Cu George Sorescu despre Marin Sorescu
- De la Craiova până în Bulzeşti sunt vreo 25-26 km, pe vechiul drum dintre Bănie şi Rm. Vâlcea. Cam tot atâţia însumează şoseaua principală a comunei, cu sate ,,înşirate ca mărgelele pe aţă”, după cum scria Marin Sorescu. De unde vine numele Bulzeşti? Are legătură cu ,,bulz”, cuvânt cu evidente rezonanţe dacice, precum ,,barză”, ,,brazdă”?...
- Distanţa de la Craiova la Bulzeşti este de 26 km, cum aţi menţionat. Satele componente, care se extind pe câţiva kilometri, sunt: Bulzeşti, Gura Racului, Seculeşti, Prejoi şi Frăţila. Numele satului a făcut obiectul unor cercetări, atât ale mele, cât şi ale lui Marin. Pornind de la etimologia cuvântului ,,bulz”, am observat că are o vechime destul de mare, provenienţa fiind ardelenească, transilvăneană.
- Într-una dintre numeroasele zone ale dacilor liberi, din judeţul Bihor, există comuna Bulz, atestată documentar de peste 600 de ani, care include încă două sate: Munteni şi Remeţi.
- Prin 1975, mă aflam la Cluj, într-o policlinică particulară, în care a intrat un bătrân care, printre altele, i-a spus doctorului că este din Bulzeşti. Am tresărit, am zâmbit şi i-am mărturisit că şi eu sunt din Bulzeşti, din sudul Carpaţilor Meridionali. „Da – mi-a răspuns. Dar eu sunt din Munţii Apuseni”… Privind retrospectiv, avem mărturii că, prin transhumanţe pastorale, foarte mulţi transilvăneni au venit în Oltenia şi în Muntenia, aşezându-se în subcarpaţii româneşti. Locului în care s-au stabilit i-au dat numele celui din care proveneau: Bulzeşti. Nu există nicio îndoială, în acest sens.
- Putem afirma că Bulzeştiul constituie un topos sacru? Ce tradiţii şi datini păstraţi încă vii în memorie?
- Bulzeştiul este, cu adevărat, un loc sacru pentru că are o vechime destul de îndelungată. Acum câţiva ani, în Bulzeşti a fost descoperită o comoară de mii de monede din argint, de pe vremea lui Mihai Viteazul, comentată în numeroase reviste şi publicaţii cotidiene. Am cunoscut aceste tradiţii: jocuri, dansuri populare, poveşti, povestiri despre căutătorii de comori, întâmplări cu aer legendar… au circulat în anii copilăriei mele şi adeseori m-au fascinat. Marin a început să le culeagă din anul 1971, apoi le-a publicat în ciclul ,,La Lilieci”, începând din 1973, răstimp de aproape un sfert de secol. Ultimul volum, al şaselea, a apărut post-mortem, în 1998, sub îngrijirea mea, la doi ani de la trecerea în eternitate a lui Marin Sorescu.
- Neamul Soreştilor este de baştină din Bulzeşti ori s-a răsădit aici din alte zări româneşti?
- Am efectuat cercetări în arhivele din Craiova şi din Bucureşti, ajungând la concluzia că, încă din secolul al XVI-lea, mai multe familii Sorescu s-au stabilit aici, venind din Transilvania. Doi fraţi păstori, din Mărginimea Sibiului, au migrat în Oltenia şi Muntenia, prin transhumanţă pastorală. Un Murgu Sorescu şi un Radu Sorescu…
- Este cel care trăia, când a fost regăsit de rudele din Bulzeşti. Avea atunci 106 ani.
- Da. Radu Sorescu s-a stabilit în comuna Alunu, din judeţul Vâlcea, iar Murgu Sorescu în nordul Doljului, la Gura Racului, unde a cumpărat aproape doi kilometri de moşie. După el au rămas 25 de familii de Soreşti… Acest fapt mi-a fost narat, în anii copilăriei, de un bătrân înzestrat cu darul povestirii: Petre Sorescu, care a insistat asupra unui episod petrecut în acele momente istorice. Şi anume că un boier Gănescu şi-a însuşit, cu japca, din pământurile localnicilor. Confirmarea acestei realităţi mi-a dat-o mama, care – ori de câte ori făcea pomenirea celor duşi, împărţind colivă, colaci şi cele cuvenite prin tradiţie – dădea de pomană şi pentru un Mihai Sorescu, despre care eu nu ştiam nimic. Întrebând-o cine a fost acesta, mama mi-a destăinuit că Mihai Sorescu a fost unul din neamurile noastre care, împreună cu alţi şase vecini de moşie din comuna Bulzeşti, a mers la un proces în Bucureşti, trăgând clopotele Mitropoliei, în semn de protest şi pentru a stârni atenţia asupra raptului făcut de boierul ce le însuşise pământul. Cei şapte au rămas mai multă vreme în Capitala ţării, ocupându-se cu negoţul, pentru a subzista pe toată durata procesului. Chemat în faţa instanţei şi pus de judecător să jure pe Biblie că pământul în dispută este al lui, boierul Gănescu nu a avut curajul să mintă, să jure strâmb. Astfel, moşnenii din Bulzeşti l-au ,,răzbit” pe boier, recâştigându-şi moşia… Ţin să precizez că, în urma cercetărilor întreprinse în arhive, am descoperit că există într-adevăr acte cu numele Sorescu, în Bulzeştii de Dolj, încă de la 1700. Profesorul universitar Gheorghe Bolocan, cercetător ştiinţific la Academia Română, venind la Universitatea din Craiova, mi-a încredinţat fişe despre Soreştii ajunşi în Bucureşti, unul dintre ei, şetrar, putând fi întâlnit chiar în Înaltul Divan al Ţării Româneşti (1831-1847). Erau din ramura celor din Buzău, din care se trage Vasile Cârlova… Prin 1985-86, i-am furnizat această informaţie lui Marin, care era redactor şef al revistei ,,Ramuri”, susţinută şi prin cele două genealogii întocmite, una de Filitti, alta de Moldoveanu, conform cărora bunicul lui Vasile: Stancu Cârlova se căsătorise cu Elena Sorescu, din zona Buzăului. (Vezi revista cu ,,Mărturii documentare” referitoare la Soreştii din Buzău şi ,,legăturile de sânge” ale familiei Cârlova cu Soreştii din Dolj - ,,Revista Arhiepiscopiei Craiovei şi Arhiepiscopiei Râmnicului”, 2003). Marin s-a hotărât, atunci, să republice poeziile lui Vasile Cârlova, într-o ediţie critică, însoţită de comentariile celor mai importanţi specialişti: Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, G. Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii… Cârlova a fost un poet de talent, dar care a murit în condiţii destul de neplăcute la Craiova, întrucât tatăl său, Ioniţă, se stabilise aici, în urma căsătoriei cu Sevastiţa Lăcusteanu. Cornel Sorescu, fost director la postul public Radio Craiova, mi-a comunicat că, în Ţara Loviştei, a existat un demnitar Sorescu, pârcălab sau paharnic – Dimitrie. De asemenea, cercetătorul Toma Rădulescu, şef de secţie la Muzeul Olteniei, mi-a pus la dispoziţie date despre Soreştii ce pot fi găsiţi în documentele din colecţiile acestui important muzeu regional.
- Contribuie ,,Dinastia Sorescu” la aura mitică a Bulzeştiului?
- Da! Deoarece complexul de tradiţii cărora Marin Sorescu le-a re-dat viaţă, în cele şase volume din ciclul ,,La Lilieci”, dovedeşte că aura aceasta mitică a Bulzeştiului s-a perpetuat până în secolul XX.
- Când am utilizat sintagma ,,Dinastia Sorescu” am avut în vedere faptul că toţi membrii familiei din care vă trageţi sunteţi autori de cărţi, lui Marin alăturându-i-se Ionică şi fiica sa, regretata Sorina, fratele cel mai mare: Nicolae, fiica sa: Beatrice Silvia Sorescu, Dv înşivă şi fiul: Radu…
- Vorbind de tradiţia literară a Soreştilor, se cuvine să reliefez că mama noastră, Nicolina Sorescu, fiica notarului George Ionescu, a fost o bună povestitoare, fiind naratorul de bază în poemele lui Marin Sorescu din grupajul foarte amplu ,,La Lilieci”. Mama Nicolina a avut două surori, ambele profesoare în Bucureşti. Rădăcina poetică a neamului nostru o constituie însă tatăl nostru: Ştefan I. Sorescu (şapte clase primare), primul versificator, în metru popular. Târziu, după ce atât eu, cât şi Marin debutasem editorial şi aveam, fiecare, deja câteva volume publicate -, am descoperit că tatăl nostru, soldat pe fronturile cumplite de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, scrisese poeme în momentele de repaus dintre bătălii. În acele poeme, el evoca momentele tragice din primul război mondial. Manuscrisele sale s-au pierdut pe parcurs, altele fiind însuşite şi distruse de un consătean, numai o parte dintre ele fiind descoperite de mine şi de Marin… Iată ce am mai recuperat, cu semnătura ,,Soldat Ştefan I. Sorescu, când era în război, 1917”…
- Sunt poeme aşternute pe hârtie cu un scris mărunt, cu cerneală roşie şi trăsături ce trădează celebrele peniţe ,,Redis”, speciale, pentru normele scrierii caligrafice din acele vremuri…
- La sugestia lui Marin, i-am editat tatălui un volum… Ştefan I. Sorescu: ,,Versuri de pe front”, primul poem fiind ,,Jalea românului 1917”… Prefaţă, ediţie îngrijită şi note de George Sorescu, însoţite de fotografii-document (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014).
