CREAREA REGIUNII CERNĂUTI
Capitolul III. Populatia regiunii Cernăuti în perioada sovietică:
1940-1941, 1944-1959
Aparitia regiunii Cernăuti în calitate de unitate administrativ-teritorială, cât de paradoxal n-ar suna azi, este o consecintă indirectă a Protocolului aditional la Pactul Ribbentrop-Molotov .
Cu toate că în punctul 3 al Protocolului aditional se specifica doar că „în privinta Europei Sud-Estice, partea sovietică subliniază interesul pe care îl manifestă pentru Basarabia” si nu erau subliniate intentiile Moscovei de a ocupa o parte a Bucovinei , Guvernul Sovietic în nota ultimativă din 26 iunie 1940 adresată României a cerut scoaterea de urgentă a armatei române si a administratiei civile din teritoriul Basarabiei si al unei părti a Bucovinei . Însă trupele sovietice au intrat nu numai în Basarabia si nordul Bucovinei, dar au ocupat si Tinutul Herta (care nu era specificat nici în Protocolul aditional la Pactul Ribbentrop-Molotov , nici în nota ultimativă din 26 iunie 1940) .
Tinutul Herta, „un teritoriu curat românesc, care n-a fost niciodată sub vreo ocupatie străină si care a facut parte din România Veche” a avut de împărtit soarta tragică a nordului Bucovinei . Teritoriul acestui tinut s-ar întinde pe o suprafată de circa 30.400 ha, având o populatie de aproximativ 35.000 de români.9 Sovieticii au pus stăpânire pe el la 29 iunie 1940, pretextând că au „rătăcit” si asa 27 de localităti hertene, care au apartinut anterior judetului Dorohoi din Vechiul Regat, s-au pomenit în componenta URSS .
În iulie 1940 la Moscova a fost trimisă „o delegatie specială de bucovineni” (din care n-a făcut parte nici un român), pentru „a ruga organul suprem de putere din URSS ca nordul Bucovinei să fie alipit de Ucraina Sovietică” . Luând cuvântul la sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS, unul dintre membrii delegatiei, N.Mihalciuk, a declarat: „Oamenii muncii din Bucovina de Nord ard de dorinta de a se reuni pe veci cu poporul ucrainean în cadrul Statului Ucrainean unic. Rugăm ca teritoriul Bucovinei de Nord să fie inclus în componenta Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene” . Este de remarcat, că N.Mihalciuk, având remuscări de constiintă, deja în toamna anului 1940, când a început campania de repatriere a nemtilor din Bucovina, a plecat cu ei în Germania .
Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 2 august 1940 a aprobat constituirea RSS Moldovenesti si includerea nordului Bucovinei, a judetelor Hotin, Ismail si Akkerman din Basarabia, precum si a 8 din cele 14 raioane ale RASS Moldovenesti în componenta RSS Ucrainene. Despre tinutul Herta nu s-a mentionat nimic.
La 2 august 1940 aceeasi sesiune a VII-a a Sovietului Suprem al URSS a adoptat si legea cu privire la includerea părtii de nord a Bucovinei în componenta RSS Ucrainene, iar la 7 august 1940 a fost creată, în componenta RSS Ucrainene, regiunea Cernăuti printr-un decret al prezidiului Sovietului Suprem al URSS, a fost luată hotărârea de înfiintare a regiunii Cernăuti, prin includerea nordului Bucovinei, a judetului Hotin si a tinutului Herta, în baza a 367 de localităti (sunt trecute aici si suburbiile oraselor) bucovinene, nord-basarabene (109 localităti din plasele Briceni, Hotin, Lipcani si Secureni) si hertene.
Deci, cea mai mică regiune din Ucraina a fost constituită din localităti ca au apartinut anterior la 5 judete românesti, având, conform datelor recensământului din 1930, o populatie de circa 810.800 locuitori .
La 4 noiembrie 1940, de asemenea prezidiul Sovietului Suprem al URSS, a stabilit noul hotar dintre R.S.S. Ucraineană si RSS Moldovenească. Potrivit acestei decizii, 76 de localităti din sudul judetului Hotin, cu o populatie de 142.949 de persoane, au fost incluse în componenta RSS Moldovenesti .
După datele lui Dumitru Covalciuc, în noua regiune Cernăuti au fost incluse judetele Cernăuti (305.097 locuitori în 1930), Storojinet (169.518 locuitori), 14 sate din plasa Siret (17.743 locuitori) si 37 sate si cătune de munte din plasa Putilei (21.640 locuitori) ale judetului Rădăuti, 27 de localităti din zona Hertei (29.640 locuitori) ale judetului Dorogoi, 109 localităti din plasele Briceni, Hotin, Lipcani si Secureni ale judetului Hotin (267.221 locuitori) – în consecintă, regiunea Cernăuti a fost formată pe baza a 367 localităti (aici sunt trecute si suburbiile Cernăutilor si ale Sadagurii), apartinând anterior la 5 judete românesti, având, conform datelor recensământului din 29 decembrie 1930, o populatie de 810.800 locuitori .
Constantin Ungureanu, analizând componenta fiecărei localităti din actuala regiune Cernăuti prin prisma recensământului din 1930, a constatat la acel moment următoarea componentă etnică a populatiei regiunii Cernăuti prin raportarea la distribuirea administrativ-teritoriale actule .
Populatia, după neam, din teritoriul actualei regiuni Cernăuti în anul 1930 (calculat conform împărtirii administrative actuale)
Tabelul 75
Total Români Ucraineni Rusi Evrei Germani Polonezi Altii
Orasul
Cernăuti 128.779 31.434 22.030 1.598 44.536 16.743 10.885 1.553
…
Total pe
regiune: 805.642 200.829 419.025 46.946 88.772 30.439 25.088 4.182
După cum am putut observa din tabelul 75, în urma divizării artificiale a 5 judete si formarea regiunii Cernăuti în teritoriul noii unităti administrativ-teritoriale cu 10 ani înainte de fondare (adică la 29 decembrie 1930) locuiau 805.642 persoane, inclusiv: 383.028 sau 47,6% ucraineni, 227.187 sau 28,2% români, 88.772 sau 11,0% evrei, 46.946 sau 5,8% rusi, 30.439 sau 3,8% germani, 25.088 sau 3,1% poloni si 4.182 de persoane apartinând altor etnii.
În următorii 10 ani (până la 28 iunie 1940) cotele grupurilor etnice în componenta etnică a acestui teritoriu nu s-a schimbat simtitor – a crescut putin doar cota românilor prin venirea din teritoriul României a unor functionari si militari, atingând spre 1940 cifra de circa 250 mii persoane.
Recensământul din 1930 oferă informatii foarte interesante si despre nivelul de cunoastere a limbii române de către minoritătile etnice.
Astfel, în judetul Cernăuti erau 239.010 persoane, care după limba maternă nu erau români, dintre care 92.118 (38,5% din total) cunosteau limba română.
În judetul Storojinet, din cei 120.865 persoane cu limba maternă neromână, 37.037 (30,6%) cunosteau limba română.
Cei mai putini minoritari posedau limba română în judetul Hotin – doar 70.669 sau 27% din totalul celor, care nu erau români după “limba maternă”.
În orase, nivelul de cunoastere a limbii române de către etnicii neromâni era mai mare decât la sate, si constituia 70,5% în orasul Storojinet, 63,2% în municipiul Cernăuti si numai 42,5% în orasul Hotin .
După cum putem observa din tabelul 76, în anul 1930 în localitătile din actuala regiune Cernăuti trăiau 805.642 persoane, dintre care, după “neam”, 383.028 (47,5%) erau ucraineni, 227.187 (28,2%) români, 88.772 (11%) evrei, 46.946 (5,8%) rusi, 30.439 (3,8%) germani, 25.088 (3,1%) polonezi si 4.182 de alte etnii.
Totodată, 419.025 (52%) considerau ucraineana, 200.829 (24,9%) – româna, 75.410 (9,4%) – idis, 43.582 (5,4%) – germana, 41.566 (5,1%) – rusa, 23.027 (2,9%) – poloneza si 2.203 – alte limbi drept “limbă maternă”.
Conform împărtirii administrative actuale, românii constituiau majoritatea în patru raioane: Herta (91,3%), Hliboca (73,7%), Noua Sulită (66,0%) si Storojinet (60,1%).
În restul teritoriului marea majoritate a locuitorilor erau ucraineni.
După criteriul “limba maternă” românii constituiau 92,5% în actualul raion Herta, 64,4% - în Hliboca, 63,4% - în Noua Sulită si 45,5% - în actualul raion Storojinet.
În aceste patru raioane ponderea locuitorilor, care considerau ucraineana ca limbă maternă, era în Herta de 1,3%, Hliboca (22,0%), Noua Sulită (24,3%) si Storojinet (30,6%).
Populatia, după limba maternă, din teritoriul actualei regiuni Cernăuti
în anul 1930 (calculat conform împărtirii administrative actuale)
Tabelul 76
Total Româna Ucraineana Rusa Idis Germana Poloneza Alte
Orasul
Cernăuti.779
100,0%
29.938
23,2%
24.019
18,6%
1.930
1,5%
34.483
26,8%
26.838
20,8%
10.134
7,9%
1.437
...
Total pe regiune: cifre
procente
805.642
100,0%
200.829
24,9%
419.025
52,0%
41.566
5,2%
75.410
9,4%
43.582
5,4%
23.027
2,9%
2.203
…
După 1930 până în 1940 nu au avut loc recensăminte oficiale, însă Institutul Central de Statistică din Bucuresti a publicat până în anul 1940 diferite informatii statistice despre natalitate, mortalitate, sporul natural, despre procese migrationiste, în fiecare an se făceau estimări privind numărul populatiei fiecărui judet, precum si a localitătilor urbane. Aceasta ne permite să evaluăm estimativ, care era numărul populatiei din teritoriul viitoarei regiuni Cernăuti în ajunul verii anului 1940.
Potrivit evaluărilor Institutului Central de Statistică, către 1 iulie 1939:
judetul Hotin avea 432.550 locuitori (392.430 în 1930);
judetul Cernăuti – 318.280 (fată de 306.194 în 1930);
judetul Storojinet – 185.666 (169.894 în 1930);
judetul Rădăuti – 178.509 fată de 160.778 în 1930.
Se estima că municipiul Cernăuti avea atunci 109.479 locuitori, orasul Hotin – 15.143 si Storojinetul – 8.542 locuitori .
Asadar, populatia judetelor Hotin, Storojinet si Cernăuti (fără centrele de judet) a crescut în perioada 1930-1939 cu respectiv 10,7%, 9,9% si 7,7%.
Institutul Central de Statistică din Bucuresti estima că, suprafata pierdută din Bucovina si judetul Dorohoi era de 5.713 km2 (1,9% din suprafata tării) si în acest teritoriu în 1940 locuiau 597.220 persoane sau 2,8% din populatia tării.
Potrivit aceluiasi studiu, în teritoriul cedat din Bucovina si judetul Dorohoi locuiau în 1940 cca. 195.000 români , adică 32,6% din totalul populatiei.
Asadar, în perioada 1930-1940 numărul locuitorilor din nordul Bucovinei si tinutul Herta a crescut cu 51.760 persoane sau cu cca. 9,5%, inclusiv a populatiei românesti cu cca. 18.200 persoane sau cu 10,3%.
Acelasi studiu, elaborat de Institutul Central de Statistică, estima că Basarabia avea o suprafată de 44.422 km2 (15,1% din suprafata tării) si o populatie de 3.150.793 locuitori (15,7% din populatia tării) în 1940, dintre care cca. 1.805.000 (57,3%) români .
Bazându-ne pe aceste date, putem constata, că la începutul anului 1940 în teritoriul actualei regiuni Cernăuti locuiau cca. 883.385 persoane, inclusiv 597.220 în nordul Bucovinei si în satele din zona Hertei, si 286.165 în nordul judetului Hotin.
Numărul românilor din acest teritoriu era atunci de cca. 250 mii persoane (cca. 28,3% din total), dintre care cca. 195 mii în nordul Bucovinei si în tinutul Herta, si cca. 55 mii în nordul judetului Hotin.
3.2. CONSECINTELE PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV ASUPRA SCHIMBĂRII COMPONENTEI NATIONALĂ A REGIUNII CERNĂUTI ÎN PRIMUL AN
DE PUTERE SOVIETICĂ: 1940-1941
„...Fiecare popor, ba fiecare faptură omenească îsi are Golgota sa. Golgota noastră, a românilor din nordul Bucovinei, au fost sovieticii. Crucea ce ne-au pus-o pe umeri s-a dovedit a fi mult prea grea pentru a fi purtată atât amar de timp. Sute de mii de semeni de-ai nostri au fost striviti de acea presiune insuportabilă. Povara crucii de suferinte, aruncata pe spatele nostru, cununa de sârmă ghimpată cu care ne-au „împodobit eliberatorii” în iunie 1940, au rămas însotitoarele destinelor noastre pentru multe decenii si ne tot aduc la „aniversări” de rea pomină, inclusiv a ... foametei „dăruite de fratele mai mare binevoitor”.
Gheorghe Frunză
Evenimentele dramatice din vara anului 1940 au întrerupt brusc viata pasnică a locuitorilor Bucovinei, Basarabiei si Tinutului Herta.
În decurs de sase zile (28 iunie – 3 iulie 1940) România a cedat Uniunii Sovietice 50.762 km2 (inclusiv 6.262 km2 în Bucovina) cu o populatie de cca. 3.776.000 de locuitori .
Chiar din primele zile, regimul totalitar-bolsevic a purces la sovietizarea teritoriilor anexate, fenomen ce avea drept consecinte impunerea ideologiei comuniste si distrugerea vietii politice si a structurii socioeconomice traditionale în teritoriile respective. Dumitru Covalciuc în studiul său „Românii nord-bucovineni în exilul totalitarismului sovietic” demonstrează că „prin promovarea politicii staliniste de genocid etnic au existat, în perioada 1940-1941 si în perioada 1944-1952 au existat cinci etape legate de modificarea structurii etnice a populatiei rămase în teritoriul ocupat. Si fiecare etapă a constituit o verigă a unui lant de măsuri si metode represive, necunoscute până atunci de o populatie „eliberată” nici mai mult, nici mai putin, decât „de sub jugul cotropitorilor burghezo-mosieresti români” .
În acest sens, s-au adoptat legi privind interzicerea fostelor partide politice, nationalizarea pământului si a întreprinderilor, socializarea imobilelor, colectivizarea agriculturii, au fost desfiintate societătile culturale, au fost suprimate toate publicatiile periodice etc.
Deoarece pentru perioada de până la primul recensământ sovietic din 1959 nu există date oficiale sistematizate privind schimbarea structurii etnice a regiunii Cernăuti si cauzele acesteea, pentru a păstra obiectivitatea, pe parcursul cercetărilor ne-am bazat doar pe mărturiile martorilor oculari, făcând trimiteri la acelea, care deja fusese date publicitătii.
Prima etapă au constituit-o executiile izolate ale „elementelor antisovietice”, urmate de masacrarea organizată a populatiei.
Imediat după „eliberare”, noile autorităti au declansat pe teritoriul regiunii Cernăuti sistemul de fărădelegi si crime oribile îndreptat împotriva populatiei băstinase.
Sub inventatul pretext al intentiei de a trece frontiera si de a se stabili în România, sute de oameni au fost împuscati fără cercetări si judecată, în curtile lor, pe drumuri, pe câmpuri, în locuri publice. Altii au fost executati că ar fi făcut spionaj... în favoarea României. Membri fostelor partide politice din perioada interbelică, fostii primari, ofiteri, jandarmi, preceptori, preoti, care n-au dovedit să se refugieze în România, au fost arestati si escortati în directii necunoscute, de unde nimeni nu s-a întors.
Până la primele „alegeri libere” din 12 ianuarie 1941, actiunile de lichidare fizică a românilor nord-bucovineni, herteni si nord-basarabeni, care făceau parte din componenta regiunii Cernăuti, au avut un caracter oarecum mai izolat si victime ale regimului bolsevic au devenit în temei asa-zisii „exploatatori” ai oamenilor muncii, aceia care nutreau sentimente ostile fată de Armata Rosie, care încercau să fugă în România etc.
Bazându-se pe materiale documentale inedite, pe studiile serioase ale unor istorici ucraineni, precum si pe multe mărturii ale martorilor oculari, publicate pe parcursul a mai multor ani în almanahul „Tara fagilor”, istoricul din Suceava, originar din localitatea suburbană Ostrita din regiunea Cernăuti, Dr. Stefan Purici în studiul „Represiunile sovietice în regiunea Cernăuti (anii ’40-’50 ai secolului al XX-lea)” în mod obiectiv a reusit să descrie „acel calvar”.
„Chiar în primele săptămâni, noua stăpânire a confiscat de la proprietarii legitimi, fară a acorda vreo despăgubire, 225 de întreprinderi industriale, 74 de bănci, 294 de institutii comerciale s.a. Până la sfarsitul anului 1940, sectorul privat în comertul regiunii Cernăuti constituia doar 13,5%.
În locul multitudinii de ziare si reviste, tipărite în română, ucraineană, germană, poloneză etc., autoritătile au înfiintat, la 30 iunie 1940, un singur ziar - „Радянська Буковина” („Bucovina Sovietică”) - organul partidului comunist, căruia i s-a adăugat, din 3 iulie 1940, „Комсомолець Буковини” („Comsomolistul Bucovinei”), organul tineretului comunist (ambele în limba ucraineană). Pentru populatia românească a început să se editeze, din februarie 1941, cu litere latine, ziarul „Adevărul bolsevic” .
În vederea aplicării în practică a măsurilor de sovietizare si comunizare a noilor teritorii, au fost aduse numeroase cadre din zonele răsăritene ale Ucrainei.
În urma unei decizii adoptate de Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolsevic) din Ucraina, în regiunea Cernăuti au fost trimise 4.970 de persoane pregătite să traducă în viată directivele autoritătilor centrale, dintre care 893 de activisti de partid, 1.004 activisti sovietici, 777 de specialisti în domeniul industriei, 540 de receptioneri, 195 de specialisti în domeniul comertului, 137 de lucrători ai justitiei si procuraturii etc. Dintre acestia, 3.145 erau membri plini sau candidati de partid. „Specialistii” nou-veniti au fost numiti în toate functiile superioare de conducere. Autohtonilor li s-au rezervat posturi de ranguri inferioare. În total, până la 22 iunie 1941, din rândul acestora au fost promovate aproape 14.000 de persoane .
O directie distinctă în actiunile sovieticilor a constituit-o depistarea asa-zisilor „dusmani ai orânduirii socialiste”, eliminarea oricărei opozitii, deportarea nemultumitilor. Teroarea a facut „parte integrantă din procedeele si obiectivele bolsevice, motiv pentru care - spre deosebire de teroarea iacobină, care a durat numai un an, - ea avea să însotească regimul totalitar comunist de-a lungul întregii sale existente” .
Deportările si întemnitările erau si o modalitate de a forta nationalitătile din noile regiuni să se subordoneze total lui Stalin. În acest scop, în teritoriile anexate, într-un mod accelerat au fost constituite organele de represiune. Astfel, la 1 septembrie 1940 erau deja organizate si completate cu cadre Directia pentru Regiunea Cernăuti a Comisariatului Popular pentru Probleme Interne (cunoscut sub abrevierea NKVD), sectiile ei raionale, iar în februarie 1941, pe baza acestei Directii, au fost create Directii independente pentru Regiunea Cernăuti ale NKVD-ului si Comisariatului Popular pentru Securitatea Statului (NKGB), cu lucrători recrutati din diverse regiuni ale Ucrainei si ale altor republici sovietice. Prin ordinul NKVD-ului Uniunii Sovietice, din 7 septembrie 1940, si a unuia similar al NKVD-ului Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, din 20 septembrie 1940, s-a dispus înfiintarea pe teritoriul regiunii a patru închisori: două la Cernăuti (nr. 1, prevăzută cu 128 de angajati si un plafon de 700 de întemnitati; nr. 2, cu 46 de angajati si 160 de detinuti), una la Hotin (42 de angajati si 100 de întemnitati) si alta la Storojinet (41 de angajati si 60 de detinuti). În plus, la Cernăuti a fost organizat un arest preventiv, cu 40 de angajati si cu un plafon de 160 de detinuti. În scurt timp, însă, cifrele de detinuti vor depăsi de câteva ori cele planificate .
