Patria mea – Patria mamă
Nu mă mai recunoaște Patria!
Umerii dezgoliți de păduri poartă amprente străine.
Cîrduri de ciori și ulii ciugulesc nestingherite lumina,
oile nasc miei pentru Paștele Cailor din fiecare an.
În sufletul nostru nu-i loc pentru Înviere.
Nici în trupul ei. Așteptarea e un vulcan
aprins de ceară. La carul deșertăciunii
suntem blestemați să rămînem înhămați
ca niște cai cu răsuflări înnegrite de trai,
ca niște mîini amputate care cerșesc
nu lapte și miere, ci brațe îndîrjite,
brațe vînjoase să scoată odată pîrjolul din noi.
Nu mă mai recunoaște Patria!
Câmpiile ciuntite sunt pline de lumânări aprinse,
pe sâni – stânci împodobite cu flori de colț
se cațără capre negre și lacrimi ce nu se sting.
Cu ochii îndreptați spre Dumnezeu
luna își flutură părul din țarcul ei bătut în cuie.
Pașii mei sunt mici și grei – care fără roți
fixate de inimă. În inima zveltă ca o sabie.
sentimentele trec și vin călări – ploi.
Ploi vremelnice, ploi de vară care-i spală
amarul. Dar dorul?...Mai plânge astăzi
cineva de dorul țării? Se mai aruncă cineva în hău
cum se aruncau străbunii goi și flămânzi ca niște orbi?
Fluvii de oameni se înghesuiesc să-și numere arginții
în timp ce suflete de eroi se aud cum îngână
rugăciuni prin rănile lutului.
Nu mă mai recunoaște Patria!
Așchie din crucea ei sunt de când mama
de mine s-a lepădat și a plecat.
Cerul mami-i cer de dor.
Cerul țări-i cer de soi
somnul meu acolo-i dus…
Ca o lacrimă de ceară
îngenuncheată în icoană,
Patria mea – Patria mamă.
|
Mihaela Aionesei 12/29/2018 |
Contact: |
|
|