- Vă propun, domnule profesor, să poposim în prezent… Din piscul venerabilei vârste de 89 de ani (deşi nu arătaţi nici de 65!!), cum revedeţi anii copilăriei?
- Evenimentele din anii copilăriei îşi regăsesc, sub aspect liric, expresia în primele mele trei volume de poezii publicate în 1970, 1978 şi 1994: Întoarcerea Euridicei, Desen sonor şi Aripi în timp. Am încercat să fixez aceste impresii şi pe baza câtorva amintiri, pe care le-am publicat în volumul de nuvele Neodihna vămilor, în care evoc Jocul ielelor, Căutătorii de Comori, Datini, Credinţe, Obiceiuri…Într-un asemenea context, îmi revin vibraţiile specifice unei întâmplări din 1971, pe când locuiam într-un bloc de pe str. 6 Martie. Marin m-a rugat, prin telefon, să o invit pe mama de la Bulzeşti în Craiova, la mine, unde urma să vină şi el, pentru a discuta unele probleme de familie. După ce am mâncat – ce ne adusese mama gătit în mod expres pentru noi -, am mers cu Marin în bucătărie şi am început să-i povestesc că am cules, de la bătrânii Sorescu din Bulzeşti, oameni în vârstă de 80-90 de ani, mai multe povestiri, întâmplări şi eresuri, pe care aş dori să le public într-un volum de povestiri. Venind din sufragerie, mama ne-a întrebat scurt: ,,Ce discutaţi, mă, voi aici?”… Marin îi răspunde: ,,Uite ce vrea să facă George , vrea să scrie un volum cu aspectele cutare şi cutare… din Bulzeşti. Dar aş vrea să scriu şi eu…”. Atunci, mama i-a zis: ,,Marine, păi să-ţi spun eu…” . Mama – patru clase primare, o memorie homerică - era o bună naratoare, fiică de notar, din comuna Bulzeşti. Avea două surori profesoare în Bucureşti… şi cunoştea, pe o rază de mai multe sate, tot felul de întâmplări, pe care i le-a povestit lui Marin din anul 1971, Marin, prelucrându-le, le-a adăugat altor întâmplări semnificative, narate de alţi octogenari din Bulzeşti…”
- De aici a ieşit epopeea ,,La Lilieci”…
- Da. Epopeea ,,La Lilieci” –, Epopeea…, cum, bine şi inspirat, apreciaţi dv, domnule Dan Lupescu… Pot oferi amănunte acum, despre ,,La Lilieci”?
- Desigur, din moment ce firul convorbirii noastre a ajuns la această fabuloasă şi monumentală Columnă lirică, în consonanţă cu tămăduitoarele ,,Rapsodii române” ale lui George Enescu, cu tăcerile pline de tâlcuri zidite de Constantin Brâncuşi în piatra de moară a ,,Mesei” sale dacice, de pomenire a strămoşilor cu destin martiric, a porţii dintre sacru şi profan, ,,Poarta sărutului” întru viaţă veşnică, dar şi zvâcnet spre lumina celestă, pururi vie, în ritmul modulelor/ mărgelelor fără de sfârşit din ,,Columna” infinirii de la Târgu Jiu a aceluiaşi titan, BRÂNCUŞI, născut, trupeşte, la Hobiţa, în Gorj, apoi, ,,pentru a doua oară”, cum însuşi afirma deseori, la Craiova, această a doua naştere fiind, se înţelege, în plan spiritual, ca iniţiat în taine ezoterice… …La Marin Sorescu, în cazul atât de originalei şi autenticei sale erupţii de tip amazonian, dar mai ales zamolxian: ,,La Lilieci”, fiecare dintre poeme începe ca o relatare inocentă, de fotoreporter sau cameraman abia ieşit (căzut?) pe terenul reavăn al realităţii… şi tot aşa se continuă, aproape ca un ecou, peste timp, al neorealismului italian, pentru ca, în final, printr-o observaţie ori replică, la fel de firească, dar şocantă prin cearcănul/ haloul/ curcubeul ei de noutate, să facă saltul în zări metafizice!... Astfel, Marin Sorescu lasă cititorul copleşit brusc de gânduri de o cu totul altă natură decât cele de până atunci, copleşit de o stare de meditaţie, surprins şi nedumerit, curios şi iluminat, cufundat în tăceri cu obârşii ancestrale… Fiecare dintre aceste sute de poeme din ,,Liliecii” lui Marin Sorescu se încheie, parcă, printr-un botez neaşteptat, printr-o scufundare în cristelniţa Duhului Sfânt, urmată instantaneu de un sentiment ciudat de mântuire, de tămăduire lăuntrică şi de împăcare, de armonie cu sine, cu lumea, cu Dumnezeirea… Este clipa mirifică de iluminare, de Înviere, adică de maximă, divină deschidere spre noi dimensiuni spirituale… De ţâşnire, dacă vreţi, direct în 5D, dacă nu chiar în 7D – noi şi izbăvitoare dimensiuni spirituale, subliniez…
- Ciclul atât de original ,,La Lilieci” cuprinde şase volume, publicate în intervalul 1973-1998. Prin dimensiunea şi valoarea lor, aceste poeme constituie o sinteză spirituală, ba chiar şi materială a Bulzeştilor, în diferite ipostaze şi în diferite momente istorice. Ciclul ,,La Lilieci” cuprinde 386 de poeme…
- Printr-o tenacitate demnă de toată lauda, prin rigoare şi temeritate exemplare, regretata Dv nepoată, conf. univ. dr. Sorina Sorescu, a reunit cele şase volume ,,La Lilieci” într-unul singur, de dimensiuni mari, Biblie în Alb cu irizări sidefii, impresie pe care ne-o dă coperta din carton imaculat, de culoarea laptelui proaspăt muls, în zori de zi, vara, ducându-ne fiorul spre exclamaţia lui Ioan Alexandru: ,,Beau lapte din şistar şi-mi pare/ Că beau lapte amestecat cu soare…” – din volumul de debut al poetului transilvan, intitulat ,,Cum să vă spun”… Pe coperta interioară a exemplarului pe care l-aţi scos din bibliotecă şi pe care tocmai l-am deschis scrie: ,,Marin Sorescu. La Lilieci (volumele I-VI), cu zece texte recent recuperate. Ediţie întocmită şi îngrijită de Sorina Sorescu, însoţită de interviuri cu Marin Sorescu, de un dosar cu referinţe critice şi un interviu cu George Sorescu”.
- Când apăruse ,,Eneida” lui Vergiliu, scrisă după model homeric, un contemporan al lui Vergiliu a exclamat: ,,Consideraţi-vă depăşiţi, scriitori greci. Daţi-vă la o parte, scriitori romani. Nu ştiu în ce mod, în ce chip, dar s-a născut ceva mai măreţ decât ,,Iliada”… Păstrându-ne cumpătul, totuşi, la fel se poate afirma şi despre ciclul ,,La Lilieci” al lui Marin Sorescu, prin faptul că, prin dimensiunea şi valoarea lor, cele 386 de poeme pot – pe alocuri – sta alături de epopeea lui Homer. Prof. Marian Barbu (Craiova), Tudoriţa Albu (Braşov) şi Emil Istocescu (Drăgăşani) s-au ocupat de epopee.