Cel mai puternic a fost afectată populatia românească. Practic, deja în a doua jumătate a lunii iulie 1940, din fiecare comună au fost supusi represiunilor fostii primari si secretari de primărie, agenti fiscali, sanitari, membrii partidelor politice, animatorii vietii cultural-nationale, fostii jandarmi, intelectualii de valoare etc. Numărul celor arestati era de ordinul sutelor . Este de remarcat, că în primul rând erau persecutati reprezentantii elitei nationale.
Deja la 2 august 1940, Bogdan Kobulov, adjunctul Comisarului NKVD al URSS, semna un ordin de deportare a 12.191 de „elemente antisovietice” din regiunile românesti încorporate RSS Ucrainene la 28 iunie 1940. Acest fapt demonstrează că fisarea persoanelor respective s-a desfasurat într-un termen mai mic de o lună de zile. De la Cernăuti, în luna august 1940, în Siberia au fost expediate două esaloane cu deportati .
Însă operatiunea de depistare si deportare a bucovinenilor nu s-a oprit aici.
Toti asa-numitii „dusmani ai puterii sovietice” au fost trecuti initial în tabele speciale, fiind apoi arestati si condamnati, iar familiile lor deportate în regiunile estice ale Uniunii Sovietice. Astfel, la 4 decembrie 1940, Martynov, căpitan al Securitătii de Stat, seful Directiei NKVD pentru Regiunea Cernăuti, trimitea la Ministerul de Interne de la Kiev un tabel cu numele a 2.057 de persoane care urmau a fi deportate. Pe aceste liste au fost trecuti 855 mari comercianti, 302 mari proprietari de imobile, 245 înalti functionari, 227 industriasi, 141 fosti politisti, 77 fosti agenti ai Sigurantei, 80 prostituate, 74 mosieri si 26 alb-gardisti. În perioada imediat următoare, toti acestia au fost deportati în Siberia .
În februarie 1941, la prima Conferintă regională a Partidului Comunist, Ivan Hrusetki, prim-secretar, sublinia că numărul „dusmanilor puterii sovietice”, depistati în ultima vreme numai în orasul Cernăuti, se ridică la 658 de persoane, provenind din categoriile sociale mentionate mai sus. Casele confiscate de la proprietarii legitimi erau trecute în mâinile miilor de „specialisti” adusi din regiunile estice .
La sate, unde trebuia distrusă baza socială a capitalismului pentru a putea realiza cooperativizarea si a putea organiza colhozuri, s-a aplicat „politica de deschiaburire”. Către sfârsitul lunii februarie 1941, pe liste speciale au fost incluse 3.970 de gospodării ale chiaburilor din întreg tinutul. Acestia, împreună cu familiile lor, au fost deportati în Siberia si Kazahstan în vederea „reeducării” .
Deja în primele luni de ocupatie a început un aflux masiv de oameni din diferite regiuni ale U.R.S.S., care se stabileau cu traiul în locuintele si casele bucovinenilor si basarabenilor refugiati sau deportati.
În februarie 1941, în regiunea Cernăuti functionau deja 10 colhozuri si erau constituite 38 de grupe de initiativă. Către mijlocul lunii iunie 1941, aici existau 62 de colhozuri, incluzând 4.476 de gospodării tărănesti, cu o suprafată de 15.379 de ha .
Desfasurarea fulgerătoare a evenimentelor la sfârsitul lunii iunie 1940 a făcut ca multe familii să se pomenească despărtite de noua linie a frontierei sovieto-române.
Foarte multe persoane, mai ales în mediul rural, dar si în cel urban, au fost surprinse de vertiginoasa înaintare a Armatei Rosii si nu au avut timp să se retragă împreună cu armata si administratia românească.
Multi au fost întorsi din calea de refugiu de către soldatii sovietici.
Din 3 iulie 1940, asa cum informa populatia un anunt oficial, noua frontieră cu România a fost închisă „cu lacăt”, lipsind oamenii de posibilitatea legală de a se refugia .
Această situatie a constrâns locuitorii, mai ales pe cei de origine română, văzând ce înseamnă în realitate „raiul bolsevic”, au încercat să traverseze clandestin noua linie de demarcatie. Unii au fost arestati de grănicerii sovietici si persecutati, altii au reusit totusi să ajungă în România.
Potrivit datelor oficiale sovietice, din sectorul detasamentului 97 grăniceri, care se întindea de la granită până la 7,5 km de Cernăuti, în primele cinci luni de ocupatie (iulie - noiembrie 1940), au trecut ilegal frontiera 471 de persoane din diverse localităti ale raioanelor Hliboca, Herta, Putila si Storojinet.
Din satele mai îndepărtate de frontieră, din raioanele Vascăuti, Zastavna, Noua-Sulita, Sadagura si Cernăuti rural, s-au refugiat clandestin în România, către sfarsitul lunii decembrie, 628 de persoane. Trebuie să subliniem faptul că emigrarea nu cunostea granite etnice sau sociale .
În primul an al dominatiei sovietice, potrivit datelor unui cercetător ucrainean, numărul refugiatilor din regiunea Cernăuti în România a fost de circa 7.000 de persoane . Cu sigurantă, numărul acestora a fost mult mai mare, reiesind din faptul că numai până la 23 august 1941, în circa sapte săptămâni de administratie românească, au revenit la casele lor 6.827 de persoane, procesul continuând si în perioada următoare, mai ales că o parte dintre refugiati si repatriati nu s-au mai întors la bastină, preferând să rămână în alte zone ale tării .
Pe lângă întărirea pazei frontierei, autoritătile bolsevice au început să alcătuiască liste cu familiile ale căror membri (unul sau mai multi) au plecat în România după instalarea stăpânirii sovietice si erau considerati „trădători ai patriei”.
Deja la 1 ianuarie 1941, în tabelul alcătuit de grănicerii sovietici din date preliminare, pentru localitătile ce intrau în zona detasamentului 97 grăniceri, au fost trecute numele a 1.085 de persoane. Din celelalte localităti, din datele adunate până la 7 decembrie 1940, pe liste au fost incluse 1.294 de persoane .
De asemenea, în urma unor denunturi ale consătenilor, au fost luati în evidentă si persoanele care aveau doar intentia să plece în România.
În categoria de „trădători ai patriei” au fost încadrati si bărbatii care, desfasurându-si serviciul militar în armata română, nu au revenit, după 28 iunie 1940, în localitătile de origine.
Multi dintre fugari apelau la serviciile unor călăuze provenite din rândul sătenilor din localitătile de frontieră, însă autoritătile bolsevice au creat, în scurt timp, propria retea de „călăuze”, care îi conduceau pe refugiati direct în mâinile sau - si mai tragic - sub focul grănicerilor.
Cei retinuti erau transportati într-un lagăr de „arestati”, care fuseseră prinsi pe granită. Un asemenea lagăr se afla în curtea proprietarului Cârjitchi din comuna Vadul-Siret. După cum ne mărturisea Dumitru Nimigeanu din Tereblecea, în timp de numai o lună după invazia Bucovinei, în acel lagăr se aflau deja 2.400 de persoane. Afară de acesta, mai existau încă nouă asemenea lagăre, toate pline. „Acesta era lagărul pentru zona noastră, în care se aflau închisi preoti, profesori, învătători, primari, functionari si foarte multi pensionari, cărora comunistii nu le-au plătit nici o pensie. Printre acestia erau si doi generali iesiti la pensie, al căror nume nu-l stiu... Numai 5% au scăpat si că restul de 95% au fost încărcati în camioane si dusi în gara Vadul-Siret, unde au fost urcati în vagoane de marfa cu destinatia Siberia” .
După sase luni de ocupatie comunistă, în închisorile din Cernăufi nu mai era loc pentru arestati, umplându-se si cazărmile cu oameni nevinovati. Astfel „erau pline cazărmile regimentelor 3 Grăniceri, 1 1 Rosiori si 4 Pioneri. Mii si mii de oameni gemeau sub lacăt. Multi din ei s-au stins chiar atunci, în 1940” .
Din acest motiv, mai multe grupuri de bucovineni au căutat să fie pregătite în eventualitatea unei ciocniri cu ostasii sovietici. La 19 noiembrie 1940, 40 de familii, în număr de 105 persoane, din satul Suceveni, având 20 de arme si munitia necesară, au încercat să treacă clandestin frontiera în zona localitătii Fântâna-Albă. În confruntarea nocturnă cu grănicerii, trei oameni au fost ucisi, doi răniti au fost capturati de sovietici, restul grupului, inclusiv cinci răniti, a ajuns cu bine la Rădăuti. În schimb, în scurt timp rudele apropiate ale celor 105 persoane au fost arestate si deportate .
Mult mai norocosi s-au dovedit a fi cei peste 100 de locuitori din Mahala, Ostrita, Horecea si alte sate, care au reusit, în ianuarie 1941, să treacă granita si să ajungă în România. Acest fapt a inspirat încredere altor săteni. Drept urmare, în noaptea de 6/7 februarie 1941, un grup de peste 500 de persoane din Mahala, Cotul-Ostritei, Buda, Sirăuti, Horecea-Urbană si Ostrita a încercat să treacă în România. La orele 6 dimineata, sătenii, ale căror intentii erau cunoscute autoritătilor prin intermediul unui turnător, au fost descoperiti de către grănicerii sovietici. în urma unor rafale de mitraliere trase din două sau chiar trei directii, vreo cinci sute de refiigiati au fost ucisi, inclusiv organizatorii N.Merticar, N.Nica si N.Isac. Circa 57 de persoane au reusit să ajungă în România profitând de întuneric, iar 44 au fost arestati si deferiti justitiei în calitate de „membri ai organizatiei contrarevolutionare”. La 14 aprilie 1941, tribunalul Districtului militar Kiev a condamnat la moarte 12 persoane , ceilalti 32 fiind pedepsiti cu câte 10 ani de muncă silnică si 5 ani lipsire de drepturi politice fiecare, precum si cu confîscarea avutului. Ca si în cazul precedent, toti membrii familiilor acestor „trădători ai patriei” au fost deportati în Siberia.
Universitatea din Cernăuti, deja la 13 august 1940, a devenit o institutie superioară de învătământ de tip sovietic. În locul profesorilor români refugiati au fost angajati în principal rusi si ucraineni din estul Ucrainei si din regiunile centrale ale Rusiei, care erau preocupati în principal de extinderea influentei limbilor rusă si ucraineană.
În regiunea Cernăuti a fost permisă functionarea a 538 de scoli, dintre care 408 ucrainene, 111 în limba “moldovenească”, 10 rusesti si 9 cu alte limbi de instruire . În noul an de învătământ 1940/1941 minoritătilor din regiune li s-a permis functionarea deja a 114 scoli „moldovenesti”, 11 rusesti si 9 evreesti .
Însă din prima lună „s-a procedat la recensământul si verificarea cadrelor didactice”.
Au fost excluse cadrele care s-au dovedit a fi făcut politică în trecut sau la care s-a depistat că ar fi avut simpatii politice fată de unele partide din România. Ordinea de preferentă a noilor „culturnici” era, în primul plan profesorii de origine evreiască, pe urmă cei de origine ucraineană si numai pe ultimul plan veneau cadrele de origine română si poloneză... Această ierarhizare sa păstrat tot tompul si în toate sferele de activitate” .
Chiar de la bun început sub lozinca „alegerilor organelor sindicale” încă la 22 iulie 1940 au fost lichidate „sindicatele burgheze”, printre care si sindicatul muncitorilor români „Breasla” .
Cu ajutorul comitetelor sărăcimii, create în localitătile nord-bucovinene, au fost inventariate casele si averile părăsite de către persoanele refugiate în România, au fost întocmite listele fostilor primari, perceptori, jandarmi, ofiteri, membrilor partidelor politice din România, care n-au avut popsibilitatea să se refugieze în momentul ocupării nordului Bucovinei de către trupele sovietice si care au fost arestati si aruncati în închisori si lagăre de concentrare încă din vara anului 1940 .
După trei luni de stăpânire sovietică pentru etnicii germani din aceste teritorii deja nu mai exista nici o îndoială, că nu au o alternativă mai bună decât să se repatrieze în patria lor istorică. În deosebi, generatia tânără, opta pentru o repatriere organizată în Germania.
De asemenea multi români si ucraineni s-au hotărât să se repatrieze.
Problemele economice, precum si frica fată de teroarea totalitaristă, au jucat un rol decisiv în luarea acestor hotărâri.
Comisia germană de repatriere si-a început activitatea la Cernăuti la 15 septembrie 1940. Primii 1.000 de repatriati au plecat spre Germania la 17 septembrie, iar peste două luni, la 17 noiembrie, ultimul transport cu germani bucovineni a plecat din Cernăuti.
Timp de două luni, pe această cale au părăsit nordul Bucovinei 43.641 de persoane. Totusi încă 3.446 de germani din nordul Bucovinei au rămas în teritoriul ocupat de sovietici .
Pentru multi români bucovineni, dar si locuitori de alte etnii, s-a ivit o nouă sansă ca prin intermediul acestei comisii să poată părăsi acest teritoriu. Din această comisie a facut parte si Herbert Mayer, conferentiar la Catedra de Fizică a Universitătii din Cernăuti, care a acordat mare sprijin românilor să plece în Germania .
La sfârsitul lunii noiembrie 1940 erau în Germania cca. 3.000 de refugiati români . Multi dintre ei au nimerit în Germania în lagăre.
În mai 1941 la Bucuresti, Cercul Bucovinenilor a format o comisie din Gheorghe Vântu, Constantin Zoppa si Aurel Morariu, cu obligatia de a examina si a se referi la românii care se aflau în lagărele din Germania în 1941 si care urmau să fie repatriati, în sfârsit, în România. Printre cele 1.501 de persoane încluse în aceste liste identificăm familii de intelectuali cu rol deosebit în viata culturală a Bucovinei: Leonida Bodnărescu, fost director al liceului din Rădăuti aflat în 1940 la Cernăuti, L. Tomoioagă, fostul director al Scolii Normale din Cernăuti, Alexandru Zavulovici, fost profesor de muzică la Scoala Normală din Cernăuti, Ion Cavulea, profesor de geografie la Scoala Normală din Cernăuti, Arcadie Dugan, cercetător stiintific, Traian Cantemir, istoric literar. Persoanele incluse în aceste liste erau însotite si de membrii familiei, spre exemplu: Vasile Răzvan, socrul academicianului Radu Grigorovici, familia Sfintitchi (Sfintescu), rude apropiate tot ale academicianului Radu Grigorovici, precum si mai multe persoane cu numele Trebici etc.
Multi din acesti refugiati s-au întors ulterior în România. Numai în iunie 1941 au revenit în nordul Moldovei mai mult de 1.000 de refugiati din Germania.
Cu ajutorul Comisiei germane de repatriere au părăsit nordul Bucovinei si cca. 4.000 de ucraineni .
De asemenea, o parte din polonezii din Cernăuti, care se aflau în legături de rubedenie cu familiile germane, au plecat, împreună cu acestea, în toamna anului 1940 din capitala Bucovinei. Potrivit unui recensământ, realizat de autoritătile române în august 1941, în Cernăuti au fost consemnate doar 3.523 de persoane de etnie poloneză .
Concomitent avea loc repatrierea sau refugierea în principal a românilor din Basarabia si nordul Bucovinei.
În iulie 1940, Ministerul de Interne al României a decis ca refugiatii din nordul Bucovinei si din judetul Hotin să fie repartizati în judetul Neamt, pentru a organiza mai bine evacuarea. Dar din cei peste 6.000 de bucovineni, ce si-au exprimat dorinta să se repatrieze, au plecat doar trei transporturi cu câte 100-150 de persoane .
Pe data de 3 august 1940 autoritătile sovietice au comunicat reprezentantului guvernului român, că s-a acceptat evacuarea a 450 de persoane – membri ai familiilor functionarilor din nordul Bucovinei.
La 9 octombrie 1940, delegatia română a remis reprezentantilor guvernului URSS noi cereri de repatriere a 10.854 persoane, iar Crucea Rosie Română a adresat 2.562 cereri de repatriere .
Mii de tărani români ce au cerut în toamna anului 1940 să fie înscrisi pe listele de repatriere au fost refuzati pe motiv că erau muncitori agricoli. De disperare că nu a obtinut autorizatie de plecare o femee din „I:G: Duca” (Judetul Cernăuti), „nemaiavând ce mânca si-a aruncat cei doi copii într-un put, după ce s-a înecat si ea” .
Comisia de repatriere de la Cernăuti si-a suspendat activitatea la 28 septembrie, desi peste 15.000 de persoane s-au înscris să plece în România.
Pe la începutul lunii decembrie 1940 a fost declansată o puternică actiune de pregătire a alegerilor pentru sovietele locale si centrale.
„Oamenii satelor au fost surprinsi în mod neplăcut de avalansa de activisti si culturnici ce au venit să-i „învete” ce înseamnă „alegerile libere” pentru deputati, ce rost au si cine sunt acesti deputati despre care tăranii nu au auzit nici nu au stiut nimic până atuncea. Nu mică a fost surpriza că între acesti deputati pentru sovietele locale au apărut nume de oameni ce au făcut parte din acele „echipe de partizani” ce la intrarea trupelor sovietice în Bucovina si Basarabia, au dezarmat si batjocorât unitătile Armatei Române în retragere.
În ce priveste candidatii pentru sovietele unionale si centrale acestea făceau parte din esaloanele superioare ale administratiei civile si militatre, deci total necunoscuti de electoratul autohton” .
Cu începutul pregătirilor pentru alegerile în Sovietul Suprem al URSS si în Sovietul Suprem al RSSU situatia a cunoscut o încordare accentuată, deoarece contradictiiie dintre „activislii” privilegiati si gospodarii năpăstuiti s-au acutizat.
Persoanele de încredere ale candidatilor pentru deputati, membrii comisiilor eleclorale de sectoare si de circumscriptii, agitatorii, propagandistii, informatorii politici (numărul cărora, în ansamblu, s-a ridicat până la 20 de mii) au început, ca la un semnal dat de mai sus, să lupte împotriva „rămăsitelor claselor exploatatoare si a nationalistilor burghezi ucraineni, români si moldoveni, care desfăsurau o perfidă agitatie antisovietică, folosind în aceasta greutătile vremelnice si unele neajunsuri în munca sovietelor locale si a organelor economice” .
Campania electorală a decurs sub semnul combaterii „actiunilor criminale ale dusmanilor”, care încercau, chipurile, să zădărnicească alegerile, care au avut loc la 12 ianuarie 1941 si la care pentru „candidatii blocului comunistilor si a celor fară de partid” si-au dat volurile... 99,5 la sulă din numărul alegătorilor!
Din cei trei deputati din partea regiunii Cemăuti în Sovietul Suprem al URSS, unul era generalul sovietic G.Jukov.
Alt generai sovietic - I.Galanin, seful garnizoanei din Cernăuti, alături de „Vasile Luca” - îi reprezenta pe bucovineni în Sovietul Suprem al RSS Ucrainene. Iată care au fost, printre altii, alesii poporului la primele „alegeri libere” .
În urma acestor alegeri, desfasurate pe baza Constitutiei slaliniste din 1936, bucovinenii, cârora „li s-a facul o mare dreptate istorică” prin actul „eliberârii” lor de sub „jug străin”, au obtinut asa-zisa reprezentantă permanentă în organele supreme, unionale si republicane, ale puterii de stat, devenind „egali între egali, adevărati stăpâni în Patria lor socialistă”.
Puterea sovietică si-a arătat, în sfarsit, adevărata ei fată .
Abia după această campanie zgomotoasă băstinasii si-au dat seama cine o faceau pe stăpânii în teritoriile ocupate.
De aceea a si început exodul miilor de români spre Patria lor istorică.
