Aprind becul și intru
2020 în cinematograful ”7 Noiembrie” din Ciudanovița.
Am trecut de ruptul biletelor, de lanț, unde tanti Veronica rupe biletul și acum urc pe scãrile largi de marmurã, pe care la inaugurare rula frumos printre vergelele din adâncul treptelor un covor roșu. Era amprenta comunismului sovietic care se instalase în bazinul miner pentru exploatarea uraniului. Pereții înalți, cu ferestre luminoase și draperii grele de catifea erau încã și azi decorați cu tablourile mele. Ramele trase din lanteți de la minã la rindea de nenea Zaharia de la Blocul 12, tata fraților Zaharia, cel mic coleg de clasã cu mine iar înrãmate erau afișe din cele mai frumoase filme americane ale anilor ’5o-’60. Toate creau o atmosferã de lux.
Am ajuns la etajul doi unde se aflau intrarea în salã, o ușã dublã care sã serveascã la mișcarea a cinci sute de persoane, cu cei în picioare, iar la dreapta pe partea opusã ușii o fereastrã înaltã burghezã, 3-4 metri înãlțime și în stânga ei, intrarea scãrilor cãtre cabina de proiecție. În aceastã cabinã am trãit cele mai mari împliniri ale copilãriei mele. Ușa era închisã. Din salã se aud rafale de aplauze și intru atras de ele. Intrarea era construitã în așa fel încât cel care deschidea ușile sã intre printr-o pereche de draperii largi și grele de catifea roșie, fãrã sã disturbe întunericul din salã. Se vedeau spãtarele ultimului rând de scaune basculante, pe spãtarul cãrora apãreau frumos cifrele scrise caligrafic cu pensula vopsite în alb pe mobilierul maro întunecat cifrele 297, 298, 299, 300. Cifra trei era mai artistic modelatã decât restul scaunelor. Casa scãrilor era luminatã de candelabre mari iar în salã între ferestre erau montate trei brațe lumini lumânãri care erau parte din intimitatea și spectacolul de lãsare și deschidere a cortinei sau introducerea în intimitatea întunericului dintre film și fetița cu codițe lungi, fundițe și nãsucul cârn de lângã tine. Luminile ascunse între tavan și pereți creeau impresia de luminã însoritã de varã pe care proiecționistul cu mãiestrie o ducea lin, în lumina lungii veri ferbinți de pe ecran.
Pãșesc în liniște pe culoarul larg de doi metri. Luminile erau aprinse, spectatorii cu fețe albe de marmurã priveau atenți. Eu savurez curios sala pe care nu o mai vãzusem de 45 de ani. Nenea Josef, proiecționistul trece pe lângã mine grãbindu-se cãtre cabina de proiecție. Era îmbrãcat într-un halat lung negru și avea o atitudine serioasã de neamț. Dupã el, la câțiva pași îl urmeazã o doamnã doctorițã îmbrãcatã elegant, cu pupilele ochilor cãprui, jumãtate acoperite de pleoapele de sus, ea zâmbește din înãlțimea clasei ei și pãrea cã mã cunoaște, eu nu. Pe scenã are loc o prezentare modernã, din America. Un specialist gãlãgios ca un vânzãtor ambulant țipa, învãțând șase muncitori, fiecare la mãsuța lui, sã asambleze ascuțitori de creioane de mãrimea și forma dopului de plutã, bãnuiesc electrice. Din câte știu, eram buni la cele manuale. Minele de uraniu s-au închis de la revoluție și minerii trebuie reprofilați. Americanii ar trebui sã facã mai mult pentru România. Ceaușescu a sacrificat țara și pe el însuși pentru politica americanã, opunându-se și boicotând blocul sovietic. Ascuțim creioane! Om fi buni în asta? Privesc în jur. Parcã erau mai entuziaști pe vremuri la meciurile de box ale campioanei naționale Minerul Ciudanovița. Urlau etuziaști de rãsunau țipetele peste șapte vãi precum bomba lui Bush în Afganistan. Aveau suflu minierii și dragoste pentru toate ansamblurile culturale din România: Timișul sârb și român, Jiul oltenesc, Cãlușarii Maramureșului, ansamblurile Moldovei, regatul german și maghiar, teatrul de Revistã și Estrada București etc.
S-ar putea sã fiu invizibil pentru cã nimeni nu semnalizeazã fizic prezența mea aici, doar îi cunosc pe toți. Soba de teracotã imensã din partea stângã a sãlii pe care o înfundam iarna cu bușteni de un metru lungime ca sã încãlzesc sala și sã afum spectatorii când bãtea “cosava”, viscolul care venea de la Moldova Nouã, din cotul Dunãrii acum era transformatã într-o cușcã a inginerilor de sunet cu ferestre duble. Am trecut prin ea și m-am îndreptat cãtre cabina de proiecție. Deschid ușa scãrilor de metal greu, dar aflu cã intrarea era blocatã cu o masã minereascã din scândurã asprã, tãiatã proaspãt de la circularul minei, unde se preparau armãturile și netrasã la rindea, cam așa cum aveau oșenii și maramureșenii de la Baraca Italiana sau barãcile cu trei etaje din valea de sub Gara Ciudanovița proaspãt veniți sã lucreze în minã, apoi deasupra, în loc de fațã de masã era acoperitã cu ziare Scânteia, plinã cu farfurii de plastic și hârtie presatã și în ele tot felul de biscuiți și covrigei. Era așa de bine încastratã în intrare încât nu am putut intra și am renunțat. Am pornit în jos pe scãri cãtre caseria de bilete, unde tanti Eva, soția lui nea Josef vindea bilete. De fapt el era deja în caserie cã i-am recunoscut vocea coborând în dialog cu doamna. Sã-i las în pace sã-și termine discuția și mã întorc sub casa scãrilor mari de marmurã roșie a sovietelor, unde erau WC-urile cu oglinzile pentru machiatul și pudratul doamnelor și depozitul de lemne.
Deschid ușa și ce vãd? O salã de consultații medicale. La o masã erau într-o ședințã douã doctorițe pe care le cunoscusem ca bãiețel prin anii ’60 și câteva asistente medicale. Ele mã privesc ca și cum aș fi de-al casei și își continuã consultația neîntrerupte. Intru înãuntru la bãrbați, și acolo era un alt cabinet medical, asemenea celui de la femei, iar în locul unde Sfârcioc, fata care fãcea curãțenie își ținea echipamentul era o salã de operații. Dupã fiecare spectacol, sãraca fatã trebuia sã lopãteze cu fãrașul saci întregi de coji de semințe lãsate printre scaunele sãlii clãnțãnite din vânzãrile țigãncilor de la intrare. Erau singurii capitaliști din perioada ceaușistã. Țiganii l-au iubit sincer, dar în ciuda încercãrilor americane de a-l salva, banul a învins. ”Se fac bani buni din vânzãri”, îmi zice țiganca din ușã, scuturându-și fusta. Lumina care o contura devenise orbitoare. Mã întorc sã ies și dând cu ochii de întrerupãtor sting becul.
Cinematograful de odinioarã a devenit azi salã de dans.
..........................................
Ben TODICA /Melbourne
|
Ben Todica 2/19/2020 |
Contact: |
|
|