- Corifeii criticii literare au realizat un adevărat consens, observând, cu toţii, că, prin noua viziune şi prin noul stil de împletire a naraţiunii cu dialogul şi butada, Marin Sorescu frapa, încă din 1973, de la publicarea celui dintâi volum ,,La Lilieci”, prin perspectiva cu totul novatoare şi ravisantă – pe cât de oltenească/ solară/ meridională şi românească, pe atât de universală –, perspectivă din care plasa (în avanscena istoriei, în fosa mitică a orchestrei şi în luminile eclatante, halucinante ale rampei!) lumea satului nostru, văzută retrospectiv, dar şi prospectiv… Surpriza criticilor literari a fost devastatoare… Deşi scriitorul nostru o făcuse şi până atunci, încă de la debutul editorial cu volumul scandalos de sincer şi doar în aparenţă candid ,,Singur printre poeţi” (titlu iniţial: ,,Singur printre bandiţi”) -, ei nu se aşteptau câtuşi de puţin ca Marin Sorescu să ia în răspăr (într-un asemenea ,,hal”?!?), inspirat şi convingător, convenţiile şi conivenţele lirice, nepăsându-i de ele, ca şi cum acestea nici nu ar fi existat vreodată. La fel procedase, cu şase decenii şi jumătate mai înainte, BRÂNCUŞI, prin sculpturile ,,Sărutul” şi ,,Cuminţenia pământului”, prin care a revoluţionat sculptura mondială, înfrăţind prezentul cu trecutul matusalemic, contemporaneitatea cu arhetipurile, în fond re-deschizând orizonturile, pe nedrept uitate, ale izvoarelor primordiale… În ciclul de dimensiuni ciclopice ,,La Lilieci”, Marin Sorescu logodeşte - întru aceeaşi tulpină viguroasă, suculentă, mustind de roadă şi de sensuri - tragicul şi comicul, făcând să coexiste aceste două chipuri ale aceleaşi Fiinţe a Poemului, logodnă/ altoire şi fiinţare în cheie apreciată drept ironică, marcată însă de simpatia, empatia şi biorezonanţa autorului. În prelungirea unui Neagoe Basarab, autorul primei capodopere din literatura română, dar şi a lui Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Ion Budai Deleanu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Anton Pann, Ion Barbu, Lucian Blaga, Miron Radu Paraschivescu şi Valeriu Anania -, Marin Sorescu scoate din creuzetul inspiraţiei sale geniale o Troiţă cu virtuţi de totem: icoana satului Bulzeşti, cel totdeauna viu, gâlgâind de taine şi de ispite, de provocări, pârleazuri în doi peri şi în dodii, răscruciuri cu fântâni în cumpănă (uriaşi cocostârci, într-un picior, ai câmpiei), măguri, gorgane fantomatice şi tumuli răsunând înfiorător, din adâncuri, ceramică de Cucuteni, Vădastra, Gumelniţa, Cârna şi Cârcea, ulcioare cu apă vie-apă moartă, munţi ce se bat cap în cap, cai năzdrăvani, în iureş de galopări nesfârşite, Feţi Frumoşi şi Ilene Cozânzene ce te îndeamnă să iei drumul, mereu şi mereu, de la capăt… Sinergia spiritului românesc la modul absolut – cum definea Adrian Păunescu Spiritului Olteniei – cu spiritul lumii celei mai vechi, dansul pe tăişul infinitezimal dintre Orient şi Occident, sinteză şi punte între toate civilizaţiile Terrei sunt valorificate cu asupra de măsură de Marin Sorescu în maiestuosul şi regalul său ciclu de 386 de poeme… Vrând-nevrând, ne duce cu gândul la sentinţa dată de Ion D. Sîrbu: ,,Europa e un biet continent; Oltenia este o Lume!”…
- Sub raport valoric, ,,La Lilieci” constituie o contribuţie deosebită la cunoaşterea Bulzeştiului de către generaţiile tinere, pe care Marin Sorescu, prelucrând materialele primite de la naratori, le-a prins în aceste poeme. Este, de fapt, şi o operă de arheologie lingvistică, etnografică, sociologică, istorică şi, desigur, mitică. Este o epopee a universului nostru rural, deci totul este epic! Se narează ca în epopeile homerice. Transformările vizează structurile evocate din ,,illo tempore”. La baza fiecărui poem e cineva care narează. Prin aceste poeme, deseori scenic, Marin Sorescu a readus pe scenă o lume azi dispărută. Pentru că l-aţi evocat pe Brâncuşi, precizez că am primit un telefon şi o carte de la academicianul Grigore Brâncuş, la 3 februarie 2015. Cartea: ,,Expresie populară în ciclul La Lilieci de Marin Sorescu” constituie un studiu de 173 de pagini, cu analiza expresiilor populare din cele şase volume. Fiind student, l-am cunoscut la Universitatea din Bucureşti. Rudă cu sculptorul Constantin Brâncuşi. ,,Dragă George – îmi scrie el -, sper să fii de acord cu aprecierile mele”. Mulţumindu-i, la telefon, m-a întrebat de Radu, care i-a fost student: ,,Ce face Radu?”.
- Vă propun să închidem aceste bucle în timp, ce-l au ca protagonist pe fratele Marin, şi să revenim la copilul şi adolescentul George Sorescu… Prin ce v-a rămas în memorie primul învăţător?
- Am avut doi învăţători de bază. Unul: Constantin Lupeanu, viitorul socru al profesorului Miu, care a fost şi inspector şcolar în Dolj, altul: Ilie Trăşculescu, din zona apropiată Soreştilor, Gura Racului… Cei doi erau adevăraţi educatori, în sensul pozitiv al cuvântului. Obişnuiam să citesc din biblioteca particulară a casei şi să aduc multe elemente de noutate în discuţiile din cadrul orelor şcolare, regretatul Ilie Trăşculescu mă invita să prezint aceste noutăţi ori de câte ori ne venea câte o inspecţie de la Craiova…Tot el s-a adresat în câteva rânduri mamei mele (rămasă singură, cu şase copii, de la vârsta de 37 de ani), îndemnând-o să mă dea la şcoală, mai sus, pentru că – preciza - ,,îmi place cum George învaţă carte”. Aceste îndemnuri omiteau faptul că nu agream aritmetica. Nu am avut nicio aplicaţie şi nicio chemare pentru matematică, nici la gimnaziu, nici la liceu. Am fost salvat, în clasa a VI-a de liceu, prin înfiinţarea ramurii umaniste şi a celei ştiinţifice (realiste), elevii putând să opteze pentru una dintre ele. Am ales, se înţelege, partea umanistă. În 1948, am dat doi ani într-unul. Eram foarte bine pregătit la literatură, gramatică, franceză şi latină. Tot în această perioadă începusem să scriu versuri, fără să ştiu că şi tatăl meu avusese preocupări similare. La examenul de română pentru clasa a VII-a de liceu îmi căzuse poemul ,,Noi vrem pământ” de George Coşbuc. Am avut un lapsus de moment. Un coleg a vrut să intervină, pentru a mă completa. Profesorul Luca Preda, căruia îi dădusem un caieţel cu versuri, l-a oprit: ,,Lasă-l în pace că el este poet şi-şi va aminti”. Mi-am amintit şi am completat: ,,Răzbunător al meu, oricare vei fi tu,/ Răsai din propria-mi cenuşă”. Se inspirase din ,,Eneida” lui Vergiliu şi a scris ,,Noi vrem pământ”… George Coşbuc era un bun cunoscător al limbii germane şi al literaturii europene. A tradus ,,Divina Comedie” de Dante Alighieri, versiune integrală, din italiană, în trei volume. Publicată post-mortem, această capodoperă a literaturii universale, ,,Divina Comedia”, în versiunea lui Coşbuc, a fost prefaţată de Ramiro Ortiz.
- Îngăduiţi-mi, domnule profesor, să precizez că, în 1897, la Craiova, i-a apărut lui Coşbuc – de la a cărui naştere, la Hordou, în Ţara Năsăudului, s-au împlinit, la 20 septembrie, 150 de ani - ,,Antologia sanscrită” (fragmente din ,,Rig-Veda”, ,,Mahabharata”, ,,Ramayana”), iar în 1898, în Bucureşti, a publicat, tot în propria-i traducere, ,,Sacuntala” de Kalidasa…
- Deşi a rămas în istoria literaturii cu eticheta de ,,poet al ţărănimii”, plecând de la o parte a universului său liric, George Coşbuc a fost unul dintre cei mai cultivaţi poeţi ai perioadei sale. A fost şi rămâne un virtuoz al prozodiei, utilizând inclusiv terza rima şi introducând, în literatura română, gazelul, preluat din lirica orientală. Asemenea lui Mihai Eminescu, el s-a inspirat din momentele de bază ale istoriei românilor, ei doi fiind singurii care au adus în actualitatea vremii lor toate marile personalităţi, de la daci şi romani până în veacurile XVI-XVIII-XIX, bătăliile glorioase şi clipele de răscruce din istoria noastră naţională. O vreme, Coşbuc a trăit şi a creat în Craiova, unde i s-a născut unicul fiu, Alexandru, decedat într-un accident de automobil, la Tismana, în 1915. Această tragedie intempestivă l-a marcat atât de teribil pe marele poet transilvan încât nu a mai putut scrie şi nu i-a putut supravieţui nici trei ani, stingându-se şi el, la 9 mai 1918.
- Vă rog, domnule profesor George Sorescu, să punctaţi anii dv de gimnaziu şi liceu, apoi pe cei de student…
- După cursurile şcolii primare din Bulzeşti, la sugestia învăţătorului Ilie Trăşculescu, sora din Bucureşti a mamei mele, profesoara de italiană Maria Ionescu, m-a luat la ea şi m-a ajutat să încep gimnaziul în Capitală. Am revenit în Craiova, la ,,Fraţii Buzeşti”, unde am dat, cum spuneam, într-un singur an, examenele pentru doi ani de liceu. În sesiunea iunie 1949, am devenit absolvent al Liceului ..Fraţii Buzeşti”, cu certificatul nr. 05057… Am urmat, apoi, cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, fiind coleg cu Marin Bucur, Titus Popovici, Mioara Grigorescu-Avram, Teodor Vârgolici ş.a.. Mi-am ales ca temă pentru teza de licenţă ,,Ţiganiada de Ion Budai Deleanu”. Am funcţionat, ulterior, ca profesor de literatura română la Liceul ,,Traian” din Turnu Severin (1953-1961), conducând, câţiva ani, cercul literar ,,Al. Vlahuţă”. Încă din 1957, Marin Sorescu (student la Iaşi) era invitat în cenaclul de la Severin, unde citea poezii precum ,,Ada-Kaleh”, ,,Expatriatul”, ,,Lacul roşu”, ,,Cântec” etc. Şedinţele cenaclului erau ţinute lunar, în sala cea mare a Bibliotecii ,,I.G. Bibicescu”.