Locuitorii din Bucovina si din Basarabia s-au convins repede că aceste alegeri nu le vor aduce nimic bun si că acesti candidati „propusi” nu au nimic comun cu electoratul ce trebuia să-i voteze si deci nu-si faceau nici o sperantă că „noii alesi” vor putea ajuta cu ceva la iesirea din situatia nenorocită în care au ajuns ei, din contră nu se puteau astepta decât la noi chinuri si silnicii .
Judecata si bunul simt a tăranului român nu gresea deloc, întrucât imediat după alegeri s-a început o actiune sustinută de a convinge tăranii să se înscrie în „întovărăsiri agricole” în care trebuiau să intre cu pământul si cu atelajele ce le avea fiecare.
În legătură cu alegerile de deputati în sovietele locale, ar trebui mentionat faptul că aceste alegeri aduceau o mare „noutate” în conceptia electoratului din Bucovina si Basarabia în sensul că nu era vorba de a alege pe cineva, ci era vorba de a „vota” candidatii unici propusi de partidul comunist-bolsevic - forta conducătoare, care era deasupra tuturor organelor politice economice din Statul Sovietic.
Deci toată contributia electoratului consta în introducerea în urnă a listei de candidati în care nu trebuia operat nimica.
Au fost multe cazuri în care electorii scârbiti de mascarada alegerilor au tăiat toti candidatii si au înscris în liste propuneri ca: Regele Mihai, Maresalul Antonescu, Iuliu Maniu etc. dar aceste propuneri nu s-au evidentiat în nici un fel de către comisiile electorale care bineînteles erau formate din „tovarăsi de nădejde” asa că rezultatele votărilor publicate după alegeri era de 99,8% si doar 0,2% reprezenta voturile anulate .
În acelasi timp, puterea sovietică încerca să demonstreze existenta democratiei reprezentative aducând diferite cifre.
Asa, încă la 30 iulie 1940 Comietul judetean Cermnăuti al Partidului Comunist bolsevic din Ucraina (PC(b)U) raporta Comitetului Central al PC(b)U, că „în comitetele executive de voloste au fost inclusi 1 rus si 1 moldovan, iar în comitetele executive sătesti – 63 de moldoveni si 67 de persoane apartinând altor nationalităti” .
Acelasi Comitet judetean, în legătură cu desfăsurarea alegerilor, raporta Comitetului Central al PC(b) din Ucraina, că „în cadrul pregătirii alegerilor în Rada Supremă a URSS si RSS Ucrainene au fost „alesi” si reprezentantii minoritătilor: în componenta comisiilor electorale de circumscriptie - 8 rusi, 7 evrei, 2 români si 3 moldoveni; în componenta comisiilor electorale de sector – 400 evrei, 212 rusi, 392 de moldoveni si 156 români; încă 408 moldoveni, 250 evrei, 146 rusi si 32 reprezentanti ai altor etnii au „fost înregistrati ca persoane de încredere”
În calitate de asesori populari în judecătoriile locale din regiunea Cernăuti au fost alesi 358 moldoveni si 129 rusi .
Acelasi Comitet judetean Cernăuti, în legătură cu desemnarea cadrelor în consiliile sătesti, raporta Comitetului Central al PC(b) din Ucraina că „procesul desemnării cadrelor comitelelor executive sătesti a avut loc în conditiile unei activităti exceptionale din partea elementelor dusmănoase puterii sovietice, care încercau să-si promoveze agentii săi în organele puterii” , prin folosirea posibilitătilor legale de a lupta contra regimului totalitar.
În aceste conditii, Comietul executiv judetean Cermnăuti comunica la 19 ianuarie 1941 Prezidiului Suprem al RSS Ucrainene despre „depistarea în consiliul raional Noua-Sulita a 33 persoane - foste membre a partidelor politice din România, iar în raionul Hliboca „năpădirea cu elemente dusmănoase era si mai mare” .
Acest lucru se întâmpla si la nivelul conducerii gospodăriilor colective (a kolhozurilor). De exemplu, la 15 aprilie 1941 Plenumul Comitetului regional Cernăuti al PC(b) constata, că „conducerea kolhozului 28 iunie din raionul Secureni a fost preluată de elementele dusmănoase” .
„După interventia organelor supreme de partid aceste persoane au fost realese” .
Chiar si după aceste „realegeri” în calitate de deputati în consiliile sătesti din fostele teritorii românesti în regiunile Izmail si Cernăuti mai erau încă 10% rusi, 9% - români, 6% - moldoveni, 3,8% - evrei .
La aproape o lună de la „cele mai democratice alegeri din lume”, reprezentantii acestei puteri au dat ordin să se tragă în românii din mai multe sate ale fostului judet Cernăuti, care încercau să se strecoare, pe Lunca-Hertei, în România.
La numai două luni si jumătate de la ele au fost masacrati, la Fântâna-Albă, romănii de pe Valea Siretului, fără ca „reprezentantul” lor în forul legislativ suprem al URSS, Gheorghii Jukov, să încerce a-i salva. Ba, dimpotrivă, se crede că prin el Stalin a dat ordin să se tragă în cei ce-si părâsiseră velrele si avutul pentni a-si găsi salvare în România , iar Vasile Luca si-a arătat fata reală în timpul demonstratiei de la Storojinet din 26 martie 1941 numindu-si alegătorii „spioni, dusmani si diversionisti” .
Apoi, la cinci luni si jumălate de la „triumful democratiei socialiste în Bucovina de Nord” mii de „dusmani ai poporului” au fost mânati la moarte sigură în Kazahstan si Siberia.
„Eliberarea” s-a transformat în extereminare. Totalitarismui sovietic si-a dezvăluit, putin câte putin, esenta sa, care consta în jaf, violentă, teroare, toate acestea fiind doar unele din componentele politicii de genocid fată de populatia băstinasă din actuala regiune Cernăuti .
În februarie 1941 a intervenit un anumit dezghet în relatiile economice româno-sovietice, ceea ce a permis reluarea negocierilor privind problemele repatrierilor.
La 15 februarie 1941, la sediul militiei din Cernăuti, si-a reluat lucrările comisia de repatriere. Această veste s-a răspândit foarte repede mai ales în satele de pe valea Siretului, iar un număr mare de români s-au prezentat la autoritătile raionului Hliboca cu cereri de repatriere. Situatia incertă a acestor români a creat o stare explozivă, care a atins apogeul la sfârsitul lunii martie.
Prima confruntare dintre românii bucovineni si armata sovietică s-a produs la 6 februarie 1941.
Atunci, cca. 150 persoane (după alte informatii – aproximativ 400-500) din satele din stânga Prutului, Mahala, Buda, Cotul-Ostritei si Boian, au încercat să treacă granita în apropiere de satul Lunca. Acolo, însă, la cca. 600 metri de linia de demarcatie, în lunca Prutului, au fost întâmpinati cu focuri de mitralieră de grănicerii sovietici si doar 56 dintre ei au reusit să se salveze , 44 de participanti la această actiune au fost arestati, dintre care 12 au fost condamnati la moarte, iar ceilalti 32 – la 10 ani de închisoare .
Românii bucovinei, basarabeni si herteni nu erau protejati nici în România, pentru că majoritatea acestor refugiati au fost extrădati mai târziu autoritătilor sovietice, majoritatea fiind trimisi în lagărele din Siberia, Kazahstan si Asia Centrală.
Sistarea procesului de primire a petitiilor a provocat nemultumire în rândul populatiei, deoarece multi oameni au considerat că vor fi privati, spre deosebire de concetătenii lor mai norocosi, de dreptul de a se strămuta în România. Din această cauză, la 26 martie 1941, la Storojinet s-au adunat mai multe sute de tărani din localitătile Ropcea, Cupca, Pătrâutii-de-Sus, Pătrăutii-de-Jos, Ciudei si din suburbiile centrului raional. Secretarul organizatiei raionale de partid a refuzat să discute cu multimea adunată, specificând că se asteaptă sosirea din clipă în clipă a unui reprezentant al Kievului. Persoana respectivă era Vasile Luca, unul dintre militantii PCR, stabilit în 1940 în URSS si ales deputat în Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene din partea regiunii Cernăuti, la alegerile din ianuarie 1941. Acesta a încercat să convingâ multimea că România practic nu există ca stat si că bucovinenii ar avea numai de câstigat de pe urma instaurării puterii sovietice. Respingând si huiduind discursul acestui reprezentant al noii stăpâniri, oamenii au decis, în urma unor deliberări, ca în ziua de 1 aprilie toti cei care doresc să plece în România să se întâlnească în Suceveni pentru a porni în mod organizat spre frontieră. Interesant este faptul că si la adunarea din Pătrăutii-de-Jos, din 28 martie 1941, la care au participat circa 400 de târani, organizatorul adunării, Gheorghe Crăsneanu, a amânat plecarea tot pentru 1 aprilie.
Si cea mai mare tragedie s-a produs, însă, la 1 aprilie 1941 , când aproximativ 2.000-3.000 de locuitori din satele de pe valea Siretului au încercat să se refugieze în România.
Ei însă au fost opriti de grănicerii sovietici în apropiere de satul Fântâna-Albă, unde cca. 200 de oameni au fost împuscati , multi au fost răniti sau, mai târziu, arestati si represati . Cei care n-au fost secerati de gloante, fiind numai răniti, au fost prinsi, legati de cozile cailor, târti la gropile comune, săpate din timp, unde au fost omorâti cu lovituri de hârlete sau aruncati în ele de vii. Altii, după interogatoriile luate în beciurile NKVD-ului din Hliboca si după torturi înfiorătoare, au fost dusi în cimitirul evreiesc din acel orăsel si aruncati într-o groapă comună, peste care s-a turnat si s-a stins var .
De asemenea la 1 aprilie, în jurul orei 19, un grup de circa 100 de locuitori ai satelor Carapciu, Iordănesti si Prisăcăreni au fost atacati lângă granită, 24 dintre acestia fiind ucisi, iar alti 43 răniti .
După consumarea evenimentelor si încheierea anchetei, un număr de 22 de persoane au fost deferite justitiei .
În conformitate cu concluziile dosarului penal nr. 12 969/1941, la 4 decembrie 1942, un tribunal militar sovietic a condamnat la moarte o persoană , alte 15 fiind pedepsite cu câte 10 ani de muncă silnică în lagăr, confiscarea avutului si deportare. Încă sase persoane au fost judecate în dosarul nr. 2 976/1941, fiind condamnate la câte 8 ani de lagăr si confiscarea avutului. Potrivit legislatiei sovietice, familiile lor, împreună cu restul participantilor marsului de la Fântâna-Albă, urmau a fi deportate în Siberia si Kazahstan. În acest sens, în lunile aprilie-mai 1941, reprezentantii administratiei locale din raioanele Hliboca, Herta, Storojinet, Noua-Sulita si Vijnita au început să întocmească listele respective.
În ajunul izbucnirii războiului a mai avut loc un măcel îngrozitor pe Costisa, în partea de est a satului Probotesti, nu departe de Herta .
Cea de a doua etapă a suprimării elementului românesc din actuala regiune Cernăuti s-a desfăsurat sub semnul deportării a circa 13 mii de familii în Siberia, Kazahstanul de Nord si Republica Sovietică Autonomă Komi .
Aceste deportări oribile au avut loc între 12 si 14 iunie 1941. Dacă peste zece zile nu ar fi început războiul, probabil că o jumătate din populatia regiunii Cernăuti ar fi fost deportată .
Pentru a urgenta solutionarea chestiunii „dusmanilor orânduirii socialiste”, în primăvara anului 1941, la Cernăuti si în centrele raionale, au fost constituite niste organisme extrajudiciare, numite „troici”. În urma hotărârilor adoptate de acestea, în zilele de 9-14 iunie 1941, au fost arestate si deportate în regiunea Komi, din Rusia, 924 de persoane. Întreaga operatiune a fost pregătită din timp si realizată în baza Planului operativ referitor la conducerea operatimilor legate de ridicarea elementului antisovietic.
Soarta celor arestati au împărtăsit-o, la 13 iunie, si peste 5 mii de membri ai familiilor lor, categorisiti drept „sustinători ai dusmanilor poporului”, care au fost încărcati în vagoane pentru vite si deportati în Siberia si Kazahstan.
Deportarea bucovinenilor si basarabenilor în iunie 1941 nu a fost un fenomen care s-a redus sub aspect geografic doar la cele două provincii anexate de URSS cu un an mai devreme. În regiunile vest-ucrainene, încorporate de sovietici în 1939, deportările (al patrulea val, după cele trei din 1940) au fost realizate în zilele de 22 mai 1941 ca si în Lituania, la 14 iunie în Letonia si Estonia, iar în vestul Bielorusiei în noaptea de 19/20 iunie 1941. Teritoriile respective au revenit Uniunii Sovietice în urma materializării întelegerilor secrete cu Germania nazistă, încheiate la 23 august 1939, Stalin „curătând” terenul de elementele nesigure în preajma confruntării cu Hitler. Potrivit calculelor efectuate de către cercetătorul rus A.E.Gurjanov, numărul celor deportati din regiunile anexate în lunile mai-iunie 1941 s-ar ridica la circa 105.000-110.000 de persoane .
Românii bucovineni, basarabeni si herteni erau abandonati si de către Statul National Român - autoritătile române au luat măsuri pentru limitarea imigrărilor din teritoriile ocupate.
Astfel, în perioada martie – iunie 1941, au fost repatriate doar cca. 1.000 persoane .
Exodul miilor de români spre Patria lor istorică însă nu s-a oprit.
În 1940-1941 s-au refugiat în România 32.958 bucovineni si 82.580 basarabeni .
Pentru locuitorii din Basarabia si nordul Bucovinei data de 13 iunie 1941 a rămas în memorie ca cea mai tragică zi din primul an de stăpânire sovietică.
În acea noapte, numai din regiunea Cernăuti, cca. 13.000 de bărbati, femei si copii, majoritatea români, dar si multi ucraineni, polonezi si evrei, au fost scosi din case, din localitătile natale, si deportati în Siberia si Kazahstan. Multi din acesti bucovineni deportati au murit de foame si frig si nu au mai revenit în locurile natale.
După aceste evenimente situatia din nordul Bucovinei a devenit si mai grea, iar repatrierea sau refugierea în România a devenit practic imposibilă.
Despre calvarul românilor din acest an blestemat (28 iunie 1940 - 22 iunie 1941), despre „mărturiile de sânge” a poporului autohton din acestă regiune a scris în cele 477 de pagini din monografia-document „Martiri si mărturii din nordul Bucovinei (Fântâna Albă – Suceveni – Lunca – Crasna – Igesti...)” veteranul de război, original din satul Broscăutii-Noi din zona Storojinetului, Vasile Ilica , care a încercat să aducă si listele, desi necomplete, celor împuscati sau morti în locurile deportărilor. Acest lucru a fost continuat de si de către Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale, care pe parcursul anilor 2004-2005 a încercat o cercetare în fiecare localitate pentru a se documenta referitor la aceste evenimente .
Probabil, deportările aveau să continue la infinit, dacă, cât de paradoxal n-ar suna, Germania nu ar fi atacat, la 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică. În timpul retragerii în fata armatelor română si germană, NKVD-ul a evacuat o parte a detinutilor din închisoarea cernăuteană, unii fiind apoi înecati în Nistru, în zona satului Costrijiuca. Multi, însă, au fost lichidati chiar în interiorul închisorilor din Cernăuti, Hotin si Storojinet, în conformitate cu ordinul dat de Leontii Beria, seful NKGB-ului unional .
La putin timp după izbucnirea războiului, în noaptea de 23 iunie 1941, cca. 3.000 intelectuali si personalităti de frunte din Cernăuti, majoritatea din ei evrei, au fost ridicati si deportati în Siberia.
Printre acestia erau si fostii conducători ai comunitătii, precum si liderii miscării sioniste din oras .
În decurs de un an (28 iunie 1940-22 iunie 1941), numărul jertfelor represiunii bolsevice în teritoriile anexate de sovietici (Bucovina, Basarabia si plasa Herta), potrivit unor estimări, s-ar cifra între 67.000 si 89.500 de persoane.
Conform listelor alcătuite de către administratia românească în toamna anului 1941, în perioada iunie 1940 – iunie 1941 din judetele, care făceau parte din guvernământul Bucovinei, au fost deportate, represate sau au dispărut 36.129 de persoane, dintre care 14.942 din judetul Hotin, 8.319 – din judetul Cernăuti, 4.387 – judetul Storojinet, 1.467 – judetul Rădăuti, 1.996 – din judetul Dorohoi (adică din satele din zona Hertei) si 5.018 persoane din orasul Cernăuti . Numai din judetul Storojinet au fost deportate, au fost represate sau au dispărut fără urmă 2.034 persoane de nationalitate română .
Potrivit datelor care privesc doar fenomenul deportărilor din regiunea Cernăuti, în perioada mentionată au fost strămutate în diverse părti ale URSS-ului, după unele informatii 10.000 de persoane, după altele 12.000. Conform datelor de arhivă, la 13 iunie 1941, din raionul Herta au fost deportati 1.996 de oameni: din Horbova 147 de persoane, din Cotu-Boian (apartinând atunci comunei Horbova) 10 persoane, din Bănceni 43 de persoane, din Molnita 77 de persoane, din Buda-Mare 39 de persoane, din Pasat 20 de persoane, din Lunca 35 de persoane, din Buda-Mică 31 de persoane, din Godinesti 20 de persoane, din Lucovita 37 de persoane, din Slobozia 30 de persoane, din Mogosesti 42 de persoane, din Pilipăuti (Satu-Mare) 50 de persoane, din Mihoreni 34 de persoane, din Hreatca 20 de persoane, din Probotesti 26 de persoane etc. Din localitatea Mahala, raionul Noua-Sulita, satul de bastină al familiei Nandris, în acea noapte au fost ridicate 579 de persoane, iar din raioanele Hliboca si Storojinet au fost deportati: din Tereblecea 237 de persoane, din Cupca 92, din Opriseni 44, din Stănestii-de-Jos si Stănestii-de-Sus circa 140 etc .
Imaginea satelor, depopulate în mare parte, era extrem de tristă. În 1942, bucovineanul Ilie Mandiuc, membru al Societătii pentru Cultura si Literatura Română în Bucovina, scria: „Cine cutreieră satele Ostrita, Mahala, Cuciurul-Mare, Igesti, Crasna, Tereblecea, Volcinet, Horbova..., se cutremură adânc. Casele părăginite, gospodăriile neîngrijite prin care cresc numai bălării sălbatice. Fruntasi ai satului, cei mai buni gospodari, oameni cu credintă în Dumnezeu, oameni de adevărată cinste, de omenie, au fost deportati cu întreaga familie fară nici o vină, pe simplu motiv că sunt români, cu darea de mână si gospodari bine înstăriti” .
Foarte multi basarabeni si bucovineni au ajuns în localitatea Vorcuta, dincolo de Cercul Polar, unde au fost expediati cu forta.
Dumitru Mircescu, simpatizant comunist, care a trecut în anul 1936, înot, clandestin Nistrul în „raiul” bolsevic din URSS, fiind condamnat la zece ani închisoare ca spion român, scria în cartea sa de rememorări: „Cedarea Basarabiei si Bucovinei de nord adusese la Vorcuta zeci de mii de români. Toti, fosti gardieni publici, jandarmi, notari, primari, perceptori, preoti..., nimeriseră dincolo de Cercul Polar cu condamnări de 10-15 si 20 de ani de muncă silnică de executat”. Unii bucovineni au fost dusi la muncă fortată în orăselul Skokim, aflat în guvernământul Tula, la 160 de km distantă de Moscova. Odată cu apropierea frontului, autoritătile sovietice au pregătit un tren în vederea depoitării lucrătorilor aflati în putere la minele din Siberia. Cei mai slabi au fost folositi la săpat transee. Multi dintre ei au pierit de foame si ger. La 21 ianuarie 1942, Comandamentul militar german din zonă a predat autoritătilor similare române 50 de bucovineni bolnavi deportati, care au fost transportati de urgentă la Spitalul Central din Cernăuti. Ei se aflau într-o situatie foarte grea, deoarece până aproape de genunchi erau plini de degerături, sufereau de malnutritie datorită conditiilor inumane de lucru .
