sa contribuie la prevenirea eficienta a conflictelor si la angajarea activa in managementul crizelor, inclusiv in operatiuni de raspuns la crize, sa promoveze pe scara larga parteneriatul, cooperarea si dialogul cu alte tari din spatiul euroatlantic, in scopul cresterii transparentei, increderii reciproce si a capacitatii de actiune comuna.
NATO nu intervine in problemele interne ale vreunui stat membru, desi consultarile din cadrul organizatiei se pot referi la orice subiect. In cazul unor diferenduri intre statele membre, acestea pot accepta medierea secretarului general al NATO.
Emblema NATO
A fost adoptata ca simbol al Aliantei, in octombrie 1953, de catre Consiliul Atlanticului de Nord. Cercul reprezinta unitatea si cooperarea, iar roza vanturilor simbolizeaza directia comuna spre pace pe care o urmeaza tarile membre.
Bugetul NATO
Provine din bugetele nationale ale tarilor membre. NATO administreaza bugetul comun prin intermediul unor bugete separate: civil, militar si de infrastructura. Regulile si procedurile care se aplica administrarii financiare se bazeaza pe transparenta. Administrarea bugetelor este realizata sub directa coordonare a comitetelor de buget civil si militar si a celui pentru infrastructura. Acestea sunt compuse din reprezentanti ai fiecarui stat membru. De asemenea, este realizata o supraveghere interna, modul de utilizare a fondurilor fiind supus unui control atent, realizat de un comitet international de revizori.
Structura
NATO este structurata in doua parti: civila si militara. Cartierul general al Aliantei, care este atat sediu politic, cat si sediu permanent al Consiliului Nord-Atlantic, isi are sediul la Bruxelles (Belgia). In Consiliul Atlanticului de Nord, fiecare tara membra este reprezentata de un ambasador permanent, asistat de o delegatie nationala.
Organizatia este prezidata de un secretar general. Acesta este numit de catre guvernele tarilor membre ca presedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru planificarea apararii si al grupului pentru planificare nucleara, precum si ca presedinte de drept al altor comitete si sef executiv al NATO. Secretarul general al NATO este presedintele Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic si al Grupului de Cooperare Mediteraneana, presedinte asociat al Consiliului NATO-Rusia. Este, de asemenea, presedinte asociat al Comisiei NATO-Ucraina. In lipsa secretarului general, organizatia Nord-Atlantica este condusa de un loctiitor.
In ceea ce priveste structura militara a NATO, cea mai inalta autoritate este Comitetul militar. Acesta se reuneste cu regularitate, la nivelul sefilor de Stat Major, si isi desfasoara activitatea sub autoritatea politica generala a Consiliului Nord-Atlantic, a Comitetului pentru planificarea apararii si a Grupului pentru planificarea nucleara. Presedintele Comitetului militar este ales de catre sefii de Stat Major si desemnat pentru un mandat de trei ani. Inaltii comandanti ai NATO sunt Comandantul Suprem al Fortelor aliate din Eu-ropa (SACEUR) si Comandantul Suprem al Fortelor aliate din zona Atlanticului (SACLANT).
Marele Cartier General al puterilor aliate din Europa (SHAPE), aflat la Casteau (Belgia), are misiunea de a asigura securitatea zonei ce se intinde de la punctul nordic reprezentat de Norvegia pana in sudul Europei. El este format din doua comandamente subordonate: Fortele aliate din nordul Europei (AFNORTH, cu sediul la Brunssum, Olanda) si Fortele aliate din Europa de Sud (AFSOUTH, cu sediul la Napoli, Italia). Comandamentul Aliat al Atlanticului (ACLANT) are cartierul general la Norfolk (statul Virginia, SUA). Zona sa de responsabilitate se intinde de la Polul Nord la Tropicul Racului si de la apele teritoriale ale Americii de Nord la tarmurile Europei si Africii, exceptand Canalul Manecii si Insulele Britanice.
Fortele armate sunt puse la dispozitia NATO de catre tarile membre participante, in conformitate cu conditiile stabilite. Fortele armate sunt impartite in trei categorii: forte de reactie imediata si rapida, forte principale de aparare si forte de intarire. Fortele de reactie imediata si rapida sunt alcatuite din unitati terestre, aeriene si navale, mentinute la un inalt nivel de pregatire si disponibile in termen scurt in cazul unei situatii de criza. Fortele principale de aparare includ forte terestre, aeriene si navale active si de rezerva, capabile sa asigure descurajarea si apararea in fata amenintarilor de orice tip sau in caz de agresiune. Fortele de intarire sunt acele unitati care pot fi trimise ca intariri in orice regiune sau arie maritima a NATO. Cea mai mare parte a fortelor NATO ramane sub comanda nationala deplina pana in momentul in care se decide, la nivelul politic, efectuarea unor operatiuni specifice.
Consensul
In cadrul Organizatiei, deciziile sunt luate prin consens, in urma dezbaterilor si a consultarilor dintre statele membre. NATO poate intreprinde o actiune daca toti membrii sai sunt de acord.