- Care au fost cele mai importante modele umane pe care vi le-aţi ales ca repere în viaţă? Le-aţi luat din realitatea imediată sau din mitologie, istorie, artă?
- În perioada anilor de studii liceale şi universitare, nu-mi fixasem un ideal de viaţă, pentru că eram sub influenţa scriitorilor noştri clasici, cât şi a altor persoane din zone de cultură apropiate familiei Sorescu. Aspiraţia iniţială era aceea de a fi profesor. Printr-un paradox, voiam să urmez şi teologia, să devin preot practicant. În anii când frecventam cu consecvenţă Biblioteca ,,Aman” din Craiova, căutam şi studiam cărţi de creştinism, de istoria religiilor, încât la orele de religie – de la Liceul ,,Fraţii Buzeşti” – colegii mă îndemnau: ,,Sorescule, mai pune-i o întrebare preotului-profesor, ca să treacă ora mai repede!”. După 12 ani, aflându-mă, ca lector universitar, la Institutul Pedagogic de 3 ani din Craiova, portarul m-a anunţat că mă caută cineva. Era fostul meu profesor de religie, din anii de licean, care auzise că lucrez în învăţământul superior. Mi-a mărturisit că m-a căutat doar de bucuria revederii şi pentru a-mi spune că s-a reprofilat şi a devenit profesor de muzică… Vreau să insist şi să vă spun, domnule Lupescu, că, de-a lungul vieţii, problemele de religie m-au fascinat. Am citit şi am recitit Biblia în mai multe rânduri, chiar Biblia lui Şerban Cantacuzino din 1688, scrierile, arhicunoscute acum, ale lui Giovani Papini, Renard, Nietzsche, studii fundamentale privind marile religii: iudaismul, creştinismul, islamismul, hinduismul şi budismul. Am fost obsedat de curiozitatea de a cunoaşte geneza religiilor, cât şi structura anumitor mituri în care-şi găsesc expresia şi sunt explicate în ,,Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, respectiv, în celebrul studiu ,,De la Zamolxis la Gengis-Han”, ambele de Mircea Eliade. Mă frământă şi în deceniile de acum, de la cumpăna mileniilor, preocuparea de a studia aceste vaste şi complexe probleme, pentru a înţelege în ce măsură ele au fost prelucrate, complicate, stilizate, încât ne apar în diferite ipostaze, cu evident rol educativ.
- Vocaţia literară de la cine aţi moştenit-o?
- …Un alt paradox: pe când eram în clasele primare, am încercat să scriu un basm, deşi nu aveam reperele de bază şi nici orizontul respectiv. Spălând rufele, mama – căreia îi citeam ceea ce scriam - mă completa. Mai târziu, în anii de liceu, am scris un volumaş de versuri, care a circulat la profesorii mei Luca Preda şi Predică. Dar, în anii de facultate, cu excepţia câtorva momente lirice, am abandonat această preocupare, întrucât pregătirea pentru seminarii, orele de cursuri şi examenele îmi acaparau tot timpul. Marin, fiind elev la Liceul Militar ,,Dimitrie Cantemir” din Predeal, mi-a luat caietul de versuri şi a transcris o parte dintre ele, pe care mi le-a înapoiat. Restul au rămas la el. Dintre poeziile transcrise, se detaşa un poem de 104 strofe: ,,Bujor şi Iulina”, un fel de basm în versuri. Acesta l-a stârnit, cred, în asemenea măsură încât Marin – fără a mă concura - a scris, la rându-i, un basm în versuri intitulat ,,Ion Ciobanul şi Ileana Torcătoarea”, de 177 de versuri clasice, izometrice, de 7-8 silabe, prozodic dispuse în forma catrenului. Acest basm, scris în 1951-52, la Predeal, era precedat de ,,Bunicul”, în care Marin îşi luase ca model arhetipal chiar pe bunicul nostru, George Ionescu (86 de ani), tatăl mamei noastre: Nicolina Şt. Sorescu. Fost notar în comunele Bulzeşti şi Balota, George Ionescu era un om blajin, bun povestitor, pe care Marin îl ascultase în copilărie cu încântare, luându-şi-l apoi ca model şi pretext liric… Nu mă pot abţine să nu vă recit măcar primele strofe, domnule Lupescu, pentru farmecul lor aparte: ,,Şi vântul a tăcut pe vale,/Şi sara s-a lăsat demult,/ Afară nu-i nicio suflare:/ Nici glas de ape şi nici cânt. Chiar vântul a tăcut pe vale.// Bunicul ca întotdeauna/ Mă cheamă pe genunchii săi/ Să-mi spună iar poveşti cu Muma-/Pădurii şi cu aprigi zmei, Cum spune el întotdeauna. (…)// Ca el nu-i nimeni de sfătos/ Cuvântul lui te cucereşte/ Şi glasu-i e melodios,/ Iar basmul spus de el trăieşte,/ Ca el nu-i nimeni de sfătos./ (…)//,,Povestea mea-i poveste veche/ Şi nu-i din carte adunată,/ Ea ne vorbeşte de-o pereche/ De-ndrăgostiţi… a fost odată…,/ Povestea mea-i poveste veche!(…)// Voi spune astăzi o poveste/ Ce mi-o spunea şi mie Moşu./ de-atunci e mult, ce mult mai este/ De când cu Împăratul Roşu!”…În felul acesta versifica Marin la vârsta de 15 ani… Deci, începuturile noastre literare stau sub semnul unei vizibile influenţe folclorice (şi la Marin, şi la George Sorescu).
- În consonanţă cu filonul extrem de puternic al culturii tradiţionale… Dar vocaţia pedagogică, cum v-o explicaţi?
- Vocaţia pedagogică mi-a fost înrâurită de profesorul de filosofie Romică Stănculescu, de la Liceul ,,Fraţii Buzeşti”. Era un bun pedagog, un bun profesor, cu deschideri şi interpretări adecvate subiectului abordat. Pot să afirm că am rămas uimit, privind retrospectiv, la acei ani foarte turburi, că aici, la ,,Fraţii Buzeşti”, am avut şansa unor asemenea profesori cu vocaţie aparte. Am înţeles, mai târziu, că Romică Stănciulescu nu era un simplu profesor, ci avea o cultură filosofică temeinică. Întorcându-mă de la Bucureşti, în 1953, l-am reîntâlnit… Şi-a reaminti de mine… ,,Dragă Sorescule, ce mai faci?”… Mi-a mărturisit că a fost urmărit, în timp, de operele unor mari filosofi, precum Kant şi Schopenhauer. A insistat pe ideea că, fără o cultură filosofică profundă şi bine asimilată, nu poţi vorbi cu un intelectual. Şi, desigur, nu te poţi exprima ca un intelectual. Pentru că nu ai orizontul cunoaşterii complet. Din păcate, azi, mulţi dintre cei ce bat la ,,porţile afirmării” ori cred că s-au consacrat, în ultimii 15-20 de ani, nu sunt conştienţi de acest adevăr extrem de important. Fără cultură filosofică nu te poţi numi nici intelectual, nici scriitor, nici creator de artă sau om de cultură…
- Mătuşile din Bucureşti ce rol au avut în formarea Dv?
- Cel mai substanţial ajutor l-am primit de la Maria Ionescu, cum spuneam, profesoară de italiană, sora din Bucureşti a mamei. Aceasta m-a luat din Bulzeşti, după absolvirea claselor primare, şi m-a ajutat să urmez studiile gimnaziale în Capitală. Era, repet, profesoară de italiană, studiase şi fusese în Italia câţiva ani, avea o bibliotecă bună, pe care eu o scotoceam deseori, îmi alegeam cărţi… De atunci, încă de atunci m-am obişnuit să-i citesc pe Dante, pe Petrarca, ca şi pe alţi scriitori clasici…Fiind ani de război, a trebuit să mă transfer la ,,Fraţii Buzeşti”, în Craiova, mai aproape de Bulzeşti, însă mătuşa profesoară din Bucureşti a continuat să mă îndrume şi, mai ales, să mă sprijine pecuniar, cu preponderenţă pecuniar.
- Ce ecouri a avut teza de doctorat pe care aţi susţinut-o în anul 1970: ,,Gheorghe Asachi – Viaţa şi opera”, monografie pe cât de neaşteptată, pe atât de originală, pentru unii chiar insolită şi provocatoare, prin acribia documentării, rigoarea şi limpiditatea latină a redactării, prin judecăţile de valoare echilibrate, judicioase şi notele de originalitate irefragabilă?