După cum mărturisea Lazăr Alergus din Cupca: „Pe data de 1 aprilie 1941 venea dinspre Pătrăuti o coloană de oameni de câteva mii iar cei din fată purtau cruci si prapori din biserică si se îndreptau spre resedinta raionului Hliboca (Adâncata). La această coloană ne-am alăturat si noi cei din Cupca... Cu totii mergeam la Militia Raională din Hliboca să depunem cererile de plecare în România pentru că oamenii nu mai puteau îndura birurile, cotele si robotele ce ne puneau în cârcă autoritătile sovietice. Românii ziceau că dacă au plecat nemtii si polonezii atunci de ce să nu ne dea voie si nouă românilor să mergem în patria noastră România, mai ales că le lăsăm sovieticilor toată agoniseala noastră, case, pământ, animale si tot ce aveam noi acceptând să plecăm cu câte o traistă în spate în care aveam câteva schimburi si ceva de-ale gurii pe 2-3 zile. La Militia raională din Hliboca văzându-ne asa multi nu au vrut să stea de vorbă cu noi si ne-au spus să plecăm către casele noastre că altfel va fi rău de noi. O parte s-au întors spre casele lor că nu au venit pregătiti să meargă în România, însă cei mai multi ce aveau familiile si boccelele cu ei au pornit prin Suceveni spre Fântâna-Albă purtând crucile în fruntea coloanei. Eu si cu fratele si cu alti oameni ne-am întors spre Cupca dar pe drum ne-au ajuns niste militari călări si ne-au arestat si ne-au depus în arestul Militiei din Hliboca unde am fost tinuti vreo două săptămâni, după care am fost predati la Securitate (NKVD) din Cernăuti unde am fost bătuti si cercetati zilnic până la 13 iunie 1941 când am fost îmbarcati în vagoane de marfă ca animalele (câte 150 de persoane într-un vagon) si trimisi în Siberia. Am făcut parte dintr-un grup de 2.500 deportati care am fost trimisi la Actiubinsc. De la ultima gară a trebuit să mai mergem pe jos încă vreo 40-50 km până la poarta primului lagăr. Dar multi din noi au murit pe drum de foame, de sete si de dizenterie. La fiecare oprire în statii, de altfel trenul avea drum deschis si se oprea rar, în statii mici, si mai ales noaptea ca să nu fim văzuti de oamenii din partea locului, deci la aceste opriri se scoteau mortii si muribunzii si se aruncau în gropi comune. Eu m-am întors din Siberia după 15 ani” .
O altă mărturie ne aduce Artenie Irimescu din satul Carapciu, raionul Hliboca (Adâncata): „În ziua de 1 Aprilie 1941 împreună cu alti gospodari din Iordănesti si Cuciurul-Mare am pornit spre Suceveni de unde mai erau vreo 13 km până la frontiera cu România. La hotarul cu Sucevenii ne-au barat calea soldati călări care ne-au somat să ne întoarcem acasă. Unii din noi s-au oprit nestiind ce să facă, altii au încercat să fugă spre pădure, dar s-a tras în plin. Cu acel prilej au fost omorâti: Traian Tovarnitchi, Gheorghe Tovarnitchi, Vasile Tovamitchi, Cosma Opait, Nicolae Corduban. Eu am fost rănit la piciorul drept. Glontul mi-a străpuns osul si au mai fost râniti: Vasile Opait, Petrea Ungureanu, Gheorghe Opait – toti am fost dusi sub stare de arest la Spitalul din Cernăuti, dar Gheorghe Opait a murit pe drum, fiindcă pierduse mult sânge. Tot atuncea au fost arestati si fratii mei Traian si Petre Irimescu dar nu s-au mai întors niciodată. De la spitalul din Cernăuti o parte au fost dusi în, lagărul din Karelia, unde din 4.000 de deportati la liberare în 1956 au rămas doar 600 .
Multi bucovinei au fost deportati în Siberia sau în Asia Centrală. Astfel, familia lui Gheorghe Cioric, impiegat de miscare la gara Mosi de lângă Cernăuti, a fost deportat în Siberia pe data de 13 iunie 1941. Martoră a acestor evenimente tragice, Zenaida Burduja-Cioric, care avea atunci vârsta de 11 ani, relata după mai bine de cinci decenii următoarele: „Gara era inundată de lume, părea o poiană multicoloră. Pe atunci, românii din Bucovina încă purtau haine nationale: catrinte, cojocele, bundite, pălării, itari... La apropierea NKVD-istilor s-a început un răcnet nemaipomenit. Pe bărbati îi depărtau de familii. Copiii li se agătau de pantaloni, sotiile îi cuprindeau de gât. Soldatii îi îmbrânceau”. Ajunsi în Siberia, multi nu au rezistat temperaturilor extrem de scăzute, dar mai ales asprului regim de lagăr. Aceeasi participantă la tragicele evenimente arăta în continuare: „Au murit mosul Morosanu si sotia sa. A murit mosu Olaru... De asemenea, preotul Alecu Ostapov din Cernăuti, originar din raionul Lipcani, si-a iesit din minti si în scurtă vreme a murit” .
Oamenilor deportati li se confisca si averea si chiar si celor ulterior reabilitati ea nu a fost restituită. Iată scria Elena Gresculeac-Dejetaru din satul Ritcovtî, raionul Noua-Sulita în 1991 la „Plai Românesc”:
„Necazul m-a facut să astern pe hârtie aceste rânduri... Vă scriu în ruseste, ca n-am avut norocul să învăt în limba maternă, desi o cunosc pe cea vorbită. În iunie 1941 mama, tata, bunica si noi, doi copii, am fost deportati în Siberia. Trecuse miezul noptii când ne-au bătut la geam. Tata a iesit să le deschidă „musafirilor” usa si acestia i-au spus că suntem arestati cu totii. Mama a început să plângă si a încercat să se strecoare pană în grajd, unde aveam vitel mic, dar oaspetii au îmbrânbit-o, spunându-i ca acolo unde vom fi dusi, vom primi vacă... Din acea noapte îmi amintesc doar de văicărelile oamenilor si lătratul câinilor.În gara Noua-Sulită ne astepta un marfar cu peste 40 de vagoane. După ce am fost înghesuiti în ele si pusi sub lacăt am călătorit în conditii îngrozitoare până la gara Isim din regiunea Tiumeni. Acolo am fost părăsiti pentru o săptămână în ograda unei biserici pustii. După distribuire, am nimerit în punctul cel mai nordic, în tundră, având doar cerul deasupra capului. După o lună a murit bunica. Peste alte două săptămâni s-a stins tata - avea 32 de ani. Astfel, în pustietatea neagră, fară să cunoastem limba, am rămas doar cu mama. Eu aveam 4, iar sora — 7 anisori. Mama primea pe cartelă 500 grame de pâine pe zi. Munca zi si noapte ca să ne poată întretine. Vara cosea iarbă, căra fânul la fermă unde lucra si tăia în pădure. Aveam milă doar din partea băstinasilor, care ne dădeau uneori peste... Salvarea ne-a fost în pomusoare si ciuperci. În 1954, am fost reabilitati, dar abia în 1956 ne-am întors în sat. În casa noastră locuiau străini. Abia peste doi ani am putut să o ... cumpărăm. În iunie 1941 am lăsat-o plină cu de toate, iar în grajd aveam cal, vacă si vitel, porci, găini. În 1968, nu stim conform cărei dispozitii ni s-au plătit 370 de ruble. Oare atât a costat averea, agonisită de bunici si părinti? Sotul meu a fost de asemenea deportat. La 16 ani, rămânând fară de părinti, s-a făcut tăietor de pădure. Si iată în 1989 părintii lui au fost reabilitati conform unei hotărâri cu întoarcerea averii confiscate. De atunci ni se tot promite achitarea datoriei. De la procuratură am fost trimisi la serviciul fînanciar, la directia regională a afacerilor (interne). Până la urmă demersurile noastre s-au împotmolit pe masa cine stie cui...Am lucrat peste 30 de ani în sovhozul „Cernovitchi”. Astăzi sunt grav bolnavă. Nu mai are sănătate nici sotul. Mama, desi e de vârstă înaintată, n-are pensie, deoarece în Siberia nimeni nu i-a dat document pentru anii munciti la fermă. Oare chiar nu ni se va întoarce ceea ce ne-a apartinut odată?”
Mărturii mai ample ale supravietuitorilor au fost publicate, în mai multe numere, începând cu 1992, în Almanahul cultural-literar al românilor nord-bucovineni „Tara fagilor” (1992-2004), redactat de către ziaristul cernăutean Dumitru Covalciuc, presedintele cercului neformal „Arboroasa” din regiunea Cernăuti .
Cifrele statistice oficiale nu-i cuprind nici pe germanii repatriati în Germania sau pe românii, care s-au refugiat ori au fost repatriati în perioada respectivă în România. După unele date, doar pănă în noiembrie 1940 circa 45 mii de persoane de origine germană au părăsit regiunea Cernăuti, repatriindu-se în Germania . Împreună cu ei au părăsit Bucovina si câteva mii de români, poloni si ucraineni.
După revenirea Basarabiei si nordului Bucovinei la România în 1941 s-a decis ca aceste două provincii să constituie două unităti administrative autonome, conduse direct de conducătorii statului prin reprezentanti personali.
În guvernământul Bucovinei au intrat cele 5 judete din Bucovina (Câmpulung, Suceava, Rădăuti, Storojinet si Cernăuti), judetul Hotin din nordul Basarabiei, iar din octombrie 1941 – si judetul Dorohoi (practic tot teritoriul actualei regiuni Cernăuti plus sudul judetului Hotin) .
Populatia românească din aceste teritorii a primit cu încredere si sperantă administratia civilă si militară românească. Minoritătile nationale, însă, au primit cu rezervă noua stare de lucruri.
Cel mai puternic au fost afectati evreii din aceste două provincii.
La 8 iulie 1941 generalul Ion Antonescu a ordonat ca evreii să fie strămutati peste hotarele tării. Evreii din zonele rurale si din orase au fost adunati, în lunile iulie – august 1941, în lagăre provizorii, iar în septembrie s-a început deportarea acestora în Transnistria.
După unele informatii mai exacte, au fost deportati 43.768 d evrei in Bucovina si 10.368 din orasul si din judetul Dorohoi. Numai din orasul Cernăuti au fost deportati în timpul războiului în Transnistria 23.391 de evrei .
Potrivit recensământului oficial din 1942, mai locuiau atunci 19.375 de evrei în Bucovina, din care 16.794 la Cernăuti .
Mai multe personalităti din România, printre care si Traian Popovici, primarul Cernăutului în anii 1941-1944, au intervenit în favoarea evreilor români. Gratie străduintelor primarului Traian Popovici, cca. 15.000 de evrei din Cernăuti, sub pretextul că sunt necesari economiei orasului, au fost salvati de la deportare în Transnistria .
Administratia civilă românească a efectuat în anul 1941 un recensământ administrativ si unul statistic în Basarabia si Bucovina, pentru a stabili mai exact situatia din aceste două provincii după un an de ocupatie sovietică, care a semnalat că din cauza schimbărilor social-economice si politice bruste, care s-au produs în Bucovina în anii 1940-1941, s-a modificat radical si structura etno-demografică si socială a populatiei acestei provincii.
S-a stabilit că, populatia Basarabiei si nordului Bucovinei a scăzut de la 3.776.309 locuitori în 1940 la numai 3.525.008 în 1941 .
În această perioadă scurtă a scăzut în mod dramatic mai ales populatia urbană a Bucovinei.
La Cernăuti locuiau în 1941 doar 66.436 de locuitori comparativ cu 112.427 persoane în 1930 - adică populatia orasului a scăzut cu 45.991 perrsoane sau cu 40,9% .
Potrivit acestor informatii statistice, într-un singur an populatia din guvernământul Bucovinei s-a diminuat în felul următor:
DINAMICA POPULATIEI BUCOVINEI IN ANII 1940-1941
Tabelul 77
1940 1941 Diminuarea
rurală urbană total rurală urbană total rurală urbană total
Total în
Guvernământul
Bucovinei 1.320.723 286.094 1.606.817 1.220.365 170.197 1.390.562 -100.358 -115.897
-216.255
-13,5%
Bucovina istorică
718.471
77,5%
209.064
22,5%
927.535
100%
636.402
83,3%
127.316
16,7%
763.718
100%
-82.069
-11,4%
-81.748
-39,1%
-163.817
-17,7%
În perioada 1940-1941 au fost afectate cel mai dramatic astfel de categorii sociale, precum negustorii, meseriasii, functionarii, profesionistii liberi (vezi si tabelul 74 din Capitolul II).
Potrivit analizei consecintelor ocupatiei sovietice în perioada iunie 1940 – iunie 1941 pentru populatia din judetele guvernământului Bucovinei, au fost deportate, represate sau au dispărut 36.129 de persoane, dintre care 14.942 din judetul Hotin, 8.319 – din judetul Cernăuti, 4.387 – judetul Storojinet, 1.467 – judetul Rădăuti, 1.996 – din judetul Dorohoi (adică din satele din zona Hertei) si 5.018 persoane din orasul Cernăuti .
În ciuda tuturor dificultătilor, situatia privind componenta natională a teritoriului regiunii Cernăuti imediat după revenirea acestui teritoriu în componenta României după un an de experimente staliniste poate fi estimată în linii generale.
Asa, după un an de stăpânire sovietică, de repatriere a etnicilor germani si maghiari, de deportare a evreilor, de refugiere sau deportare a unui număr mare de români, polonezi, ucraineni, guvernământul Bucovina avea următoarea structură etno-demografică a populatiei:
COMPONENTA NATIONALĂ A GUVERNĂMÂNTULUI BUCOVINA ÎN 1941
Tabelul 78
Judetul
Total Nationalitatea
Români Ucraineni Hutuli Polonezi Germani Evrei Rusi Altii
Cernăuti
Câmpulung
Rădăuti
Storojinet
Suceava
Hotin
Dorohoi
256.117
81.571
141.215
155.174
129.641
389.264
236.580
81.877
76.643
102.958
58.353
118.935
185.843
231.909
142.592
647
12.348
88.701
6.940
196.117
-
-
1.092
21.333
2
-
-
-
7.049
1.459
1.051
6.490
2.601
487
35
1.585
927
774
666
1.008
149
143
21.927
35
14
39
3
143
5.389
42
29
1
617
18
6.324
7
1.045
739
2.731
306
136
201
97
Total
1.390.562
100%
856.518
61,6%
447.345
32,2%
22.432
1,6%
19.172
1,4%
5.252
0,4%
27.550
2,0%
7.038
0,5%
5.255
0,4%
Bucovina istorică
763.718
100%
438.766
57,4%
251.228
32,9%
22.432
2,9%
18.650
2,4%
4.960
0,6%
22.018
2,9%
707
0,1%
4.957
0,6%
Referindu-se doar la zona nordbucovineană si a Tinutului Herta (fără nordul judetului Hotin) a regiunii Cernăuti, Marian Olaru constata:
„Populatia estimată a regiunii ocupate de sovietici din fosta Bucovină, împreună cu cea a Hertei, era de 545.267 locuitori, din care, în 1946, românii reprezentau 37% si ucrainenii 45%.
În urma instaurării dominatiei sovietice, pe teritoriul de nord al fostei Bucovine s-au produs importante schimbări demografice. Referindu-ne la intervalul iunie 1940 - iunie 1941, acestea sunt:
- refugierea spre interiorul Regatului Român a unei părti a populatiei românesti;
- repatrierea germanilor, polonezilor si maghiarilor ;
- asasinatele în masă săvârsite de sovietici si deportarea românilor în gulagul sovietic.
Fără să avem o cifră exactă a celor ucisi sau deportati de regimul sovietic, în1940-1941, cercetătorii români ai problemei estimează că la Fântâna-Albă, la 1 aprilie 1941, au fost înpuscati 1.500 de oameni, iar pe 13 iunie 1941 au fost ridicati pentru a fi deportati 13.000 etnici români - după unii cercetători, după altii – 41.000.
La aceste cifre trebuie să adăugăm numeroasele persoane care au căzut victime în încercarea de a forta frontiera instaurată, după 28 iunie 1940, între România si URSS.
Dacă raportăm aceste pierderi la cifra de aproximativ 192.000 de români, câti rămăseseră în zona de ocupatie sovietică între 1940 si 1941, putem întelege adevăratele proportii ale seismului demografic la care a fost supusă Bucovina istorică (între 1/4 si 1/3 din populatia românească a teritoriului bucovinean ocupat de sovietici a fost deportată sau exterminată) .
Forma principală de manifestare a regimului sovietic a fost represiunea, ce nu a ocolit nici una din păturile sociale sau nationalitătile din regiune, dar era îndreptată în primul rând împotriva românilor bucovineni, care, prin traditii si legăturile fîresti cu tara, s-au dovedit cei mai redutabili adversari ai structurilor de ocupatie sovietică.
Dacă teroarea ca sistem de guvernare - pe care statul sovietic s-a bazat încă de la începuturile sale - a vizat initial fosta clasă politică si marii proprietari, treptat ea se-a extins la nivelul întregii societăfi.
„În decurs de numai 12 luni, au fost deportate 41.000 de persoane, aproximativ 10% din întreaga populatie din nordul Bucovinei, măsură care, combinată cu masivele colonizări cu diversi alogeni din interiorul imperiului, urmărea modifîcarea radicală a realitătilor demografice din acest tinut... S-a dispus strămutarea unor întregi familii, de la bunic la nepot, dar mai ales lichidarea elitei intelectual românesti, un exemplu elocvent în acest sens fiind Sever Zotta - remarcabi genealogist si membru corespondent al Academiei Române - ce si-a găsi sfârsitul în GULAG-ul stalinist” .
Urmările acestuia se resimt si astăzi, nu numai prin reducerea considerabilă a ponderii românilor din actuala regiune Cernăuti (aproximativ 20%), dar si prin prezenta, în număr însemnat, în regiunea Siberiei a Federatiei Ruse, a aproximativ 500.000 de urmasi ai românilor deportati din Basarabia, Bucovina si Tinutul Herta în anul 1940 .
Ce a însemnat acest an „de libertate sovietică” si cum „o iubea” populatia Bucovinei ne mărturiseste pilotul român, căpitanul Andreescu Paul, care chiar în primile ore ale războiului a fost nevoit să aterizeze într-un sat transprutean de lângă Cernăuti cu populatie mixtă româno-ucraineană:
„...Aterizând în acest loc, în care nu sosiseră încă trupele noastre, aviatorul se astepta la orice. Era aproape sigur că va fi luat prizonier si dacă s-a hotărât să aterizeze era numai pentru faptul că nu mai putea continua sub nici un motiv zborul.
Satul se numea Lehucenii Tăutului (azi satul este aproape ucrainizat complet si se numeste Zelenyi-Hai – nota red.). Nici nu coborâse din avion si ...a văzut populatia din sat alergând spre livada în care aterizase el. Tăranii veneau în fugă si într-un număr considerabil. Voiau să-l ia prizonier? Se părea că unii dintre tărani au în mâini coase si topoare. Aviatorul si-a făcut cruce si a asteptat... Când grupul de săteni s-a apropiat, el a putut distinge strigătele lor de „ura!”. Peste câteva minute aviatorul era îmbrătisat de zeci de oameni care se îmbulzeau spre dânsul, căutând fiecare să-l atingâ măcar cu mâna. Femeile si câtiva bătrâni au îngenuncheat si i-au sărutat pantofii, altii îi luau mâinile si nu mai conteneau să le sărute. Toti locuitorii acestui sat, văzând culorile românesti ale avionului, au alergat să se prosterneze la picioarele zburătorului care reprezenta pentru ei întreaga armată care îi dezrobise... Toti vorbeau cu lacrimi în ochi si povesteau suferintele îndurate timp de un an: „Dacă nu veneati acum, eram pierduti!” Aceasta era fraza pe care o repetau la fiecare două cuvinte, toti cei care vorbeau. Ce scenă ar putea ilustra mai bine suferintele pe care le-au îndurat tăranii sub bolsevici, decât aceasta: Un sat întreg alcătuit din bărbati, copii, femei si bătrâni, care se asează în genunchi la picioarele primului ostas din armata care i-a scăpat de tirania comunistă, sărutându-i pantofii?” .