Extinderea NATO
Planul de actiune al NATO pentru Aderare
Lansarea Planului de Actiune pentru Aderare (MAP), in aprilie 1999, in cadrul summitului NATO organizat la Washington, a ajutat tarile care intentionau sa adere la NATO sa-si focalizeze din ce in ce mai mult pregatirile in directia indeplinirii scopurilor si a prioritatilor stabilite prin acest plan. Tarile care si-au manifestat interesul de a participa la MAP sunt: Albania, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, fosta Republica Iugoslava a Macedoniei, Romania si Slovacia.
Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA)
Infiintat pe 30 mai 1997, la Sintra (Portugalia), CPEA reuneste 46 de membri, din statele incluse in Alianta si din state nemembre, printre care si Romania. In "Planul de actiune" elaborat de CPEA sunt prevazute consultari politice pe probleme politice, de securitate, gestiunea crizelor, probleme regionale, probleme de control al armamentelor, de proliferare nucleara, biologica si chimica, terorism international, planificarea apararii, strategia si politica de aparare si bugetara, impactul dezvoltarii economice asupra securitatii.
Parteneriatul pentru Pace (PpP)
Crearea Parteneriatului pentru Pace, in 1994, a conferit o noua dimensiune relatiei dintre NATO si tarile partenere, permitand dezvoltarea militara practica in conformitate cu interesele si posibilitatile diferite ale tarilor participante. Imbunatatirea securitatii si stabilitatii in Europa reprezinta scopul Parteneriatului. Au fost invitate la PpP atat tarile participante la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (NACC), cat si alte state participante la OSCE. Initial, invitatia a fost acceptata de 27 de state, iar prima tara care a semnat Parteneriatul este Romania. Activitatile pe care si le asuma fiecare tara sunt bazate pe programe individuale de parteneriat, elaborate in comun. Programul vizeaza imbunatatirea aptitudinilor si capacitatilor de mentinere a pacii, prin intermediul planificarii comune, pregatirii si exercitiilor, contribuind astfel la cresterea interoperabilitatii fortelor militare ale tarilor partenere cu cele ale NATO.
Procesul Vilnius
Statele Grupului Vilnius (V10) sunt statele candidate la integrarea in NATO: Albania, Bulgaria, Croatia, Estonia, Letonia, Lituania, Macedonia, Romania, Slovacia si Slovenia. Procesul Vilnius, lansat in 2000, cu participarea tuturor tarilor candidate la NATO, constituie cercul de discutii care a actionat in vederea readucerii permanente in atentie a subiectului extinderii, atat in SUA, cat si in Europa, in conditiile in care nici una dintre tarile candidate nu se remarcase prin performante care sa ii dea argumente pentru a declansa o noua runda de extindere. Procesul a stabilit un model de conduita intre candidati, bazat pe principiile solidaritatii, performantei proprii si cooperarii, care sa fie complementar procesului MAP, instituit de NATO pentru a oferi un cadru coerent si unitar de pregatire pentru candidati. Grupul Vilnius a avut posibilitatea sa confirme statutul de "new allies" al statelor candidate prin sprijinul acordat aliatilor de drept, dupa invocarea, pentru prima data, a articolului 5 al Tratatului de la Washington, in semn de solidaritate cu SUA in lupta impotriva terorismului.
Comisia NATO-Ucraina
Carta privind Parteneriatul distinct dintre NATO si Ucraina a fost parafata la Sintra (Portugalia), la 29 mai 1997. Documentul a fost semnat in iulie 1997, la Madrid (Spania), de catre presedintele Ucrainei si de sefii de stat si de guvern ai statelor membre NATO. Carta este menita sa contribuie la cooperarea si parteneriatul dintre cele doua parti.
Consiliul NATO-Rusia
In mai 1997, prin Actul Fondator NATO-Rusia a fost stabilit Consiliul permanent comun NATO-Rusia. Actul Fondator urmarea crearea unui cadru pentru consultari si cooperare in ceea ce priveste probleme politice si de securitate. Dupa declansarea operatiunilor militare ale Aliantei in Kosovo, Rusia si-a suspendat participarea. Pe 3 octombrie 2001, secretarul general al NATO, George Robertson, a declarat la Bruxelles, la incheierea unei intrevederi cu presedintele rus, Vladimir Putin, ca statele aliate si Rusia au intrat "intr-o noua era a cooperarii". La 28 mai 2002 a fost creat un nou organism de cooperare, Consiliul NATO-Rusia, si a fost semnata Declaratia privind relatiile NATO-Rusia, numita Declaratia de la Roma. Consiliul NATO-Rusia este primul organism care confera Rusiei dreptul de a se pronunta in cadrul dezbaterilor Organizatiei, mai putin dreptul de veto. Rusia are statutul de "junior partner" (fara drepturi depline), deoarece nu se poate opune deciziilor esentiale pentru functionarea Aliantei, precum extinderea catre est.
|
Mihai Moraru 11/21/2002 |
Contact: |
|
|