- Fiind profesor în Turnu Severin, eram preocupat, obsedat de ideea de a-mi da doctoratul. Frecventam arhivele, bibliotecile importante ale urbei, colecţionam documente literare… Întâmplarea a făcut ca secretarul Liceului ,,Traian”, Dumitru Brehui, colecţionar, aflând despre pasiunea mea, să-mi ofere câteva manuscrise inedite, printre care şi unele, deosebite, ale lui Asachi. Documentându-mă asiduu, cu mult înainte de a mă înscrie, am elaborat teza de doctorat în numai doi ani, după care am susţinut teza, în prezenţa conducătorului ştiinţific: Dumitru Micu şi a membrilor comisiei doctorale: Eugen Todoran (Universitatea din Timişoara), Alexandru Dima (venit de la Iaşi, care se transferase, între timp, în Bucureşti) şi Ovidiu Papadima. De reţinut că, la Editura ,,Minerva” din Capitală, monografia mea despre Gheorghe Asachi fusese deja tipărită, cu câteva săptămâni înainte de momentul susţinerii tezei. Partea neplăcută era, însă, că – anterior momentului susţinerii – am întâmpinat manifestări de ostilitate tocmai de la unii dintre colegii de la Facultatea de Filologie din Craiova. Pentru a-mi pune beţe în roate, au lansat zvonul că intenţia mea subterană ar fi fost aceea de a deveni decan ori măcar şef de catedră - afirmaţii tendenţioase, cu totul mincinoase, deoarece aşa ceva nu-mi trecuse niciodată prin gând şi nici nu eram tentat de asemenea promovări, pentru că nu eram bun pentru astfel de funcţii…
- De ce ziceţi că nu eraţi bun? Vă îndoiaţi de abilităţile dv organizatorice, manageriale sau în ce sens?
- Nu! Nu mi-au plăcut astfel de funcţii deoarece implicau irosirea timpului cu birocraţie, acte administrative, fel de fel de rapoarte etc. Printre cei ce acţionau subteran era şi unul care-mi părea apropiat, dar… avea să se vadă că nu-mi era bun coleg, în realitate. El a fost cel ce l-a influenţat pe profesorul Al. Piru, decanul Facultăţii, un om generos, bine informat şi bun profesionist, cu care fusesem în relaţii amiabile, de prietenie, dar care - în urma unei polemici indirecte cu Marin Sorescu şi presat de aceste ,,fitileli” – îşi schimbase vădit atitudinea şi comportamentul faţă de mine. Îmboldit mereu, în cele din urmă, Al. Piru a scris un articol pe alocuri virulent: ,,Asachiana”, publicat în revista ,,Contemporanul”. Fratele meu cel mai mic, Ionică, având abonament la această revistă, care-i sosea săptămânal în Bulzeşti, i l-a arătat mamei ori poate ea a dat peste acea revistă… M-am pomenit cu mama la Craiova. A intrat direct în subiect, abordându-mă frontal: ,,Măi George, te atacă Piru în Contemporanul… E adevărat ce scrie?...” . Eu încă nu văzusem acel articol. L-am citit cu atenţie şi am constatat că nu avea dreptate. Acuzele cele mai grave erau două: 1.că nu am evocat familia lui Asachi; 2.că manuscrisul ,,Leucaida”, menţionat de mine ca inedit, tradus şi comentat în premieră, nu ar fi inedit, întrucât Gheorghe Ungureanu, de la Iaşi, mi-o luase înainte, publicând acel manuscris inedit… Mi-am pregătit, în replică, un material detaliat, în care-i contra-argumentam pe puncte, profesorului Piru… Şi aşa am plecat la Bucureşti, să-mi susţin teza. Unul dintre membrii comisiei a făcut referire la acel comentariu critic, întrebând dacă, în atari condiţii, mai este oportună susţinerea. Un membru al comisiei a sărit ca ars, opinând că trebuie să susţin public teza de doctorat. M-am ridicat şi am spus că sunt de acord cu susţinerea şi să mi se dea voie să-mi prezint mai întâi replica pregătită, pentru că nu vreau să planeze vreo suspiciune asupra corectitudinii mele. Au încuviinţat solicitarea mea. Ca răspuns la prima acuză, am deschis monografia ,,Asachi” indicând paginile şi i-am rugat să citească – au constatat că, în acele pagini, am evocat şi figurile familiei, aşadar reproşul lui Al. Piru era neîntemeiat. Referitor la a doua acuzaţie, am evidenţiat că este vorba de manuscrise diferite, la distanţă de ani unul de altul – aşadar, manuscrisul meu era cu totul altul decât cel descoperit de Ungureanu. Le-am arătat şi corespondenţa pe care o purtasem, pe acest subiect, cu profesorul din Iaşi, care reliefa: ,,Eu am publicat, în revista Cronica, un manuscris, dar din 1819, scris în limba română, pe când al dumitale este anterior, din 1812, scris în italiană”… Cei din comisie s-au arătat stupefiaţi. Unul s-a întrebat cu voce tare: ,,Cum a fost posibil ca profesorul Al. Piru să nu observe aceste detalii şi să-l acuze pe nedrept, pe George Sorescu?”… După care am trecut la susţinerea propriu-zisă a tezei, care beneficia şi de referate ştiinţifice neoficiale, favorabile, trimise de specialişti în domeniu din centre universitare, personalităţi recunoscute la nivel naţional, a căror autoritate era dincolo de orice îndoială. Unul dintre aceste referate era trimis de fiul lui Ion Pillat. După susţinere, comisia s-a retras, a deliberat apoi a comunicat rezultatul pozitiv: a hotărât acordarea titlului de doctor lui George Sorescu. Marin, care asistase la susţinere, a insistat să mergem la revista ,,Contemporanul”, unde am depus replica mea la articolul lui Al. Piru, pentru care alesesem titlul ,,Plăsmuiri critice”. Replica mea a fost publicată în numărul proxim al revistei.
- Care este cea mai luminoasă amintire pe care o păstraţi din frumosul municipiu de pe malurile Dunării, care este, din 1968, capitala judeţului Mehedinţi?
- Descoperirea manuscrisului ,,LEUCAIDA”. Reiterez ideea că manuscrisul l-am descoperit în arhiva particulară a lui Dumitru Brehui, secretarul Liceului ,,Traian”. Manuscrisul este un volum de versuri cu sonete în limba italiană dedicate de Gheorghe Asachi Biancăi Milesi, o colegă de-a lui din anii de studenţie la Roma, în anii 1809-1812. Am adăugat, în recenta ediţie - George Sorescu, ,,Leucaida lui Alviro Corintio-Dacico (G. Asachi)”, Editura Autograf, 2015, biografia Biancăi Milesi, alte documente, scrisori, care întregesc imaginea Leucaidei. Este un volum de 46 de sonete, scrise de Asachi în manieră petrarchistă, traduse de Gh. Dogaru, controlul ştiinţific – de G. Lăzărescu, Petru Creţia, C.D. Zeletin şi Al. Duţu. Bianca Milesi descindea din familia Viscontinilor, din care, probabil, se trăgea şi Laura lui Petrarca, din Milano. Asachi îşi însuşise limba italiană în răstimpul studiilor lui la Lemberg, la Viena şi la Roma. Stăpânea, în mare măsură, noţiunile prozodice ale limbii italiene. Îndrăgostindu-se de Bianca Milesi, i-a scris aceste sonete, care au rămas în manuscris, cu care a venit în ţară. Bianca Milesi, muza lui Gheorghe Asachi, era carbonară, din perioada Risorgimentului italian, pictoriţă şi memorialistă, dintr-o familie aristocrată, de un patriotism aparte. Ea a avut relaţii de colegialitate cu Asachi, între ei înfiripându-se un ,,amour platonique”, cum recunoştea însuşi autorul sonetelor. După plecarea lui Asachi din Roma, ea s-a căsătorit cu doctorul francez Benito Mojon, prietenul lui Napoleon din bătălia de la Marengo. Amândoi, Bianca şi Benito, au murit în 1849, de ciumă, cu care Bianca fusese contaminată la Milano.
- Prin ce se caracterizează cele 46 de sonete, caligrafiate foarte frumos pe hârtie transparentă de calc, cu tuş negru, într-un volum copertat, păstrat în condiţii impecabile?
- Concepute, cum afirmam, în manieră petrarchistă, ele impresionează prin sensibilitatea aparte şi prin vibraţia realistă cu care au fost scrise. De-a lungul a mai bine de un secol şi jumătate, până au ajuns la Severin, în colecţia lui Dumitru Brehui, care ni l-a dăruit. Subliniez că, la vremea când acest preţios manuscris a ajuns la Severin, oraşul nostru dunărean era unul cu accentuat profil cultural. I.G. Bibicescu, directorul Băncii Naţionale, apropiat al marelui profesor Istrate, fusese coleg, la Colegiul ,,Carol” din Craiova, cu Al. Macedonski şi a sprijinit consecvent autorităţile culturale din urbe, inclusiv în campania de construire a viitorului Palat al Culturii, sub patronajul lui Teodor Costescu, al cărui nume îl poartă. Alt detaliu interesant: una dintre fiicele lui Asachi descoperise, la Paris, mormântul Biancăi Milesi.
- Cum a prins viaţă , în sufletul dv, iubirea pentru Secolul Luminilor?
- Pasiunea mea pentru veacul Luminilor s-a născut din lecturile asidui şi aprofundate. Procesul de cunoaştere se adânceşte prin lecturi sistematice. Conceptul ,,La Lumiere” poate să fascineze uneori un tânăr aflat în perioada studiilor. Sigur că a fost un moment de satisfacţie spirituală, incipientă şi benefică, pe care am încercat să-l valorific.
- Ce satisfacţii profesionale v-a adus cariera universitară?