Comentariile sunt de prisos.
3.3. Populatia regiunii Cernăuti
în perioada sovietică postbelică stalinistă (1944-1953)
si poststalinistă de până la primul recensământ sovietic din 1959
Românii din regiunea Cernăuti au avut de suportat două asa-numite „eliberări”: invazia sovietică din iunie 1940, în consecinta lui Ribbentrop-Molotov si „eliberarea” de la sfârsitul lunii martie a anului 1944, în consecinta războiului care se apropia de sfarsit.
Cu toate analogiile dintre ele, o analiză mai minutioasă ne duce la concluzia că între aceste două evenimente există multe diferente.
Revenirea sovieticilor, în martie-aprilie 1944, trecuti ei însisi prin toate nevoile si grozăviile războiului, nu a însemnat, însă, si o revizuire în directia unei atitudini mai tolerante a politicii fată de populatia autohtonă. Autoritătile au devenit si mai dure, iar amploarea sovietizării nu a mai cunoscut limite.
În această perioadă, comunistii s-au ciocnit de rezistenta armată a diverselor grupări de partizani antisovietici, provenind din rândurile românilor si ucrainenilor.
Dacă prima invazie din 1940 a fost pusă la cale din timp si, evident, a fost bine pregătită. Sovieticii stiau ce au de facut si, odată cu armata, teritoriile ocupate au fost împăienjenite cu diversi „politruci”, „ilegalisti”, „luptători pentru fericirea poporului” pentru „reunirea Basarabiei si Bucovinei de Nord cu Patria Sovietică”, cu comunisti, „patrioti”, trădători si alte cozi de topor. Acestia, fiind bine informati, au modelat teritoriile ocupate după chipul si asemănarea... Au urmat păcălelile, dezinformările, teroarea, masacrele si deportările în masă, care au lăsat urme de nesters în memoria populatiei supravietuitoare.
Cu totul altfel a arătat „eliberarea” din primăvara anului 1944. După ani de lupte grele, pierderi materiale si umane uriase, după mizerie, sărăcie si persecutie neîntemeiate, sovieticii au intrat în tările învecinate.
Luarea cunostintei de stilul de viată, modul de gospodărire, etica si spiritualitatea popoarelor din aceste tări au produs o triplă impresie:
- Marii comandanti de osti erau preocupati de probleme strategice si tactice. Acumulând o mare experientă de război, învingând groaza ce o aveau la început fată de masina germană de război, ei plăsmuiau planurile operatiimilor, realizarea cărora în majoritatea cazurilor le aducea izbândă. Se pare că pentru ei, soarta populatiei civile ca si cea a ostasilor de rând, era o notiune mai mult abstractă decât reală, iar unele greseli ce se infiltrau în operatii, erau iertate prin scopul urmărit. De exemplu, prima mare formatiune militară sovietică ce a intrat în Crasna, si-a instalat bateria de tunuri pe dealul ce domină Huta-Veche, numit Arsita. Altă formatiune a ajuns în partea opusă - la Zubrovita. Trei zile la rând unii au tras în altii, crezând că aveau în fată dusmanul. Atunci casele gospodarilor au rămas fară geamuri. Un obuzier de câmp trăgea rar, dar când împusca, sticlele se faceau puzderie ;
- Ostasii de rând, mobilizati din toate colturile Imperiului Rosu, la contactul cu localnicii rămâneau de-a dreptul socati. Amenajarea gospodăriilor din Crasna le trezea invidia... Multi ostasi, care, demobilizându-se, nu s-au mai întors la bastina lor, ci au rămas să trăiască printre noi. La întrebarea, dacă după 30 de ani nu-i era dor de plaiurile natale, de rude, unul, originar din Mordovia, mi-a răspuns: „nu, n-am ce vedea acolo. Ce să vezi? Niste bordeie săpate în pământ, o viată de câine? Aici am gospodărie „nemtească”, „serviciu de onoare”. Această pătură a ostăsimii, simtind că se apropia demobilizarea, se străduia să se chivernisească cu trofee, obtinute prin orice mijloace.
- Totusi, politica oficială n-o promovau nici comandantii supremi, nici ostasii de rând, ci asa-numita verigă medie - gradatii de la locotenenti, la căpitani si maiori, cadre selectate din rândurile intelectualitătii marelui popor rus, instruite „blitz” si mobilizate pe front. Erau eruditi, oarecum omenosi, mentineau ordinea si disciplina în unităti si, principalul, se credeau cu adevărat eliberatori, promotori ai unicului sistem ortodox-socialist.
În zonele „eliberate” instalau comendaturi sovietice, conduse de vreun căpitan sau locotenent-major, misiunea cărora consta în mentinerea ordinii, protectia populatiei civile si, bineînteles, în propagarea noului sistem.
Aceste comandamente erau dislocate de obicei în conacurile boieresti părăsite sau în casele gospodarilor mai îfistăriti. Anume aceste comandamente au lansat ordinul obligatoriu de evacuare a populatiei...
Evident, că sovieticii se asteptau la o mare rezistentă din partea nemtilor pe crestele muntilor si au ordonat evacuarea populatiei.
Gestul părea foarte uman, dacă n-ar fi fost trista amintire a deportărilor din 1941.
La Crasna, de exemplu, s-a ordonat evacuarea din cea mai mare parte a Crasnei si din Vicovu-de-Sus si de evacuare totală a populatiei din Huta-Veche, Straja, Falcău...
Însă, pe neasteptate sovieticii au întâlnit o rezistentă din partea tăranilor simpli din Crasna, care, având în memorie trista amintire a deportărilor din 1941, s-au înteles între ei „să nu ne lăsăm ridicati!”.
Iată cum relateză aceste evenimente Stefan Motrescu: „... Mitric Ion al lui Pamfir s-a fiorisat spre o cărută, i-a scos o roată si a farmat-o, zicând: „Acu dune, dac-ai cu ce!”... În acelasi timp doi frati - Motrescu Istrate si Vasile, porecliti Căcărază, mânau prin lunca Siretelului niste vite rămase fară stăpân. Soldatii de la comendatura din Ciudei ... s-au luat după ei. Fratii au lăsat vitele si, pe căi lăturalnice, au ajuns la locul stabilit din Crasna-Putna, unde s-au amestecat cu oamenii, ce se adunau după întelegerea avută. Soldatii urmăritori au luat si ostasi de la comendatura din Crasna ... si au purces spre locul adunării. Un mos cu autoritate, Ursache Grigore, poreclit Botuză, a sărit cu parul la unul din soldati, înjurându-l: „Răstâta ta, mă negrule!...”, dar, bineînteles, n-a putut să-i oprească, si asa s-au pomenit fată-n fată soldatii înarmati cu pistoale automate si multimea mereu crescândă. A urmat o scurtă perioadă de tratative. Rusii cereau să le fie dati fratii pe care i-au urmărit. Atunci Popiuc Nicolai, poreclit Pitilică, care stia ruseste, s-a apropiat de unul diirtre soldati, ca să-i explice ceva. Deoarece teava armei era îndreptată spre pieptul lui, el a încercat s-o înlăture cu mâna. A urmat o rafală scurtă si Pitilică s-a prăbusit ciuruit de gloante în abdomen. Tot atunci a căzut Constantin Bândiu, gospodar din satul vecin Ciudei, confundat cu unul din cei doi frati Motrescu. Bândiu a murit pe loc, în convulsii... Oamenii s-au repezit la un gard de răzlogi si s-au „înarmat” cu pari. Soldatii continuau să tragă din plin. A mai căzut mosneagul Plesca Ion al lui Vasile... Oamenii s-au aprins si au încercat să se avânte în lupta corp la corp, dar soldatii trăgeau întruna, culcându-i la pământ . Mitric Toader al lui Ioachim (Gaită), a fost rănit la picior si tot restul vietii a schiopătat. Mitric Ion al lui Pantel a fost rănit la grumaz. Răni adânci au mai primit Mitric Istrate al lui Florea (Carol), Plesca Vasile al lui Zaharie (Plescanul). Rănită a fost si Iliut Victoria Nichitoaiei. Mitric Atiruta... a fost împuscată în gură. Sotul ei, Mitric Gheorghe al lui Nicolai, a fost împuscat în mână. Motrescu Istrate a lui Gheorghe a fost împuscat în cap si într-o mână. O rană în piept a primit Tănase Osalciuc... Nu se stie cât ar fi durat acest masacru, dacă n-ar fi intervenit o întâmplare salvatoare. Doi firati, feciorii lui Florea - Dumitru si Costan - fiind fugari, se aflau ascunsi în casa din apropiere. Auzind împuscături au iesit în gang si au început să tragă din ZB-uri. Efectul a fost uimitor. Soldatii sovietici, strigând: „Nemtî! Nemtî!”, s-au retras, lăsând oameni însângerati, morti si răniti” .
Iată ce povesteste încă un martor ocular, Olaras Gheorghe al lui Toader: „La Ioachim al lui Stefan Brahă se afla comanda militară rusească. Aveam 18 ani, abia am adus vitele de la păscut. La Ioachim soldatii mi-au spus să nu merg mai departe. Totusi, m-am furisat până la Toader al lui Gaită. Acolo am văzut morti si răniti.
Am luat căruta de la Popiuc si i-am dus acasă, le-am învelit picioarele cu propria-mi bundită. I-am mai cunoscut pe Bândiu din Ciudei, pe Victoria Nichitoaiei, pe Auruta cu sotul ei, Gheorghe al lui Nicolai al lui Bălanei, dar si pe altii... Oamenii au rânduit mortii, si-au vindecat rănile... Preoti în sat nu erau si toată rânduiala înmormântării a căzut în grija a doi călugări de la Mănăstirea Putna” .
Rezistenta militară din partea nemtilor într-adevăr a avut loc, dar nu în partea Crasnei, ci la Cârlibaba, pe muntele Oita, pârâul Colacului din Câmpulung-Moldovenesc. Evacuarea totusi a avut loc. Până la 23 august 1944, crăsnenii au pribegit prin Bobesti, Broscăuti si Panca, lăsând fară îngrijire case, acareturi, animale, ogoare.
Dar după această rebeliune si după înăbusirea ei în sânge, multi crăsneni au luat calea muntilor, unde, ca răzbunători ai poporului, ani la rând i-au hărtuit pe NKVD-isti, băgând groază în noile cadre de conducere... Au murit cu armele în mâni, nedorind să se supună regimului bolsevic .
După cum era de asteptat, în primăvara anului 1944 situatia din Basarabia si nordul Bucovinei din nou s-a schimbat drastic.
Din cauza ofensivei armatei sovietice România a fost nevoită să cedeze din nou cele două provincii Uniunii Sovietice.
În martie-aprilie 1944 în România din Basarabia si Bucovina s-au refugiat circa 700.00 persoane, care împreună cu cei ce au plecat în 1940 din provinciile cedate depăse cifra de 1.000.000 de refugiati majoritatea absolută fiind de origine română . Căti dintre ei erau din teritoriile actulei regiuni Cernăuti nu se cunoaste exact.
Din tinutul Herta s-au refugiat în 1944 în România (potrivit listelor sovietice) 3.218 persoane, adică cca. 10% din populatia de atunci a tinutului. După război s-au întors înapoi doar 1.254 de persoane .
Pentru românii rămasi în regiunea Cernăuti se începea o perioadă grea – perioada supravietuirii etnice în fata deportărilor, asimilărilor în favoarea ucrainizării la sate si rusificării la orase, refugierilor în România si intrzicerea limbii române...
În primăvara anului 1944 începea cea de a treia etapă a lichidării elementului românesc din nordul Bucovinei, nordul Basarabiei si Tinutul Hertei.
Un locuitor al satului Molodia, fostul judet Cernăuti, îsi aminteste despre calvarul de atunci al românilor următoarele:
„Prin luna mai a anului 1944 la primărie au fost chemati toti bărbatii în vârstă de până la 50 de ani. Fiecare a fost întrebat de era de nationalitate română ori „moldovenească”. Oamenii răspundeau că erau români de când s-au văzut pe lume mosii si strămosii lor, dar ocupantii tipau că între români si moldoveni nu era nici o diferentă si că din acea zi toti se vor numi moldoveni. Chiar în acea lună „moldovenii” din Plaiul Cosminului (Molodia) au primit ordin de încorporare în Armata Rosie. Adunati lângă primărie, au fost încolonati si petrecuti în sunete de fanfară la cercul de recrutare. Acei care n-au dorit să se facă „moldoveni”, românii adică, au nimerit nu pe front, ci în lagărele de muncă din zona lacului Onega, unde au murit fară vreme peste jumătate din ei” .
Pentru a fi deportat era deajuns să fii bărbat si gospodar...
Pe la mijlocul verii anului 1944, sovieticii au dus în Karelia, „la Finlanda”, în lagărele de muncă, aproape toti bărbatii care mai rămăseseră prin satele bucovinene - bătrâni, invalizi si chiar persoane bolnave psihic si unde aproape toti au murit acolo de foame .
Ca să nu mai fie luati în Armata Rosie si în lagăre, în pădurile si în muntii Bucovinei au început să actioneze detasamente de partizani, ca formatiuni ale luptei de rezistentă antisovietică si anticomunistă .
La Crasna, în munti, din 1944 până în 1948, a actionat grupul de partizani al lui Ilie Gherman, zis Ciocălău. Acesta a fost un om dârz, istet, dibaci, puternic, un om care îsi iubea neamul si care s-a încumetat să se pună în calea puhoiului bolsevic. N-a fost „tâlhar”, cum le plăcea unora să afirme până nu demult, ci mai degrabă un judecător sever al iscoadelor stăpânirii bolsevice dezmătate .
Între anii 1944-1945, o puternică organizatie de luptă împotriva ocupantilor bolsevici a condus-o tăranul Stefan Petriu, originar din Molodia. Detasamentul său a actionat în satele din jurul Cernăutilor, avându-si baza în Codrii Cosminului si organizând operatii de luptă împreună cu detasamentul lui Zamorski din Dumbrava-Rosie si cu cel al lui Hudiur din pădurile Cuciurului-Mare. Oamenii lui Petriu s-au angajat în lupte crâncene împotriva trupelor NKVD, a militiei sovietice si chiar a subunitătilor militare .
O ciocnire violentă, care s-a soldat cu morti si râniti, a avut loc în vara anului 1944 în localitatea Crasna din fostul judet Storojinet, când tăranii de acolo s-au răsculat împotriva militarilor sovietici .
Folosindu-se de ocazii, noua putere continua procesul schimbării fizionomiei etnice a regiunii, micsorând artificial numărul românilor....
După încheierea războiului autoritătile sovietice au distrus câteva localităti mai mici din regiunea Cernăuti, populate de români.
Astfel, locuitorii din colonia Buci de lângă Rarancea au fost strămutati în regiunile Herson si Zaporojie din sudul Ucrainei.
Satul Albovăt din preajma Storojinetului a fost distrus în scopul lărgirii unui poligon.
A fost distrusă si colonia I.G.Duca de lângă satul Iurcăuti .
Au fost sterse de pe fata pământului si satele Frunza si Prisaca, care au nimerit pe frontieră.
De asemenea, populatia satului Tânteni din zona Hertei a fost ridicată si strămutată în sudul Ucrainei, dar cei care s-au întors, au reusit să renoveze satul.
O soartă dramatică a avut-o si satul Probotesti de lângă Herta, care a fost dezmembrat de noua frontieră. În 1940 satul Probotesti avea 2.416 locuitori, iar în 1947 – doar 780 persoane, o parte din acest sat, cca. 125-130 persoane, rămânând pe teritoriul României .
În timp ce numărul românilor scădea, numărul altor etnii crestea.
Asa, după ce, în primăvara anului 1944, armata sovietică a recuperat din nou Cernăutul, numărul evreilor din oras s-a mărit la cca. 30.000, dar a fost interzisă o viată organizată a comunitătii evreiesti în forma de odinioară.
Chiar din primele luni după reîntrarea trupelor sovietice în Bucovinasi Basarabia a fost declansată teroarea.
În luna mai 1944, sovieticii au început să efectueze recrutări în Armata Rosie a tuturor bărbatilor cu vârste cuprinse între 18 si 50 de ani. Cu această ocazie, un fenomen de masă a devenit refuzul înrolării. Astfel, numai în raionul rural Cernăuti 400 de recruti nu s-au prezentat la comisariatele militare, autoritătile recurgând la serviciile militiei si armatei pentru a-i ridica de pe la casele lor .
Multi dintre tineri se ascundeau prin pădurile bucovinene, fiind vânati de organele de securitate bolsevice. Astfel, în primăvara anului 1944, în pădurea de lângă Buda-Mahala, militarii sovietici au urmărit si surprins un grup de tineri români, împuscându-i pe loc, fară a se încerca capturarea lor. Cel putin 13 persoane au fost ucise, reusind să se salveze doar patru .
La 24 august 1944, peste 7.000 de cernăuteni (din Târnauca circa 130, din Tereblecea 45, din Băhrinesti 36 etc.) au fost dusi la muncă fortată în Karelia, în zona lacului Onega, la tăiat pădure si construit canalul „Marea Baltică - Lacul Onega” sau la constructia de căi ferate. Oamenii munceau câte 12-15 ore pe zi, pe un ger de până la -40°C - -45°C, fiind hrăniti cu ciorbă din peste sărat, astfel încât, si-au mâncat si opincile din piele de porc sau de vită cu care veniseră de acasă. Cei care au supravietuit, la sfârsitul anului 1945, au obtinut dreptul de a reveni în Bucovina .
În toamna anului 1944, în baza hotărârii Comitetului de Stat al Apărării al URSS nr. 6 784/a, din 25 octombrie 1944, a fost efectuată mobilizarea contingentului de tineri născuti în anul 1927.
În raioanele „atinse cel mai puternic de către elementul contrarevolutionar”, acestea fiind cele din apropierea granitei cu România, s-a dispus ca recrutii să fie convocati la comisariatele militare raionale sub motivul organizării repetate a instructiunii militare generale si, în mod organizat, sub pază, să fie trimisi la Cernăuti, în centrul regional de recrutare, unde să se realizeze mobilizarea.
La data de 17 decembrie 1944, în regiune au fost mobilizati 78.905 de bărbati, din care majoritatea au fost trimisi în unităti militare de rezervă, unde, cu ajutorul agentilor secreti, a informatiilor provenite din localitătile de bastină, serviciul de contrainformatii depista toate „elementele social-politice periculoase”: persoane care au facut parte din administratia sau armata română, au avut vreo legătură cu miscările de rezistentă anticomunistă, au expriraat diverse opinii „antisovietice” etc. De pildă, la 22 septembrie 1944, în orasul Kungur, de lângă muntii Ural, doi ucraineni bucovineni filoromâni din Cotmani Petro Markovski si Mykola Bulavka au fost arestati, acuzati de agitatie antisovietică si condamnati la câte cinci ani de lagăr, pentru că au îndrăznit să afirme că „ofiterul sovietic este prost instruit, este îmbrăcat mai rău decât un soldat; cu asemenea comandanti pe front vei fi pierdut. În ziarele sovietice se scrie că armata rosie este cea mai bună în lume, dar în realitate aici înfloresc foametea si mustruluiala... Sub stăpânirea românească oamenii puteau pleca acolo unde doreau. Plecau în America, câstigau bani, se întorceau, îsi ridicau gospodării si trăiau bine, iar din Uniunea Sovietică nu mai poti pleca nicăieri. În Uniunea Sovietică, în afară de cartofi, nu ai ce vedea” .
Alti bucovineni, care au avut „norocul” să se afle că ei au fost membri ai Partidului National-Crestin, în frunte cu A.C. Cuza, sau ai miscării nationalistilor ucraineni erau condamnati la câte 10 ani de închisoare. Ostasii care luptau efectiv pe front erau condamnati, de regulă, la câte 6-7 ani pentru „intentia de a trece de partea dusmanului”.
În general, din cei peste 300 de cernăuteni, ostasi ai Armatei Rosii, represati în anii 1944-1945, 45% au fost condamnati pentru „agitatie antisovietică”, iar 55% pentru apartenenta la asa-numitele „partide contrarevolutionare” (toate formatiunile posibile, cu exceptia celui comunist), intentia de a trece de partea inamicului sau pentru spionaj (această din urmă acuzatie putea fi adusă oricui era născut în teritoriile anexate în 1940) .
De fapt, orice putea fi motivul deportării...
Asa, în urma hotărârii Comitetului de Stat al Apărării din URSS din 29 octombrie 1944, la mijlocul lunii decembrie 1944 în regiunea Cernăuti a fost efectuat un nou val de arestări, vizând bărbatii cu vârste cuprinse între 18 si 55 de ani.
Astfel, la 20 decembrie 1944, numai din comuna Voloca-pe-Derelui (raionul Hliboca) au fost arestati circa 150 de oameni, care au fost dusi în închisoarea din Cernăuti. La 25 ianuarie 1945, volocenii, alături de alte mii de bucovineni, au fost urcati în vagoane si dusi la Vorkuta, după Cercul Polar de Nord. Abia în ianuarie 1947, acesti oameni nevinovati au obtinut dreptul de a se întoarce la casele lor .
Fostii ostasi ai armatei române (circa 19.000) au fost condamnati la câte 6 ani de muncă silnică la minele din regiunea Donetk, Ural s.a. De pildă, din Voloca-pe-Derelui, dintr-un număr neindentificat de represati au murit în lagăre 14 fosti ostasi, din Pătrăutii-de-Jos au fost arestati 35 de fosti ostasi. De asemenea, în lagărele GULAG-ului a ajuns majoritatea bucovinenilor si basarabenilor pe care sfârsitul războiului i-a prins în zona sovietică de ocupatie a Europei .
Sârbu Giredă din Stănesti, fost ostas în Armata Română si căzut prizonier la sovietici, ne aduce o mărturie ce este caracteră acelor evenimente:
„Сei care am avut noroc de la Dumnezeu să mai rămânem în viată, ajunsesem să nu ne mai cunoastem unii pe altii; eram numai oase acoperite cu piele, plini de păduchi si istoviti de foame.
Din Bălti ne-au încărcat în vagoane de vite si, încuiati, flămânzi si însetati, am fost dusi în orăselul Libedeni de lângă Moscova. Acolo am stat o iarnă. Primăvara am fost escortati tocmai în Armenia, în orasul Erevan. Am fost repartizat la uzina de prelucrare a aluminiului din orăselul Arapkir. La acea uzină conditiile de muncă erau neomenesti. Iar substantele chimice, folosite la prelucrarea aluminiului, secerau vietile a mii de oameni.
A dat Dumnezeu că printre acei ce au rezistat m-am aflat si eu. După câteva luni, am fost scos din acea uzină, pentru a fi încadrat în echipele ce erau angajate la construirea drumurilor si a podurilor. Am luat parte la construirea unui tunel, lungimea căruia era de 7 km, în apropierea lacului Sevan. Apoi, tot în apropierea Sevanului, am participat la construirea unei hidrocentrale.
Peste tot unde am lucrat, nimeni n-a avut grijă de sănătatea noastră, de conditiile noastre de viată. Eram foarte rău hrăniti, hainele ne erau niste zdrente pline de păduchi; dormeam pe paturi numai de scânduri si ne mâncau plosnitele si niste gândaci...
Am îndurat chinuri si nevoi până în anul 1948, când a apărut un decret, în care era scris negru pe alb că românii vor fi lăsati să se întoarcă acasă... Mă gândeam că ... voi scăpa din iadul stalinist. Pe adresa de acasă a românilor care mai rămăseseră în viată au fost expediate scrisori, în care li se cerea primăriilor să trimită caracteristici pentru fiecare... Mie mi-au scris că sunt un trădător de tară, un înversunat dusman al poporului s.a.m.d...
Am mai fost condamnat la un termen de 25 de ani... Pentru prima dată de când eram prizonier la rusi, am plâns, dar nu am plâns cum se plânge, ci am plâns cu lacrimi amare, fîindcă eram cuprins de o mare disperare... În situatia în care mă aflam a trebuit să mă supun hotărârii judecătoriei supreme... Fiind considerat ca un „dusman pentru statul bolsevic”, am fost tinut închis într-o celulă, unde timp de trei luni am stat singur. Între timp, judecătoria supremă a luat altă hotărâre: reiesind din caracterizarea pe care mi-au dat-o iscoadele bolsevice din satul meu natal, cei 25 de ani de închisoare au fost înlocuiti cu pedeapsa capitală...
Ce minune s-a întâmplat, nu stiu, însă n-am fost executat, ci a rămas în vigoare prima sentintă, la care mi s-au adăugat cinci ani privare de drepturi. Aflând despre toate acestea, am răsuflat a usurare si am hotărât să lupt cu toate nedreptătile si greutătile vietii si să mă rog bunului Dumnezeu ca să-mi ajute să scap de năpasta bolsevică.
În toamna anului 1948 am fost escortat într-un lagăr din Republica Komi. Pe lângă foame si mizerie, aici a început să mă tortureze si gerul. Trăiam într-o baracă neîncălzită. De la lucru veneam ud si înghetat, iar în baracă era cam aceeasi temperatură ca si afară... Foarte multi detinuti au murit.
Unii nu vroiau să lucreze, zicând că au fost judecati pe nedrept. Însă acei care nu lucrau, nu primeau mâncare... Eu lucram din răsputeri si primeam zilnic câte o bucătică de pâine neagră ca pământul si cleioasă de se lipea de dinti si pe cerul gurii si cu greu o puteai înghiti. Primeam si mahorcă, însă eu nu fumam, ci o schimbam pe o bucătică de pâine...
Acolo, în lagăr, am dat si de câtiva români din satele învecinate cu Stănestii mei, care, din diferite motive, au fost privati de libertate: sau n-au fost în stare să îndeplinească planul de livrare a pâinii la stat, sau că cineva i-a denuntat la organele raionale că ar fi fost „dusmani ai poporului”, sau că au fost, pur si simplu, „deschiaburiti”. Bietii de ei! Au murit departe de casă si fară nici o vină...
Abea după moartea lui Stalin, s-a schimbat întrucâtva si atitudinea statului fată de noi, „dusmanii poporului”. Ni s-a permis chiar să scriem acasă... Un detinut mi-a spus că dacă ar avea cine trimite o nouă caracterizare, dar nu ca prima, care să contină semnăturile mai multor consăteni si întărită cu stampila comitetului executiv raional, atunci as avea sansa de a fî pus în libertate... I-am scris sotiei si ea a obtinut o asemenea caracterizare... În baza ei, judecătoria supremă a pronuntat o nouă sentintă. Eram condamnat doar la 7 ani de detentie, termen deja expirat. Astfel am fost eliberat si m-am întors acasă. În timp ce mă aflam în prizonierat si în închisoare, casa părintească a fost confiscată si trecută pe lista neagră a asa-ziselor gospodării părăsite... A trebuit să trăiesc pe la străini, să muncesc si să adun parale, ca să cumpăr casa în care m-am născut si-am trăit până la venirea „eliberatorilor” .
Drept urmare a celui de-a II-lea război mondial, a politicii de opresiune practicată de Puterea Sovietică, a refugierii unei părti a populatiei în adâncul României, la 1 ianuarie 1945, în regiunea Cernăuti locuiau 567.000 de persoane, cu 35,2% mai putin decât la 1 ianuarie 1941 .
Cu toate că regiunea Cernăuti doar în 4 ani de război pierduse mai bine de 1/3 din populatie, epurarea etnică si represiile nu au încetat.
La 10 ianuarie 1945, CC al PC(b)U a adoptat hotărârea Despre intensificarea luptei cu nationalistii ucraineano-germani în regiunile vestice ale Ucrainei, prin care se fixa data de 15 martie 1945 ca termen limită pentru lichidarea rezistentei anticomuniste. În acest scop, în regiunea Cernăuti au fost aduse două brigăzi de trupe ale NKVD-ului, cu un efectiv de peste 1.300 de soldati si ofiteri .
Odată cu reinstaurarea puterii sovietice, autoritătile au început să organizeze niste gărzi paramilitare, sub denumirea de „detasamente de exterminare” .
Membrii acestor formatiuni - „stribocii” - erau scutiti de toate dările si obligatiile în muncă, fiind eliberati de la recrutările fortei de muncă pentru minele si constructiile industriale; lor li se repartizau diverse produse de larg consum la preturi reduse, iar activitatea în detasament era echivalată cu aceeasi durată a serviciului militar; membrii familiei erau scutiti de impozite, iar în cazul mortii „stribocului” primeau o pensie specială .
La data de 15 martie 1945, în Cernăuti si centrele raionale au fost constituite 17 detasamente de exterminare, în care erau înscrise 2.162 de persoane, precum si 314 brigăzi de sustinere, cu un contingent de 2.607 persoane.
În martie 1947, în regiunea Cernăuti existau deja 227 de detasamente de exterminare, cuprinzând 3.368 de „striboci” .
În primăvara anului 1945 s-a început formarea la Cernăuti a transporturilor cu repatriati polonezi care, de bună voie sau prin constrângere, doreau să plece din Bucovina.
În intervalul martie 1945 – iulie 1946 au fost dusi în Polonia 10.490 locuitori din nordul Bucovinei, inclusiv 8.140 polonezi, 2.041 evrei si 309 de alte etnii (în principal ucraineni si români) .
Print-o întelegere dintre guvernele României si URSS „Cu privire la evacuarea din teritoriul regiunii Cernăuti în România a persoanelor de nationalitate evreească, care sunt locuitori ai Bucovinei de nord si nu au fost cetăteni sovietici până la 28 iunie 1940” s-a ivit sansa de a părăsi „raiul sovietic” la evreii bucovineni . Românii nu au avut un asa noroc.
Paralel cu deportările, autoritătile sovietice au efectuat un amplu proces de „colonizare” a regiunii Cernăuti cu diversi „specialisti” si „nespecialisti” de origine etnică ucraineană si rusă. Numai în anul 1946, în tinut s-au asezat 53.690 de persoane din diverse zone ale Uniunii Sovietice.
De asemenea, în anii 1946-1947, în Bucovina s-au repatriat 316 familii de ucraineni (1.476 de persoane) din Franta, România si Bulgaria .
Numărul românilor trebuia să scadă si în 1944, românii trăitori în raioanele sătesti Cernăuti, Sadagura, Noua-Sulită, Hotin si Secureni au fost înregistrati ca „moldoveni”, si doar cei din raioanele Hliboca, Herta, Storojinet si din Suburbiile Cernăutilor au rămas români în documente, desi si acestia au fost făcuti vorbitori de „limbă moldovenească”. În toamna anului 1944, printr-o decizie a primăriei, în Cernăuti au fost schimbate denumirile străzilor în asa fel, ca nimic să nu le mai amintească locuitorilor de trecutul lor românesc .
Cu scopul înlăturării toponimelor traditionale - dovezi ale autohtoniei românilor în regiunea Cernăuti - la 7 septembrie 1946, Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Ucrainene a adoptat un decret prin care au fost schimbate câteva zeci de denumiri ale satelor românesti. De exemplu, Crasna a devenit Crasnoilsk, Mihoreni - Petrasivka, Mogosesti - Bairaki, Probotesti - Djakivti, Cerlena - Cerlenivka etc .
Sfârsitul culturii germane în Cernăuti si în restul Bucovinei s-a produs la sfârsitul celui de al doilea război mondial, odată cu emigrarea majoritătii supravietuitorilor evrei, vorbitori de limbă germană.
Odată cu disparitia elitei culturale din Cernăuti, care vorbea si scria în germană, se încheia o perioadă îndelungată de existentă a factorului german în Bucovina – era înlăturată una dintre urmările sociolingvistice ale ocupatiei habsburgice.
Apărea, însă, „cultura sovietică”, „cultura moldovenească”... – „cultura de tip totalitar” si „realism socialist”.
În acelasi timp, pe teritoriul regiunii Cernăuti se reinstaura sistemul, care avea ca scop final realizarea doctrinei totalitariste de „apropiere si contopire a natiunilor într-un singur popor – poporul sovietic”, o perioada, care pentru românii din Ucraina si din intrega Uniune Sovietică aducea interzicerea glotonimului „limba română”, înlocuirea lui cu „limba moldovenească” (caracterul chirilic).
Aproape că n-a rămas urmă din presa românească. Din februarie 1941 până la izbucnirea războiului a apărut un singur ziar în limba română – „Adevărul bolsevic” .
Din 1944, locul acestuia l-a luat ziarul „Bucovina Sovietică”, dublajul în „limba moldovenească” al ziarului ucrainean „Radiansika Bukovîna”.
Urmărind facilitarea procesului de ucrainizare si rusificare a românilor cernăuteni, în anul 1947 organele de partid au dispus trecerea gazetei raionale „Steagul Rosu” (din Herta) si a ziarului regional „Bucovina Sovietică” la grafia chirilică. Până în 1947 acest dublaj a apărut cu grafie latină, iar apoi, până la 1 aprilie 1967, când locul i l-a luat gazeta „Zorile Bucovinei”, a fost tipărit numai cu caractere chirilice .
Acest pas a fost motivat de comitetul regional de partid prin faptul că „trecerea învătământului la limba moldovenească si editarea presei în limba română creează greutăti în educarea politică, dezvoltarea culturală a populatiei moldovenesti, în implicarea ei într-o participare mai activă în constructia socialistă” .
În baza Dispozitiei cu o „denumire neutră” a Consiliului Comisarilor Populari si al CC PC (b) U „Cu privire la schimbările în planurile scolare si programele scolii primare si în clasele I-IV a scolilor de sapte ani si celor medii din RSS Ucraineană” deja din semestrul al II-lea al anului de studii 1945/46 se permitea „întroducerea studuierii limbii ruse în scolile din Ucraina, începând cu clasa doua” .
Într-un protest, din partea studentilor de la Universitatea din Cernăuti, adresat lui I.Stalin (!) în iunie 1946 se comunica despre trecerea sistemului de învătământ, a cancelariei etc. la limba rusă .
Scoala românească a fost „moldovenizată”. Dacă în anul scolar 1940-41, pe teritoriul regiunii au functionat 114 scoli cu predare în limba „moldovenească” (numărul scolilor ucrainene fiind de 405, al celor evreiesti - de 9, iar al celor rusesti - de 11).
În anul scolar 1944-45, numărul scolilor „moldovenesti” era deja doar de 96. Bătea prea tare la ochi si deja în iulie 1946 Comitetul regional Cernăuti informa Comitetul Central al PC(b) din Ucraina si Comitetul Central al Partidulului Comunist din URSS despre activitatea scolilor nationale din regiune - 124 scoli de diverite nivele „cu predarea în limba moldovenească” si 18 scoli cu predare în limba rusă . Însă spre sfârsitul anului de învătământ 1946-47, numărul acestora a scăzut la 106 si această oscilatie bruscă a rămas până azi inexplicabilă .
Trecerea de la limba română la cea „moldovenească” era doar un pas spre slavizare prin trecerea treptată la predarea în limbile ucraineană si rusă.
Către sfârsitul perioadei sovietice, numărul scolilor românesti din regiunea Cernăuti era numai de 87. Însă cele 27 (dar dacă luăm anul 1946 - chiar 37!) de scoli românesti, lipsă la numărătoare, n-au dispărut într-o singură noapte, ci ele au fost închise treptat, metodic, si anume în acele localităti în care elementului rutean din Galitia nu i-a reusit să deschidă scoli ucrainene în perioada de dominatie habsburgică, până la declansarea primului război mondial (!!!) .
Ceahorul, Molodia, Corovia, Codrul-Cosminului, Valea-Cosminului, Cuciurul-Mare sunt sate care în 1944 au intrat în componenta raionului sătesc Cernăuti. Populatia acestor sate a fost „botezată” ca fiind „moldovenească” si copiii acestor „moldoveni”, desi erau români, au fost imediat privati de dreptul de a învăta în limba maternă.
Scolile din numitele localităti încă din 1944 au fost transformate în scoli cu predarea în limba ucraineană.
La Molodia, bunăoară, s-a ajuns la o situatie paradoxală: în 1990, din numărul de 3.700 de locuitori, 3.100 erau români si numai 600 ucraineni, dar la acea dată scoala medie din localitate continua să fie ucraineană. Tot după război au dispărut scolile românesti din Panca, Corcesti, Davideni, Banila-pe-Siret, Maidan, Storojinet, Comăresti, Siscăuti, Tureatca. După două-trei decenii de functionare, au fost închise două scoli românesti din Colincăuti, Broscăutii-Vechi, Hliboca, scolile nr. 11 si 12 din Cernăuti .
La 25 iulie 1947 Ministerul Învătământului al RSSU raporta CC PC (b) U despre deschiderea în cadrul Scolii Pedagogice din Cernăuti a unei sectii de pregătire a învătătorilor pentru clasele primare din scolile cu predare „în limba moldovenească” rezervând 30 de locuri .
Din iunie 1947 în Universitatea din Cernăuti sistemul de predare, cancelaria etc. au trecut în limba rusă .
În această perioadă represiunile au fost orientate si împotriva rezistentei anticomuniste din zonele de munte si cu pădure ale regiunii, împotriva acelora care au fost angajati în administratia românească, împotriva sectelor religioase, în special, a iehovistilor, contra persoanelor care se opuneau să intre în colhoz, împotriva tuturor sătenilor care nu realizau minimul de zile-muncă lucrate în colhoz sau nu livrau cantitătile cerute de grâu, lapte, carne etc .
După reinstalarea autoritătilor sovietice, si după ce acestea au luat cunostintă despre faptul că pe timpul cât aceste provincii au fost sub ocupatie românească, locuitorii români au simpatizat si colaborat cu autoritătile române de ocupatie, s-a pus la cale o mare miscare de represalii si de pedepsire a întregii populatii românesti ce a supravietuit deportărilor din primul an de ocupatie (1940-1941) si nu au luat calea refugiului spre România.
Se începea un adevărat genocid!
De data acesta politica de asimilare lingvistică si de anighilare a elementului autohton era însotită si de cea ateistă si de exterminare social-economică.
Se începea a patra etapă a genocidului bolsevic, aplicat fată de populatia băstinasă, care a constituit-o campania de „deschiaburire” a tăranilor înstăriti si care s-a desfăsurat în anii 1946-1947, adică în perioada de început a colectivizării fortate .
La 4 iunie 1947, Guvernul Sovietic a adoptat două hotărâri, care stipulau că „orice atingere adusă proprietătii statului sau colhozurilor” era pasibilă de o pedeapsă de la 5 până la 25 de ani de lagăr. Orice persoană care avea cunostintă de pregătirea unui furt sau de furtul însusi, fară a denunta acest lucru la militie, era pasibilă de o pedeapsă de doi până la trei ani de lagăr. De asemenea, Consiliul de Ministri al RSS Ucrainene a majorat, în aceeasi lună, normele de livrare obligatorie a produselor agricole de către gospodâriile individuale: la grâu, floarea soarelui, soia, cartofi, legume, fân, carne si lapte cu 50%, iar la lână cu 100%. Pentru asa-zisele „gospodării ale chiaburilor” au fost reduse drastic termenele de predare a productiei si au fost anulate orice înlesniri. Astfel, în anii 1946-1947, din raioanele cu populatie românească Sadagura, Cernăuti-rural, Herta si Storojinet au fost judecati si condamnati, în baza articolului 58 din Codul penal, care privea toate „crimele contrarevolutionare”, 51 de locuitori. În multe dintre aceste cazuri, condamnarea a fost însotită de confiscarea averii .