- 1961 este anul începerii carierei mele universitare. Profesorul universitar Constantin Cioroianu, prorectorul Institutului Pedagogic de 3 ani din Craiova, unde se înfiinţase Facultatea de Filologie, a trimis în Severin un emisar care să se intereseze, la Secţia de Învăţământ, despre cadrele tinere din învăţământul preuniversitar severinean care ar merita să predea la proaspăt înfiinţata facultate din Bănie. Şeful Secţiei, prof. Vasile Şerban (devenit mai târziu cadru didactic la Universitatea din Timişoara) şi colegii de la Liceul ,,Traian” m-au recomandat, fără ca mie să-mi comunice cineva acest lucru. Întrebat fiind dacă sunt de acord să mă transfer la Filologia din Cetatea Băniei, am răspuns afirmativ. Profesorul Cioroianu s-a dus la Bucureşti şi mi-a luat avizul pentru a mă muta la Institutul Pedagogic din Craiova. Întâmplarea a făcut să mă căsătoresc şi n-am mai venit pe noul post. În anul următor, l-am întâlnit pe profesorul Râncu, care m-a întrebat: ,,De ce nu vii la Institut, că ai fost aprobat ?”. L-am căutat pe profesorul Cioroianu şi i-am mărturisit că m-am hotărât să vin – acesta a mers din nou la Ministerul Învăţământului, mi-a luat o nouă aprobare şi aşa am ajuns de la Severin la Institutul din Craiova…Fireşte că acesta a fost un pas foarte important pentru mine, în plan profesional, dar şi uman, aici întâlnind personalităţi remarcabile. Profesorul Ion Zamfirescu, care preda ,,Istoria literaturii universale”, m-a luat asistent. Devenisem, ca prin miracol, coleg cu Barbu Teodorescu, care fusese secretarul lui Nicolae Iorga, şi cu fiul lui Panaitescu-Perpessicius, profesor de franceză. Aceştia făceau naveta de la Bucureşti, săptămânal. În plus, se punea problema unor cercetări ştiinţifice, mai ales pentru cei ce doreau să-şi dea doctoratul. Venind de la Severin cu experienţa de conducător de cenaclu şi de cerc literar, de unde publicasem, în ,,Oltenia literară”, sonete şi diverse articole, mi-a convenit să-mi pot relua activitatea, atât în publicistică, dar şi în cercetări, în studii cu caracter literar. În acest context m-am hotărât să mă înscriu la doctorat, iar în 1970 l-am şi susţinut.
- Împăcarea cu propriul Eu! În ce se regăseşte, după 43 de ani de eforturi creatoare ale Dv, aici, în Craiova?
- În 17-18 volume personale şi în 25 de volume cu opera lui Marin Sorescu. Sunt laureat al Academiei Române pentru lucrări ştiinţifice şi valorificarea operei lui Marin Sorescu (5 martie 2004). De-a lungul celor patru decenii, am primit peste 40 de diplome şi premii!
- Câte teze de doctorat aţi coordonat?
- 35. Priviţi-le acolo, pe ultimele două rafturi ale coloanei de bibliotecă ,,Milcov”, dinspre fereastră… Am trăit satisfacţia spirituală că doctoranzii au lucrat în mod onest – nu au plagiat, aşa cum se pare că a fost moda în ultimii ani. Am avut doctoranzi şi din Basarabia, din Grecia, din Macedonia. Dintre tezele cele mai bune, foarte bune, le amintesc pe acelea ale lui Ovidiu Ghidirmic, un bun cercetător şi un valoros critic literar, Gabriela Rusu-Păsărin, Maria Ionică şi Gabriela Şerban (ultimele două din Slatina, judeţul Olt), lectorul de macedoneană de la Universitatea din Craiova, un tânăr şi o tânără din Grecia, un român din Sibiu şi soţia sa din Albania (ambii, acum, cu titlu de doctor în Filologie Română)… Aceştia şi ceilalţi şi-au ales teze cu teme din literaturile română, franceză şi engleză. ,,Shakespeare şi Eminescu”, ,,Byron şi Eminescu”, subiecte din clasicii noştri, multe teze privind opera poetului naţional… Tot timpul am fost alături de doctoranzi, cu idei, cu sugestii şi diverse îndrumări metodologice, astfel încât, finalmente, tezele lor să conţină cât mai multe contribuţii ştiinţifice, reale.
- Vă rog, domnule profesor George Sorescu, să reliefaţi înşivă calitatea primordială pe care aţi urmărit-o cu obstinaţie în studiile dv monografice, în zecile de analize, sinteze şi eseuri pe care le-aţi publicat, mai întâi, într-o puzderie de reviste: ,,Convorbiri literare”, ,,Tribuna”, ,,Ramuri”, ,,Tomis”, ,,Lamura”, ,,Scrisul Românesc”, ca şi în ,,Analelele Universităţii din Craiova”, studii reunite apoi în diverse volume?
- Prima perioadă mi-am întemeiat-o pe valorificarea unor manuscrise inedite, pe care le-am abordat cu instrumentele specifice domeniului şi le-am interpretat în context istoric românesc şi universal. Un prim exemplu: ,,Al. Macedonski inedit”, apoi manuscrisele aparţinând lui Gheorghe Asachi, Costache Negri şi alţii. În etapa a doua, am deplasat accentul pe interpretarea operelor literare din patrimoniul românesc şi european. De pildă, în volumele ,,Neliniştea esenţelor”, ,,Structuri erotice în poezia română”, ,,Colocvii în Grădina Hesperidelor”, ,,Exegeze”, preocupările mele îşi găsesc expresie, fiind de notorietate faptul că nu m-am mulţumit să prezint critic doar componentele operelor de bază, ci m-am străduit să aduc o serie de contribuţii, deseori cu elemente inedite.
- Originale.
- Originale, fireşte! Vă invit să spicuim, fie şi în fugă, o suită de titluri, pentru a vizualiza, cu ochii minţii, aria autorilor şi temelor disecate: ,,Conachi – Eminescu. Arii oraculare”, ,,Cultul lui Dionysos”, ,,Nimicul în accepţie eminesciană”, ,,Mit şi scenarii mitice în Strigoii de Eminescu”, ,,Conceptul tăcerii în erosul eminescian”, ,,Marin Sorescu şi fabulosul folcloric”, ,,Garcia Lorca şi Marin Sorescu”, ,,Infernul în vechile culturi”, ,,Codurile înţelepciunii în Luceafărul”, ,,Marin Sorescu – exegezele tinereţii”, ,,De la Homer la Eminescu”, ,,Marin Sorescu în medii literare hispanice”, ,,Marin Sorescu în medii literare germane”, ,,Marin Sorescu – Tratat de inspiraţie”, ,,Eminescu şi prototipurile eterne”, ,,Ovidiu Ghidirmic – exeget şi hermeneut de profil”, ,,Mytos şi exegeză modernă”, ,,Borges în viziunea lui Marin Sorescu” etc. Aş putea să citez altele din volumul ,,Colocvii în Grădina Hesperidelor”.
- În creaţia dv literară, aţi făcut pasul de la poezie spre eseistică, publicistică, istorie şi critică literară sau invers?
- De la poezie la exegeze critice.
- În anii de profesorat la Liceul ,,Traian”, ce daimon vă dădea ghes, vă stăpânea inspiraţia?
- În activitatea mea de profesor la Liceul ,,Traian” din Tr. Severin, întinsă pe vreo şapte-opt ani, din 1953 până în 1961, pe lângă activitatea de profesor, şeful Secţiei de Învăţământ mi-a încredinţat conducerea cenaclului ,,Al. Vlahuţă”, la care participau cadre didactice, intelectuali de toate vârstele, pensionari ai urbei, dar şi tineri cu preocupări literare. De mai multe ori a participat şi preotul Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa, conducătorul şi realizatorul revistei ,,Izvoraşul”, de mare notorietate în perioada interbelică, având difuzare la nordul, dar şi în sudul Dunării, toţi preoţii şi învăţătorii făcându-şi abonamente, an de an, la această prestigioasă publicaţie. Preotul culegea folclor din comunităţile româneşti din jurul bătrânului Danubiu. Sunt bucuros să vă destăinui că, şi acum, după atâţia ani, primesc epistole de mulţumire de la foştii mei elevi care participau la reuniunile cenaclului literar, pe care i-am îndrumat atunci, iar ulterior i-am promovat prin prefeţe la diferite volume ale lor. O fostă elevă, Einhardt Ana - poetă consacrată acum, cu 12 volume de versuri tipărite – m-a sunat zilele trecute. Dintre foştii mei elevi şi membri ai cenaclului care s-au dedicat literaturii şi sunt recunoscuţi ca scriitori consacraţi la loc de frunte se află şi Şerban Foarţă, stabilit la Timişoara. La şedinţele acestui cenaclu a participat şi Marin Sorescu, citind poezii proprii (în 1957-58).