În general, în anii 1946-1947, recurgând la presiuni, mituire, santaj, promisiuni, autoritătile au mobilizat aproape 11.000 de persoane în categoriile de „striboci”, agenti secreti, agenti informatori, membri ai brigăzilor de militie si ai grupurilor de mentinere a ordinii publice, care participau si la arestarea si deportarea anumitor persoane . „Stribocii” dădeau „o mână de ajutor” la curătirea satelor de „elemente contrarevolutionare”, efectuau rechizitiile în gospodăriile tăranilor, scotocind prin case si poduri si luând totul, prindeau tinerii (flăcăi si fete) pentru a-i trimite la minele din Donbas, la FZO sau la scolile profesionale din Ucraina, de unde nu mai aveau practic nici o sansâ să revină acasă.
Autoritătile sovietice au pus la punct un plan diabolic de pedepsire a populatiei rămase, printr-o înfometare generală, asemănătoare aceleia ce a avut loc în Ucraina în anii 1930-33, cănd o mare parte a populatiei acestei provincii a murit înfometată datorită faptului că a refuzat să se înscrie în colhozuri.
Aceste măsuri erau adoptate chiar si în conditiile, în care, în toamna, iarna si primăvara anilor 1946-1947, localitătile bucovinene si basarabene au fost bântuite de o foamete cumplită, agravată în mod criminal chiar de autoritătile sovietice.
În rezultatul secetei, în acutala regiune Cernăuti bântuia o foamete nemaipomenită, care secera fără crutare mii de vieti omenesti. Dar anume atunci a fost declansat un nou val de represiuni îndreptat împotriva românilor. Tăranii mijlocasi dezmosteniti de avutul lor, au fost condamnati la ani grei de muncă silnică, fiind acuzati, după acelasi sablon, de zădărnicirea, cu bună stiintă, a planurilor de livrare la stat a cotelor de produse agricole. Acesta era doar pretextul arestării „chiaburilor”, căci nimeni nu era în stare să-si achite cotele fantastice, în timp ce nu căzuse un strop de ploaie si boabele, în sol, nici nu încoltiseră. Scopul consta în dezrădăcinarea românilor „eliberati”, în strămutarea lor de pe plaiurile strămosesti, în nimicirea lor prin diferite metode .
S-a început totul cu asa numitele „achizitionări” fată de stat.
În URSS exista un Minister al achizitionărilor - institutie cu drepturi nelimitate de a lua cu de-a sila hrana de la gura sătenilor.
„Împuternicitii acestei structuri au împânzit satele noastre la sfârsitul verii, în toamna si la începutul iernii anului 1946. Fiecare gospodar „încăput” pe mâna împuternicitilor cu achizitionările putea să fie bătut, scos din casă si izgonit din propria-i gospodărie, ridicat si deportat, aruncat în închisoare pe un termen îndelungat, ba chiar executat pe loc fără judecată sau autorizarea procurorului. Toti împuternicitii purtau arme, uniformă militară, numai fără epoleti. Pe localnici, mai ales pe cei care aveau ceva pospai, îi considerau „dusmani ai poporului”, dusmani ai regimului existent. Si dacă aveau de a face cu „dusmani”, atunci se comportau cu oamenii conform acestui principiu. Multimea de „împuterniciti”, executori fanatici ai dispozitiilor lui Stalin, urmau poruncile lui Suvorov, comandant de osti rus, care, cică, ar fi spus la timpul său că, dacă dusmanul nu se predă, el trebuie nimicit. Deci, fiecare tăran, care ar fi îndrăznit să cârtească, urma să fie pedepsit. Dar eu mă îndoiesc de faptul că în această lume mare s-ar găsi o fiintă omenească mai blajină decât românul, dar care s-ar bucura si nu s-ar opune când niste străini barbari ar rupe bucătica de la gura copiilor săi înfometati” ...
Pentru prima dată au avut loc „achizitionări organizate” în nordul Bucovinei în anul 1946.
„De la primăvară si până când cerealele au dat în pârg, ogoarele tăranilor au fost supravegheate de la distantă. Feluriti împuterniciti veneau la autoritătile locale si culegeau date privind starea ogoarelor. Totul fusese făcut în cea mai mare taină. Majoritatea gospodarilor nici nu bănuiau că puterea luase la „evidentă” viitoarea recoltă. Într-o zi s-au pomenit numai că erau obligati să înceapă recoltarea. Dar multe ogoare ar fi avut nevoie să le mai îngăduie o săptămână-două. De aceea tăranii încercau să vină în „ajutorul” pâinii: „încă-i verde spicul si-i crud bobul, domnilor tovarăsi... Să-i mai dăm răgaz..:” Dar erau împunsi ca de baionetă... Erau la primele notiuni de „întelepciune" comunistă. Apoi pâinea a căzut în poloage, s-a văzut în snopi si pusă în clăi. Mai departe a nimerit sub îmblăcie, a trecut prin treierători, vânturâtori si s-a pomenit în saci. Tot procesul era supravegheat si dirijat de enkavedistii responsabili cu achizitionările. Oamenii erau „îndemnati” cu arma, cu înjurături, cu bătăi, anjenintati... Era prima pâine achizitionată ce fusese ruptă de la gurile ce rămaseră înfometate si urma să fie dusă „la stat”. În consecintă, însă, ea a fost prima lovitură de topor aplicată gospodarilor, cea mai scumpă pătură socială. Pentru numerosul detasament de împuterniciti sovietici era prima reusită, prima victorie obtinută în satele bucovinene .
În pofida recoltei catastrofale din anul 1946, provocată de seceta din primăvara si vara acelui an, autoritătile bolsevice au rechizitionat practic întreg grâul, inclusiv cel destinat însământărilor si întretinerii familiilor, în contul obligatiilor exagerate ale gospodâriilor individuale tărănesti fată de stat.
De exemplu, Stefan Fedor, în vârstă de 58 de ani, gospodar din satul Târnăuca de lângă Herta, a fost condamnat la 10 ani de puscărie pentru că n-a fost în stare pe timp de secetă si foamete cumplită să livreze din gospodărioara sa către stat cote exagerate de productie agricolă. Din cele 3.024 kg de cereal planificate în raion, până la 7 august 1947, data arestării sale, a transportat la punctul de receptionare numai 142 kg. N-a putut să dea statului pe anul 1947 nici 40 kg carne, 271 litri lapte, 2 kg lână, 70 kg legume si 248 kg fân .
O asemena soartă o împărtăseau si aceia care nu se înscriau „de bun voie” în colhoz. Declarati „dusmani ai poporului”, tăranii erau arestati fără pic de vină, bătuti, scosi la tăiatul pădurilor si transportarea lemnelor, cu carele lor, la diferite gări, erau strămutate în regiunea Herson sau privati de libertate .
În acelasi timp, pentru a spori gradul de atractie a formelor comuniste de organizare a agriculturii, colhozurile au fost scutite de dări fată de stat.
Desigur această măsură s-a luat intentionat ca să dea prilejul activistilor si „stribocilor” (gărzi rurale înarmate), ca să cotrobăiască hambarele si podurile oamenilor, lăsându-le fară nici un grăunte de grâu sau porumb pe timp de iarnă, ca să moară iute foame atât oamenii, cât si animalele ce le mai rămăseseră pe lângă casă. Rămânând fară orice produse alimentare, oamenii au început să consume ghinde, borhot, coceni de porumb etc. Au existat chiar si cazuri de canibalism.
La toate acestea s-a adăugat faptul că anii 1946-1947 au fost foarte secetosi si nu s-au făcut nici unfel de cereale, iar acolo unde totusi s-ar fi strâns ceva, autoritătile au confiscat si acele mici rămăsite de recoltă, lăsând populatia să moară de foame. În aceiasi perioadă America a trimis mari cantităti de grâne - grâu si porumb ca ajutoare pentru URSS, dar populatia din Nordul Bucovinei nu a văzut nici un bob din aceste ajutoare .
Situatia în Basarabia era si mai drastică. Ziaristul Gheorghe Frunză din Igesti îsi amintea: „Foametea din 1947 bântuia prin Bucovina si Basarabia... Oamenii, mai întâi cei din Basarabia, îsi părăseau casele, unde de mult timp nu mai aveau ce roade nici soarecii. Familii întregi, cătune si chiar sate de oameni îsi luau lumea în cap si se duceau încotro vedeau cu ochii, încolo de unde veneau legende despre locuri în care, chipurile, se mai putea găsi câte ceva de-ale gurii. Acele „locuri” erau Bucovina, Galitia, Transcarpatia... Cu toate că pârjolul sovieto-enkavedist era la fel de aprig pretutindeni: si în Basarabia, si în Bucovina, si în celelalte regiuni, totusi, la gospodarii din „apus” mai rămăseseră dosite de la „dări” niste cartofî, fasole, ceva porumb... Iar acestea (adică hrana) înflorea speranta cetelor de oameni flămânzi, care si-au părăsit locurile de bastină... Primăvara anului 1947 a constituit apogeul „năvălirii” basarabenilor în Bucovina. Torentul de nenorociti era atât de mare, încât nu mai putea fi stăvilit de nici o fortă... Oamenii se aciuau pe unde puteau: pe sub garduri, prin colibe înjghebate câine-câineste, prin bordeie săpate în râpe... Statul Sovietic, fidel politicii sale de a-i porni pe oameni unii împotriva altora, de a-i face să se urască reciproc, de a fi denuntători, de a-i face să depună mărturii mincinoase, nici nu se gândea să-i ajute cu ceva pe cei înfometati. Fiecare în parte si toti împreună erau lăsati să suporte suferintele foamei si să moară „în voie”... Populatia tinutului nostru se dublase, ba poate că în unele perioade era chiar de trei ori mai numeroasă decât cu câteva luni în urmă... Fiecare gospodărie din Bucovina era pândită de multe zeci de perechi de ochi ai unor oameni disperati în hămeseala lor... Odată cu începutul lucrărilor de primăvară, mai ales pe timpul săditului cartofîlor si semăiiatul porumbului, s-au întetit „atacurile” asupra ogoarelor însământate: din tărâriă erau scoase grăuntele de păpusoi... Dimineata, în diferite colturi ale satelor, răsunau bocete ca la înmormântare... Spre vară s-au ridicat urzica si loboda. Aceste plante, care cresteau din abundentă pe haturi, prin răzoare si prin râpe, pe malurile pâraielor, atunci, în 1947, au fost stârpite aproape cu desăvârsire. Cei înfometati, strângeau urzică si lobodă, le opăreau si „mâncau” această fiertură de culoare verde-închis până când si ei deveneau albastri. Apoi li se umflau burtile si mureau în chinuri cumplite... Prin păduri (pe la poalele lor), prin crânguri cresteau ciresi falnici si înalti de câte douăzeci si mai multi metri... Cei înfometati, înarmându-se cu topoare si ferăstraie, dădeau buzna asupra pomilor - în acea vară de tristă pomină, pentru rodul gustos si mustos, si-au sfârsit existenta zeci de mii de ciresi. Rămân, însă, să fiu departe de gândul că fratii nostri de sânge - basarabenii - ar fi vinovati de ceva din cele ce s-au întâmplat în timpurile de cea mai neagră pomină. Căci adevăratii vinovati au fost „tătuca” Stalin si gasca lui criminală. Iar noi cu totii - cei ce au murit si cei care am supravietuit - am fost victime nevinovate...” .
Foametea a provocat o crestere bruscă a mortalitătii, pe baza distrofiei. În prima jumătate a anului 1947, în urma unei catagrafii, în regiune au fost înregistrati 41.264 de bolnavi de distrofie. În anul 1947, mortalitatea infantilă în regiunea Cernăuti a înregistrat 217 copii cu vârste de până la un an la o mie de persoane, în timp ce media pe Ucraina a fost de 127,7 .
Dar nu numai foamea ii împutina pe români - acuzate că ascund cereale si că nu achită cotele de produse agricole, sute de persoane sunt arestate, condamnate la ani grei de puscărie si escortate spre cele mai îndepărtate si mai nepopulate colturi ale URSS.
Despre aceste procese, atestate si în Tinutul Herta, confirmate documental si prin materialele fondului R-57 al Arhivei Regionale de stat Cernăuti, ne mărturiseste si profesorul pensionar si veteranul de război Gheorghe Pavel:
„...la 10 august 1947 este arestat gospodarul Haralambie Apetroaie din Satu-Mare, ... în vârstă de 56 de ani, fară stiintă de carte...Singura lui „vină” era că n-a plouat, că seceta i-a ucis recolta si că, în rezultatul acestei calamităti, n-a putut livra către stat o anumită cantitate de cereale. Conform art. 5, partea a II-a, al Codului penal al RSS Ucrainene, este condamnat la un an de muncă silnică si la 3 ani de puscărie si... confiscată si întreaga avere. Apetroaie mai avea însă o justificare: chiar dacă ar fi plouat, cele 4 hectare de pământ ale sale nimeriseră în zona de frontieră, iar grănicerii sovietici nu-i permiteau să-si lucreze ogorul. În consecintă, chiar dacă ar fi dorit, nu avea cum să dea pâine la stat. De explicatiile sale la judecată nu s-a tinut cont, măcar că ele contineau purul adevăr, si omul a fost dus la „ursii polari”...
La 2 septembrie 1947 este arestat Anania Răileanu din Pasat,... posesor a 4 hectare de pământ – ... „vina” lui era că a ascuns un sac de grâu pentru sământă. În baza art. 58, p. I, a Codului penal al RSSU, este condamnat la 5 ani detentiune „în tinuturile îndepărtate al Uniunii Sovietice”, ...rămânându-i nevasta si trei copii înfometati...
Fiind calificat „chiabur”, Vasile Bordeianu, holtei din Târnauca, născut în 1901, este arestat încă în iama anului 1946 pentru că n-ar fi achitat la stat cota de produse agricole si este privat de libertate pe un termen de 8 ani. Si lui îi este confiscată averea, înainte de a fi dus „în tinuturile îndepărtate ale Uniunii Sovietice”.
Mihai Muraru din Horbova, născut în 1898, având o familie de 9 persoane si numai 6 ha de pământ, de pe care n-a strâns, din cauza secetei, nici un spic, este condamnat la 3 octombrie la 7 ani de puscărie, iar pe un termen de 3 ani este privat de dreptul (după ispăsirea pedepsei) de a se întoarce în satul natal. I se confiscă tot ce a agonisit timp de o viată.
Vasile Chirută din Buda-Mică, născut în 1892, fară stiintă de carte, a trebuit să dea statului de pe 7 hectare ale sale o cotă de 2.517 kg cereale. Din cauza secetei a putut da la stat doar 2.117 kg. Pentru o datorie de numai 400 kg de cereale, la 10 octombrie 1946 este trimis pe 6 ani „în tinuturile îndepărtate ale URSS”...
La 18 septembrie 1946 nimereste initial la închisoarea nr. 1 din Cernăuti Zinovia Puiu din Poieni-Bucovina, ...67 de ani. Fiind considerată „chiabură”, este condamnată la 5 ani detentiune, după ce i se confiscă toată averea.
Născut în 1886, Gheorghe Bricică din Horbova, posesor a 5 ha de pământ, dintre care l ha 1-a dat benevol colhozului, nu poate, din cauza secetei, să achite cota de produse agricole. în timpul procesului, ... fiind condamnat la 7 ani închisoare si ...confiscată averea.
La 23 octombrie 1946, în vârstă de 66 de ani, este condamnat la 5 ani închisoare, pentru că s-ar fi sustras de la achitarea către stat a cotei de produse agricole, Gheorghe Miclescu din Probotesti...
De pe 3 ha de pământ Saveta Andronic din Horbova, născută în 1897, n-a putut achita o cotă exagerată de cereale, în timp ce consătenii ei zăceau umflati de foame. A fost condamnată la 5 ani de puscărie. La fel, pentru acelasi motiv, pe un termen de 5 ani a fost privat de libertate Vasile Andronic din Molnita.
Victoria Sângianu din Molnita, născută în 1892, o tărancă mijlocasă, a primit si ea 5 ani de puscărie, pentru a fi dezmostenită de pământ si avutul pe care 1-a agonisit din greu.
Iar Marghioala Cretu din acelasi sat, născută în 1898, văduvă împovărată de griji si nevoi, a fost aruncată după gratii pe un termen de 8 ani.
3.605 kg de cereale trebuia să predea statului de pe 5,5 ha de pământ Nicolae Spătaru din Godinesti. La judecată a răspuns ...că anul 1946 a fost secetos si că n-a recoltat nici un căus de boabe, dar ...i-a fost confiscată averea si a fost condamnat la 10 ani închisoare si la 3 ani fară drept de a se întoarce acasă.
Maria Dănilă din Tinteni, născută în 1896, este chemată la judecată la 27 august 1947. „N-a fost ploaie, n-a fost roadă. N-am avut de unde da pâine la stat. Si asa murim de foame” - a răspuns tăranca la o întrebare a judecătorului. A fost condamnată însă, la 13 ani de puscărie si a rămas si fără averea mostenită de la părinti.
La 10 ani de puscărie este condamnat Stefan Fedor, născut în 1889, gospodar din Târnauca, la fel calificat „chiabur fară de partid” si care a fost arestat la 8 august 1947 pentru că s-ar fi sustras de la „achitarea impozitelor agricole”
La 23 august 1947 a fost condamnată la 8 ani de închisoare „în tinuturile îndepărtate al Uniunii Sovietice” Maria Sidor din Târnauca, născută în 1895, văduvă cu patru copii. I-a fost confîscată si averea...
Pe un termen de 13 ani a mai fost privată de libertate la 2 septembrie 1947 si Sofia Malus din Godinesti, născută în 1879, văduvă cu doi copii, fiindcă a dat la stat doar 297 kg cereale din 3.315 cât fusese silită să dea.
Toader Podet din Godinesti, judecat în zilele de 16-18 octombrie 1947, califîcat ca „chiabur fără de partid” pentru că avea 4,5 ha de pământ, a fost aruncat după gratii, în vârstă de 60 de ani, pe un termen de 12 ani.
La 27 septembrie 1947 a fost pronuntă sentinta - 5 ani detentiune si confiscarea averii - lui Stefan Malus din Godinesti, născut în 1890. Avusese de dat la stat 2.776 kg de cereale, dar ... i-a rămas o datorie de 1.800 kg. În 1946 n-a avut cum recolta mai mult de 1.000 kg pâine, pe care le-a luat, fără să-i înmâneze chitanta respectivă, împuternicitul Kursakov.
Născut în 1889 în satul Molnita, Constantin Cuti, cap al unei familii numeroase (6 persoane), pentru că s-ar fi sustras de la achitarea către stat a cotei de cereale, a nimerit „în tinuturile îndepărtate ale Uniunii Sovietice” pe un termen de 5 ani ...
Acestă listă poate fi continuată, adăugându-se sute si mii de cazuri concrete. După ispăsirea pedepsei, multi dintre cei condamnati... erau privati pe un termen oarecare si de dreptul de a se întoarce în localitătile lor de bastină. Foarte multi nu s-au mai întors...
Datorită presiunii si terorii autoritătilor si, mai ales, a activitătii „educative” a comunistilor, până în ianuarie 1947 au fost înfiintate 70 de colhozuri, iar până la finele anului respectiv existau deja 296 de colhozuri, reunind circa 33% dintre gospodăriile sătenilor. Pentru a accelera desfiintarea sistemului economic capitalist, din orase la sate au fost trimisi numerosi comunisti, unde au fost create organizatii de partid. Numai în anul 1948, în localitătile rurale au fost delegati 568 de membri de partid, care s-au ocupat nemijlocit de organizarea si afîrmarea celulelor de bază ale partidului comunist. La 1 ianuarie 1949 deja în 46 de sate existau organizatii comuniste. La începutul anului 1949, în regiunea Cernăuti, 77% dintre gospodăriile tăranilor erau deja colectivizate, pentru ca la sfarsitul anului, în 491 de colhozuri să fie reunite 97,5% de gospodării sătesti .
La 21 februarie 1948, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a adoptat o hotărâre care prevedea deportarea „tuturor celor care nu-si îndeplinesc numârul minim de zile-muncă în colhozuri si duc o viată de parazit”. Din cauza stării de dezorganizare a colhozurilor, care nu puteau asigura deloc plata muncii lucrătorilor sau, în cazuri fericite, plăteau sume modice, multi colhoznici nu puteau îndeplini planul minim de zile-muncă pe an, impus de conducere . Sub incidenta noii legi au căzut sute si mii de oameni nevinovati.