- Şi, totuşi, nu mi-aţi răspuns la întrebarea referitoare la daimonul ce vă însufleţea când eraţi profesor la Liceul ,,Traian” din Drobeta-Turnu Severin…
- În accepţie socratică, daimonul înseamnă darul zeilor - ,,theia moira”. Fără acest daimon nu poate fi vorba de un poet ori de un scriitor adevărat. Or, Horaţiu afirma: ,,Poeta nascitur” - ,,Poetul se naşte”. Aşadar, ca să devii creator autentic, trebuie să moşteneşti un daimon, care – printr-un act de cultură, e de preferat o cultură aleasă - se poate realiza în planul valorilor literare… În ceea ce mă priveşte, la Severin, acest daimon – care se trezise în mine încă din perioada studiilor liceale – s-a manifestat sub diferite forme, încât am reuşit, parţial, să scriu articole şi anumite studii, graţie acestui daimon, fără de care – subliniez – nu se poate… Din acea perioadă şi de mai înainte, i-am intuit daimonul şi lui Marin, pe care îl găsisem formulat, cu anticipaţie de două milenii, la Horaţiu: ,,Os magna sonatorum” - ,,Gura care va rosti lucruri măreţe”. El mai poate fi înţeles şi ca un impuls interior, care te stăpâneşte permanent şi nu-ţi dă pace.
- Muzicologul francez Castil-Blaze (1784-1857) se întreba, peste veacuri: ,,În care din poeţii noştri găsi-vom os magna sonatorum şi ut pictura poesis ale lui Horaţiu?”
- Versetul horaţian este acesta: ,,Ingenium cui ait, cui mens divinior, atque os/ Magna sonatorum, des nominis hujus honorem”.
- Un echivalent românesc poate fi: ,,Cel ce are geniu, inspiraţie divină, elocvenţă sublimă, acela merită numele de poet”… Dar, să revenim în contemporaneitate: când vă întâlneaţi cu Marin, cum se desfăşurau confruntările de idei dintre dumneavoastră, cei doi fraţi? Ce altitudine aveau?
- Trebuie să fac o precizare, ab initio. Deşi am fost ,,mentorul şcolit” al lui Marin, după cum chiar el m-a definit, eu nu-mi arog vreun rol cu aere de superioritate, deoarece intuisem că talentul fratelui este aparte, cu mult mai vizibil decât al meu. M-am bucurat foarte mult, pe măsură ce anii treceau, că această intuiţie a mea se confirmă… Aveam deseori discuţii pe teme folclorice, de literatură română, de literatură universală şi chiar îi ofeream sugestii privind activitatea lui de poet. De exemplu, în 1952, pe când era elev la Liceul ,,Dimitrie Cantemir”, scrisese un poem dedicat lui Bălcescu: ,,Expatriatul”. Mi l-a trimis la Severin, l-am citit cu atenţie şi am rămas surprins, în bine, că răspundea în mare măsură exigenţelor estetice. În epistola mea de răspuns, l-am întrebat dacă poemul este, într-adevăr, scris de el, de Marin…
- Impactul asupra dv era atât de puternic încât v-a fost teamă să nu-l fi copiat de undeva?...
- Uneori avea obiceiul să-mi răspundă în versuri. De astă-dată, replica suna astfel – după ce preciza că ,,Poemul acesta, Expatriatul, în care îl evoc pe Nicolae Bălcescu, l-am scris eu în 1952, l-am citit la cenaclul pe care îl conduc la Liceul Dimitrie Cantemir şi … - : ,,În faţa strălucirii sale,/ Îngenunchind ca la altar,/ Vărsai atunci grabnic pe coale/ Câteva lacrimi mari de jale,/ Cu luciu de mărgăritar….// Deci versurile sunt ale mele,/ A mea e vina că le-am scris,/ Tu poţi să faci ce vrei cu ele,/ Îndreaptă stilul de rondele, /Fă corecturi pe manuscris!”.
- Hm… V-a dat şi sarcină…
- Da! Nobilă! Asta e. …Mai târziu, un alt episod, din 1960… Ne aflam la Bulzeşti, venisem în vacanţă, iar mama frământase o albie de pâine, fripsese un pui… El deja începuse să publice poeme în revista ,,Iaşul literar”, în ,,Tribuna”, ,,Luceafărul”… Şi mi se adresează: ,,George, aş vrea să-i dedic un poem lui Mihail Sadoveanu, pentru că împlineşte atâţia ani…”. M-am bucurat mult la auzul unei asemenea intenţii temerare, dar… îi zic: ,,Este o provocare foarte mare, pentru că Sadoveanu e unul dintre cei mai valoroşi şi prolifici prozatori ai noştri. În acest caz, se cere un act de sinteză, greu de întocmit… Numai lui Eminescu i-a reuşit, când a făcut sinteza unei perioade literare în poemul său Epigonii, unde a evocat metaforic generaţia paşoptistă, cu o forţă expresivă uluitoare…”. După aceea, la puţină vreme, ne-am întors fiecare la rosturile sale: eu la Severin, iar Marin la Iaşi. Nu a trecut multă vreme şi am primit o scrisoare de la el, în care îmi scria: ,,George, cumpără revista Iaşul literar, în care am publicat poemul Oamenii Măriei Sale, dedicat lui Sadoveanu”… Ce credeţi că făcuse Marin?
- Îl evocase prin personaje?
- Da! Îşi imaginase un topos silvestru: Dumbrava minunată, în care se afla Lizuca împreună cu Patrocle… Prin această dumbravă apăreau personajele sadoveniene, în trecere, din Bucovina şi din Moldova de Sus, spre Bucureşti, unde urmau să-l sărbătorească pe marele prozator… Începea cam aşa: ,,Tăcerea sta cu aripile-ntinse/ Şi nici-o frunză nu-ndrăznea să zboare./ - O noapte persiană, numai stele. -/Patrocle a-nceput să latre tare./ …Un bubuit năpraznic de copite…/ Copacii ridicară fruntea lată -/ …Şi Fraţii Jderi descălecară sprinteni,/ Înfiorând Dumbrava minunată./ Răsare şi-o femeie c-o desagă/ Şi prinde-a-i întreba de un cioban:/ Nu l-au zărit cumva, prin munţi, cu turma?/ Pe el Nichifor îl chema… Lipan…/ Când Luna s-a aprins ca un incendiu/ A scăpărat pe spada lui Şoimaru. // Retras în stuful umbrelor, deoparte,/ Tăcea dureri adânci Marin pescarul…/ Soseau acum mereu de pretutindeni/ Şi de la Bradul-Strâmb, din Rădăşeni -/ Bine-ai venit, Măria-ta Nicoară,/ Cu polcurile de zaporojeni!/ …Brad Bornea, vânătorii, ,,emigranţii”…/ Ieşeau parcă din negură şi fum.”
- Se poate afirma că, în acei ani, s-au conturat instrumentele de lucru şi laboratorul de creaţie al lui Marin Sorescu?
- Răspunsul este afirmativ. El a scris, până în 1964, când a debutat cu volumul ,,Singur printre poeţi”, poezie în vers clasic, izometric, iar după 1965, când i-a apărut a doua carte: ,,Poeme”, volum încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor, a trecut la versul heterometric, versul liber. În toată perioada studiilor superioare de la Iaşi şi în primii ani, după ce fusese repartizat la revista ,,Viaţa studenţească”, de unde trecuse, după vreo zece luni, la „Luceafărul”, el a cunoscut un evident proces evolutiv, pentru că abordase poezie sub diferitele ei forme, de la epigrame, până la rondeluri şi sonete… Îl obseda, concomitent, scrierea unor volume de proză, de teatru îndeosebi şi chiar jurnale de călătorie, pe care mai târziu le-a şi realizat. L-am sfătuit, la un moment dat: ,,Ai publicat poezii în multe reviste literare. A sosit momentul să-ţi iei inima în dinţi şi să te adresezi celui mai mare critic şi istoric literar: G. Călinescu, pe care eu l-am avut profesor la Universitatea din Bucureşti. Un cuvânt de-al lui te-ar pune într-o lumină favorabilă, dacă G. Călinescu va aprecia că textele tale corespund exigenţelor estetice. Marin a tăcut. Am aflat apoi că a făcut tăieturi din ,,Luceafărul” şi din alte reviste în care publicase, trimiţându-i temutului critic 22 de poeme, printre care ,,Shakespeare”, ,,Trebuiau să poarte un nume”, ,,Superstiţie”, ,,Dansează” şi altele. G. Călinescu a rămas uimit, publicând două articole: ,,Un tânăr poet” şi ,,Muzica uşoară”. După apariţia celor două comentarii ale lui G. Călinescu, critica literară şi-a aţintit ochii pe tot ce publica Marin, ţinându-l permanent sub observaţie. Revistele literare şi editurile au început să-l cultive, cerându-i noi şi noi creaţii.
- Mai mult decât atât, ,,gurile rele” afirmă că proteicul G. Călinescu ar fi fost auzit confesându-se unui scriitor, Dinu Pillat, care îl vizitase la spital: ,,Aş vrea să scriu ca Marin Sorescu. Are sclipiri de geniu”…
- Deşi pare aproape incredibil, Călinescu – recunoscut pentru exigenţa şi severitatea sa - , a făcut o asemenea mărturisire cu bună ştiinţă. Dincolo de toate acestea, aş vrea să subliniez că Marin Sorescu a publicat, în timpul vieţii sale, în afara zecilor de volume de versuri, 12 piese de teatru, trei romane, un tom aparte: ,,Tratat de inspiraţie”… I-am descoperit, de curând, două fragmente de roman inedite şi încă o piesă de teatru, tot inedită, din 1957, intitulată ,,Mii de bombe”, alte două fragmente din piesele ,,Otrăvitorii de fântâni” şi ,,Dezbaterea”. Prin creaţia sa dramatică, Marin Sorescu s-a detaşat conceptual de teatrul interbelic. El a folosit structuri şi viziuni originale, cu mare impact la public şi în conştiinţele cititorilor… Arsenalul mijloacelor sale stilistice este, de asemenea, de o bogăţie deosebită…
- După opinia mea umilă - care am, totuşi, în spate o activitate de cronicar dramatic desfăşurată de-a lungul a 40 de ani şi două cărţi dodoloaţe, dar riguroase, de specialitate -, cei mai valoroşi doi dramaturgi români post-belici sunt oltenii Marin Sorescu şi Dumitru Radu Popescu…
- Da! Da! Sunteţi obiectiv!