După acesta arestările si deportările au continuat, cu mai mică intensitate, până în martie 1953, data mortii lui Stalin.
Dacă în perioada de dominatie sovietică limba română a fost scoasă din viata publică, fiind înlocuită cu cea „moldovenească”, încărcată de rusisme, ea n-a putut fi izgonită din bisericile ortodoxe si din adunările comunitătilor neoprotestante, deoarece doctrina comunistă „desprindea Biserica de Stat”.
În anul 1945 Biserica Ortodoxă din Bucovina a intrat sub jurisdictia Patriarhiei de la Moscova, episcop fiind numit un cleric de nationalitate rusă.
Atunci „eparhia a fost invadată de preotimea din Volynia si Galitia”, căci în urma refiigiului preotilor români comunitătile ortodoxe au rămas fără păstori duhovnicesti. Credinciosii s-au opus energic ca bisericile să fîe rusificate si atunci pentru bisericile românesti preotii au fost hirotonisiti dintre cantorii cei mai apti, după ce erau examinati la Consistoriul bisericesc .
Si dacă inscriptiile românesti au fost sterse de pe frontispiciile unor clădiri, dacă ele au dispărut odată cu toate monumentele istorice românesti, ele s-au păstrat doar pe peretii lăcasurilor de cult si pe crucile din cimitire.
Până la finele anului 1947 în 149 localităti au fost deja închise bisericile ortodoxe, iar spre sfârsitul anilor '50 – începutul anilor '60 au fost desfiintate ultimele două mănăstiri din cele sase câte au fuctionat în perioada românească. Multe biserici au fost închise sau demolate, însă în cele în stare de functionare limba română a răsunat neîncetat, slujbele religioase s-au făcut numai după liturghiere în limba română, căci o literatură bisericească în „limba moldovenească” nici nu exista.
Totusi, noii puteri nu-i convenea cum ne rugăm si credinta noastră strămosească în Bunul Dumnezeu.
A cincea etapă a genocidului bolsevic a început în 1950 si ea a constat în deportări ale populatiei pe motive religioase. „Vina” noului val de deportati era considerată slujire lui Dumnezeu, iar noii deportati erau numiti „dusmani ai socialismului”.
În primăvara anului 1950, un nou val de represiuni s-a abătut asupra bucovinenilor - în localitătile Cupca, Corcesti s.a. au fost operate numeroase arestări, persoanele respective fiind duse la Cernăuti, urcate într-un marfar si deportate la est de muntii Ural spre Krasnoiarsk. Peste un an, aceeasi soartă au împărtăsit-o si familiile lor, când un alt tren a luat drumul Siberiei – la vatra strămosească cei ce au supravietuit au revenit doar peste 15 ani . La 8 aprilie 1951, din Cupca au fost deportate în regiunea Irkutsk din Siberia 8 familii (26 de persoane) pe considerente religioase .
Această nouă ofensivă asupra elementului autohton a fost precedată de strămutarea unor familii si chiar a unor sate în regiunil Herson si Zapprojie din Sudul Ucrainei. Numai în baza hotărârii IV. 84/1 din 21 februarie 1950 a comitetului executiv regional, din satele raionului Herta urmau să fie strămutate cu forta 360 de persoane .
De la mijlocul anilor '50 si până către sfârsitul anilor '60 ai secolului al XX-lea, cei represati, care au reusit să supravietuiască, precum si urmasii acestora au obtinut dreptul să revină la bastină.
De multe ori, au fost nevoiti, însă, să-si construiască case noi, dat fiind faptul că gospodăriile lor fuseseră distruse, trecute în patrimoniul colhozului sau ocupate de alte persoane din sat sau de „specialistii” veniti de aiurea. Se estimează că s-a întors mai putin de jumătate dintre cei care au fost supusi represiunilor comuniste.
Dar nici nu toti cei întorsi la vatra strămosească au avut parte măcar de o reabilitare morală sau, cel putin oficială. La 17 aprilie 1991, Sovietul Suprem al RSS Ucrainene a adoptat legea „Cu privire la reabilitarea victimelor represiunilor politice în Ucraina”, pe baza căreia oamenii au început să depună cereri de reabilitare.
Până la data de 10 aprilie 1995, potrivit notei Directiei MAI pentru Regiunea Cernăuti, 12.554 de cetăteni (supravietuitori ai GULAG-ului stalinist) primiseră adeverinte de reabilitare, în timp ce petitiile a 157 de persoane au fost respinse. În această din urmă categorie au intrat acei care au refuzat să facă serviciul militar în Armata Rosie sau care au luptat împotriva puterii sovietice. La acea dată, însă, nu erau depuse cereri încă de la persoanele judecate în baza a încă 837 de dosare. Pe linia Procuraturii si a Serviciului de Securitate al Ucrainei, până la 1 ianuarie 1995, au fost reabilitate 6.610 persoane, 1.700 de dosare (ce priveau peste 2.000 de persoane) încă nu erau examinate, iar 1.783 de cetăteni au primit răspuns negativ. Din ultima categorie făceau parte persoanele condamnate în anii 1940-1941 pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei, care nu intra sub incidenta legii din 1991 .
Dat fiind celor relatate mai sus, putem constata , că intrarea armatei rosii si înglobarea părtii de nord a Bucovinei, plasei Herta si părtii de nord a Basarabiei în RSS Ucraineană si instaurarea regimului totalitar-comunist au fost însotite de numeroase crime împotriva populatiei din teritoriile respective.
În urma prigonirilor staliniste, constând din executii fără cercetări s judecată, masacre, deportări, trimiteri în lagărele de muncă, strămutări de populatie, numărul locuitorilor de origine română a scăzut în regiunea Cernăuti în mod catastrofal.
Pentru a exemplifica, aducem aici exemplul „Golgotei” doar a 2 sate unul de pe Valea-Siretului (a satului natal al autorului acestui capitol) si altul din Tinutul Hertei.
„Comună românească din fostul judet Storojinet, Pătrăutii-de-Jos (pe Siret) a avut de înfruntat, ca si întreaga parte a Bucovinei rămasă la sovietici, nelegiuirile săvârsite de acei care pretindeau că ne-au adus „lumină si izbăvire de sub jugul cotropitorilor români”. „Eliberarea”, războiul, miscarea de rezistentă a băstinasilor fată de oprimatorii stalinisti, prigonirile la care au fost supusi românii de aici au avut consecinte nefaste în plan demografic. Deportările în Siberia si Kazahstan, trimiterea tăranilor la muncă silnică în regiunile nordice ale fostului imperiu rosu, aruncarea sutelor si miilor de români în închisori si lagăre de concentrare, executarea multora fără cercetări si judecată, pe de o parte, si exodul populatiei în România, pe de altă parte, au dus la împutinarea catastrofală a numărului populatiei românesti ce s-a pomenit sub administratia sovietică. Vom da răspuns, chiar si pe baza mutatiilor demografice negative dintr-o singură comună, la întrebarea celor care în derâdere ne iscodesc: „Unde vă sunt românii?”. „Odată am fost multi, am fost stăpâni pe aceste meleaguri, dar ne-a împutinat urgia stalinistă”. Numai din Pătrăutii-de-Jos în timpul măcelului de la 1 aprilie de la Fântâna-Albă au fost omorâte 16 persoane iar 21 au fost arestate si deportate în Siberia, 26 de pătrăuceni au fost deportati în „noaptea plângerii” din 13 iunie 1941 si nu s-au mai întors la bastină, 32 au murit în război, 7 au murit la muncile silnice din Karelia, 16 au fost deportati din motive politice, 93 s-au refugiat în România si doar 36 persoane deportate în 1941 ulterior au revenit la bastină! . În sat a fost ridicat un monument în memoria celor 142 martiri - victime ale represariilor staliniste . Este de remarcat, că la ultimul recensământ de până la război (1930) în sat locuiau 2.771 persoane, inclusiv 2.248 români, 330 poloni, 111 evrei, 21 ucraineni, 20 germani si 41 de alte etnii; din 2.771 săteni - 2.259 recunosteau drept maternă româna si doar 21 – ucraineana Deci din 2.248 de români de pănă la război au cunoscut represii 247 persoane, iar satul a pierdut 211 de români sau 9,4% (sic!) pentru totdeauna, nemaivorbind de cei refugiati, muriti în urma „foametei organizate” din 1947 si „plecati benevol la lucru”... Conform statisticii oficiale, la 1 ianuarie 1992 numărul locuitorilor comunei Pătrăutii-de-Jos (pe Siret) era de 2.681, dintre care 2.514 de români, iar ucrainenii si românii care s-au lăsat deznationalizati constituiau cifra de 134; aici s-au mai stabilit, prin căsătorii mixte sau ca „specialisti” trimisi de sus, 13 rusi, 1 evreu, o persoană de altă nationalitate, mai trăiesc 18 poloni băstinasi (din 842 de locuitori ai cătunului Arsita, care se află pe teritoriul primăriei din Pătrăutii-de-Jos, 596 sunt români, 19 - ucraineni, 238 - poloni, iar o persoană era de altă nationalitate). Folclorustul satului, istoricul Veleriu Zmosu, ne aduce si concluzia durerii: „Populatia acestui sat putea fi cu mult mai mare si, evident, neaos românească, asa cum fusese până la război, dacă el nu era văduit de cei mai buni gospodari, de tineret, prin deportări, masacre sângeroase, condamnări la ani grei de detentiune si la munci silnice, prin executări fără cercetări si judecată, prin îngrosarea rândurilor de refugiati în România. Tăvălugul politicii staliniste de oprimare si deznatioanlizare a românilor din nordul Bucovinei a trecut si peste acest sat de vrednici gospodari, provocând răni adânci în sufletele localnicilor, răni ce încă nu s-au cicatrizat” .
Acest lucru se poate vedea si din următoru exemplu: în anul 1930 satul Probotesti din fostul judet Dorohoi (Tinutul Hertei) avea o populatie de 2.026, în 1940 - 2.146, în 1947 - de 780, iar în 1992 - de 1.181 locuitori. Din acest sat au fost deportate 26, trimise la munci silnice în Karelia - 19, împuscate la granită - 7, mânate cu forta la minele de cărbuni din Donbas - 17, trimise la FZO - 9, condamnate în rezultatul „deschiaburirii” - 3, scoase abuziv din casele care au fost demolate din asa zisa zonă de frontieră si din masivul colhozului - 283 de persoane, iar în România s-au refugiat 693 de oameni! Deci, chiar si după sase decenii populatia acestui sat n-a putut atinge cifra din 1940.
Dar câte asemenea sate-martire au fost în Tinutul Hertei, nordul Bucovinei si Basarabiei?
Un exemplu elocvent despre ceea ce se întâmpla în familiile românesti „rămase acasă”, în Valea-Siretului, ne aduce Natlia Bogatâr din orasul Storojinet mărturisea: „... Mama avea numai 30 de ani... Când mă aflam la scoală, mama, bolnavă, i-a chemat pe cei trei copii, i-a numărat, i-a sărutat si le-a soptit: „Dragii mei copii de-acuma-s pierduti”. Asa s-a si întâmplat. Când crescusem mari, destinul ne-a împrastiat departe unul de altul. Sora Olga a ajuns în România, fratele Iordache — în Germania, fratele mai mic, Toader, care avea numai 2 anisori pe atunci si a adormit pe pieptul mamei moarte, a ajuns în Rusia...” .
Cei deportati o duceau si mai greu. Domnica S. Hostiuc din Mahala, raionul Noua-Sulita, ne consemna:
„În 1940 au venit în nordul Bucovinei sovieticii, iar tata a plecat cu românii. La două luni după asta fratele mai mare, Ion, a vrut să meargă la tata. La granită, la Siret, a fost prins, spintecat cu baioneta si aruncat în apă...
La 28 mai 1941 au venit oamenii stăpânirii bolsevice să ne ridice si, dacă ne-au luat, ne-au dus în adâncul Siberiei. Esalonul nostru era de 72 vagoane si unele au fost desprinse în regiunea Omsk, altele în regiunile Tomsk si Tiumen. Noi, fiind într-un vagon de la capătul esalonului, am nimerit în Republica Autonomă Komi, pe apa Peciorei, care se varsă în Oceanul Înghetat. Pe malul acelei ape am stat două săptămâni, am dormit în corturi, apoi a venit un vapor, care, după ce am fost îmbarcati, a luat-o în susul apei. A tras la mal în dreptul unui sătisor si acolo iar a început numărătoarea noastră.
Cei care aveau copii, au fost dati de o parte, iar acei buni de lucru - de altă parte. Când ne-a venit rândul, mama tare s-a rugat să ne treacă între acei fără copii. Îi spusese o localnică că cei cu copii mergeau direct la moarte. S-au uitat cei din comisie la noi, ne-au măsurat cu privirile si au strâns din umeri. Dar mama, stiind ceva ruseste, i-a încredintat că ne va scoate si pe noi la lucru. Dacă a zis asa, asa trebuia să rămână. Unul dintre membrii comisiei ne-a răspuns: „- Aici de lucru nu prea este. O să vă ducem în altă parte, unde de-ai vostri sunt”.
Fără zăbavă ne-au dus în alt loc si acolo ai nostri erau toti umflati de foame. Erau scosi la doborât copaci, dar ei, de slabi ce erau, cădeau si nu puteau lucra. Am fost si noi mânati la tăiat pădure pe un ger de 40-50 grade. Haine de iamă nu aveam, foamea ne subtiase, dar planul trebuia de făcut.
În iarna anului 1942 deportatii au început să moară unul după altul. Doamne, zilnic erau dusi la groapa comună câte sase, câte opt. Dar nici groapa nu era groapă adevărată. Era săpată în omăt, căci pământul era înghetat mai mult de un metru, iar mortii, toti la grămadă, erau sloboziti în ea fără sicrie si fară rânduială crestinească.
Văzând asa o nenorocire, mama m-a lăsat într-o baracă în care locuiau la vreo 60 de persoane si undeva s-a dus. Fratele cel mic, Gheorghe, a murit, iar fratele Mihal a pornit în căutarea mamei. Rămasă singură, cumpăram 200 grame de pâine, miroseam pâinica si a doua zi o vindeam, ca să pot cumpăra alte 200 de grame. „Jocul” acesta n-a durat mult, căci într-o zi am căzut sleită de puteri. Am fost transportată la punctul medical si acolo venise la practică o studentă a unei scoli de medicină, ... care mi-a dat o bucată de pâine si un sahan de bors. Încetul cu încetul mi-am revenit. Am început să umblu la lucru si îmi primeam bucătica de pâine.
Vara s-a întors si mama. Dar din 360 de persoane, câte am fost acolo la început, au rămas la vreo 60.
Am fost îmbarcati iarăsi pe vapor si dusi în sătucul de unde am venit. Acolo trebuia să ne spetim la o fabrică de cherestea. Vara ne mâncau tântarii. Erau asa de multi că, dacă aruncai batista în sus, se oprea pe ei si nu mai cădea. Iarna, însă, te ardeau gerurile de până la 60 de grade.
Am lucrat acolo până în 1947, iar în acel an, când m-am întors în satul natal, eram fată în lege. Eram săracă lipită pământului, neavând nici ce mânca, nici ce îmbrăca.
Unui băietan din vecini, făcându-i-se milă de mine, căci stia ce-i necazul (al lui tată a fost escortat într-un lagăr de muncă de pe tărmul lacului Onega), m-a cerut de nevastă si m-am căsătorit cu el. Ne-am dus amândoi să lucrăm la colhoz.
Ca să ne prindem la ceva si să putem măcar o lună mânca pe săturate, bărbatul a luat de pe câmp un săcusor de grâu. A fost prins si condamnat la 6 ani de puscărie. Pe el l-au luat, iar eu am rămas însărcinată.
Am plâns si am zis că mă duc să mă omor, că nu eram în stare să le rabd pe toate. Ilie al meu a venit după cinci ani si a găsit băietelul măricel... Nevoile l-au silit, însă să mai ia de la colhoz un sac de răsărită. Iar l-au prins. Si de data asta i-au dat 10 ani de închisoare.
Dacă am văzut că nu am viată, am luat băiatul si m-am dus la bărbat, în lagăr. Am stat acolo 4 ani. Bărbatul, pentru purtare bună, a fost slobozit din lagăr după 7 ani de detentie.
Când ne-am întors la Mahala, casa ne era la pământ. În ea nu se mai putea locui. Am adus paie, lut, apă si-am făcut lampaci, din care ne-am zidit o căscioară mai acătării. Parcă am început să trăim ceva-ceva mai bine, dar necazul si scârbiile nu ne-au părăsit.
Când a împlinit 21 de ani, băiatul nostru s-a însurat. A trăit cu sotia numai doi ani si a murit într-un accident rutier. La 14 zile după moartea fiului, nora a adus pe lume o fetită.
Când fetita a fost de nouă luni, a lăsat-o în grija mea de parcă eu am si născut-o. Si asa necăjită cum eram, am crescut-o si în lacrimi am scăldat-o, cu amar am legănat-o. Am purtat-o la scoală, a făcut unsprezece clase, apoi când a trebuit să-mi deie si mie un piculet de ajutor, s-a dus în Italia...
Când am avut 60 de ani, m-am gândit să-i fac Ilenutei, nepotelei adică, o casă mai mândră. Cum nu prea aveam bani, am început să fac comert, să vând si să cumpăr, asa, să-mi rămână ceva parale, pe care să le tot adun si pe care să procur materiale de constructie...
Dar pe atunci nu era voie să faci ceea ce se poate face acum... si am fost privată de libertate pe un termen de un an si jumătate. Din sala judecătii m-au dus în închisoarea din Dneprodzerjinsk...” .
Zeci de mii de familii de românii autohtoni au avut aceeasi soartă...
Deloc nu se cunosc cifrele celor muriti de foame... Chiar si până în prezent, nu se cunosc cifrele exacte privitoare la diverse categorii de represati (împuscati fară judecată în localitătile de origine; arestati si condamnati; arestati sau ucisi fară a se fi dat vreo sentintă; deportati în lagăre de muncă; deportati în diverse zone ale Siberiei si Kazahstanului; ridicati si dusi la munci fortate etc.).
Potrivit datelor oficiale, în perioada anilor 1944-1952, din regiune au fost deportate 4.298 de persoane. Alte calcule mărturisesc că, în anii 1940-1941 si în anii 1944-1952, în Siberia si Asia au fost deportati 11.145 de locuitori ai regiunii Cernăuti .
Potrivit estimărilor realizate de către redactia cernăuteană a cărtii „Reabilitati de istorie”, care urmează să includă numele tuturor victimelor stalinismului, în perioada 1940-1952 au fost supusi represiunilor politice circa 50.000 de locuitori , reprezentând aproape 10% din totalul populatiei regiunii Cernăuti.
După cum mentionează pe bună dreptate Dr. Stefan Purici, „în loc de „eliberarea” de sub „jugul boierilor si capitalistilor români”, sovieticii au distrus temeliile unei societăti liberale, au nimicit fortele productive si creatoare, în primul rând ale comunitătii românesti, dar si ale celorlalte etnii din regiune... „Având în vedere faptul că cele mai masive arestări si deportări s-au facut în zonele de frontieră cu România, putem presupune că, în rândul românilor, numărul victimelor represiunilor sovietice s-ar putea apropia de 15-20%” .
Nu înzădar ziaristul Gheorghe Frunză insista asupra faptului „că puterea sovietică ... în nordul Bocovinei a fost în stare de război fată de populatia locală, mai ales fată de românii băstinasi” .
Coroborând cu numărul celor căzuti pe front si cu cel al refugiatilor în România sau în alte tări ale Europei, cu numărul celor adusi în tinut din alte zone ale Ucrainei si Rusiei, divizarea artificială a populatiei românofone în „români” si „moldoveni” vom putea întelege... fenomenul diminuării ponderii românilor în ansamblul populatiei actualei regiuni Cernăuti în anii '40-'60 ai secolului XX – regimul totalitar se pregătea de primul recensământ sovietic oficial din acestă zonă – recensământul din 1959.
|
Dr. Ion Popescu 2/13/2005 |
Contact: |
|
|