- Revenit în Berlin – după bursa de un an -, Marin Sorescu vă scria, la 11 septembrie 1980: ,,Ziarele vorbesc despre un public al meu în creştere şi de un stil Sorescu în poezia de azi”. Care sunt, în opinia dv, vectorii acestui stil Sorescu?
- Încă din perioada studiilor liceale, el începuse să fie sensibilizat de arii folclorice, autohtone. Culegea cântece populare. Într-o scrisoare trimisă mie din Berlin, mă ruga să o consult pe mama în legătură şi cu mitul strigoilor şi, dacă se poate, să-i trimit – pentru ,,La Lilieci” – o listă cu porecle. I-am dat mamei un caiet nou, transmiţându-i rugămintea lui Marin. Ea era contrariată şi mi-a spus că – văzând primul volum din ,,La Lilieci” – mulţi consăteni erau contrariaţi…
- Se recunoşteau în personajele din poemele lui Marin Sorescu…
- Se recunoşteau! Mama mi-a promis că-i va scrie, în caietul dat de mine, tot ce ştie despre strigoi, despre joimăriţe şi altele din viaţa satului, dar a insistat să-i scriu întocmai ce-i transmite ea: ,,Marine, mai dă-i încolo de Lilieci, că ne-a luat lumea la ochi! Mai dă-le dracului! Mai scrie şi de-ele bune, că suntem şi noi de neam!” Nu era obişnuită nici cu poezia în vers liber şi cu unele metehne ale personajelor evocate, deşi ea – ca narator – uneori le evoca, Marin prelucrându-le. ,,Să nu ne punem rău cu ai noştri, ai locului” – sublinia mama. În ce priveşte stilul, am observat o detaşare şi conceptuală, şi lingvistică, etimologică, la Marin Sorescu . Nu imita!
- Se detaşa de modele…
- Se detaşa! Nu atât în proză, în teatru, cât în poezie. Există aici o doză de inteligenţă, care-şi găseşte expresia în conţinutul unor cuvinte. Nota de originalitate este evidentă încă de la început.
- Stârnesc interesul, curiozitatea şi incită la lectură…
- Indiscutabil!
- Aveţi curajul să afirmaţi public, acum şi aici, de ce nu a primit Marin Sorescu Premiul Nobel pentru literatură, deşi era cel mai tradus scriitor român, era invitat la cele mai importante festivaluri internaţionale de poezie, era jucat – ca dramaturg – în zeci de ţări, fiind, concomitent, încununat cu lauri, inclusiv cu Premiul Herder?
- A fost o ocultă… Ocultă literară, trei persoane… Se discută încă…
- Persoanele sunt ştiute în lumea literară românească…
- Desigur, şi noi, membrii familiei am aflat, cu toţii… Marin a fost invitat, atunci, după ce s-a comis delaţiunea, la Ambasada Suedeză, unde i s-a spus: ,,Domnule Sorescu, trebuia să primiţi Premiul Nobel, dar comisia a primit un denunţ şi, din acest motiv, numele dv a ieşit din discuţie. Ar trebui o copie a delaţiunii, pe care să o afişaţi la gazeta de perete a Uniunii Scriitorilor din România şi să-i puneţi într-o situaţie…”.
- Cine erau cei trei?
- Marin mi-a spus ceva, dar ezita. Ştiu numele celor trei, dar nu cred că e bine să-i nominalizez, mai ales că nu posedăm nimic scris. Totul a rămas doar în stadiul de aşteptare.
- Da, şi eu ştiu aceste nume!…
- Însă vă rog să nu le publicaţi. Şi Eugen Simion ezită... Nu are rost să dăm cele trei nume publicităţii… Dumnezeu să-i ierte pe semnatarii odioasei lucrături!... Problema Premiului Nobel care trebuia să i se acorde lui Marin Sorescu a făcut obiectul cărţii domnului Ion Jianu, publicată în 2014. Un volum cu interviuri… Întrebări şi mărturisiri! O consider, în viitor, utilă cercetătorilor de profil. Este valoroasă!
- De care dintre marii scriitori ai lumii, cu care a fost contemporan, consideraţi că s-a apropiat mai mult Marin Sorescu?
- Marin era prieten apropiat cu Justo Padron. Aveau corespondenţă periodică, s-au tradus unul pe celălalt, se întâlneau la importante manifestări literare mondiale… După ce a murit Marin Sorescu -, Justo Padron a participat la o ediţie a festivalului de poezie de la Craiova, însă Deaconescu, organizatorul, nu m-a anunţat, iar eu am aflat prea târziu. Justo Padron l-a însoţit pe Marin Sorescu, la Madrid, în 1987, unde a primit premiul ,,Fernando Rielo”, pentru volumul în manuscris ,,El ecuador y los polos” (,,Ecuatorul şi polii”), versuri traduse în spaniolă de Omar Lara. Considerăm teribil de semnificativ faptul că Marin Sorescu a câştigat acest trofeu, foarte, foarte râvnit, ,,Fernando Rielo”, fiind în competiţie cu 304 (trei sute patru) confraţi din 35 de ţări ale lumii… Justo Padron se apropiase de Marin în 1982, cu prilejul altei manifestări literare internaţionale, ce avusese loc în Tenerife, în ,,Atlantida”… A fost apropiat, de asemenea, mai mult decât cu alţii, de Octavio Paz. Relaţiile lui Marin Sorescu cu Justo Padron şi Octavio Paz aveau, deci, un specific aparte!
- Ce virtuţi inedite oferă volumul ,,Marin Sorescu în scrisori de familie”, subintitulat ,,Altar cu parabole”?
- Am publicat scrisorile lui Marin din anii de liceu, de studenţie şi până prin 1980. Primele dintre ele ilustrează perioada de formare a sa, din perioada studiilor sale de la Liceul ,,Dimitrie Cantemir” şi de la Universitatea din Iaşi. Cei interesaţi pot depista dialogul nostru epistolar pe teme literare.
- El vă ia ca martor şi ca reper în ucenicia sa…
- O ucenicie literară, dar – repet – eu unul nu revendic vreun merit, este limpede că el voia să cunoască şi ideile mele.
- Se verifica prin dv. Eraţi un filtru şi un element de siguranţă…
- Da! Volumul despre care mă întrebaţi cuprinde un bogat fond documentar…
- Din toate scrisorile răzbate o grijă şi o dragoste aparte pentru fratele cel mai mic: Ionică. Nu există epistolă în care Marin să nu vă întrebe ce mai face, cum învaţă, cum se descurcă în general…
- Pe Ionică, tocmai pentru a-l avea sub supraveghere şi îndrumare, pentru a avea grijă de el cât puteam mai bine -, l-am luat la Severin, unde a urmat cursurile Liceului ,,Traian”, apoi l-am dus la Timişoara, pentru admiterea la facultate. El oscila dacă să dea ori nu admitere în învăţământul superior… Însă am satisfacţia morală că l-am ajutat. A fost un student pregătit. Păstrez corespondenţa lui, din care se vede clar că l-am ajutat în perioada studiilor. Creadă orice, nu mă simt culpabil! Posedăm dovezi scrise care elimină alte suspiciuni.
- Câte volume au apărut după decesul lui Marin Sorescu, graţie eforturilor dv de o tenacitate exemplară?
- După decesul său, în 8 decembrie 1996, am mers în biblioteca lui din Bucureşti, din str. Grigore Alexandrescu. Fusese vandalizată. Am reuşit să salvez o parte din scrisori şi manuscrise. Am publicat 25 de volume: şapte jurnale de călătorie, din opt (pe primul l-a publicat soţia lui Marin: Virginia şi cercetătoarea Maria Constantinescu-Podocea), alte volume de ,,Cronici literare”, ,,Cronici dramatice” şi ,,Proză scurtă” (pe care le-am ,,decupat” din colecţiile Bibliotecii ,,Aman” din Craiova, cu concursul doamnei Mariana Leferman, directoarea de atunci). Am mai publicat şi trei volume ,,Configurări grafice”. Plus ,,Poezii populare” (culese de el) şi trei ediţii ,,Versuri inedite”. Mereu completate, redimensionate, dintre care prima a apărut la Editura ,,Scrisul Românesc”, în 2001, câteva ,,Marin Sorescu în scrisori şi documente inedite”.
- Aveţi ceva în lucru?
- Desigur: ,,Marin Sorescu în corespondenţă cu marile personalităţi”: Mircea Eliade, Emil Cioran, Virgil Ierunca şi chiar cu folcloristul Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa. Alte componente inedite.
- S-a încumetat cineva să redacteze vreo teză de doctorat, vreun studiu monografic ,,Marin Sorescu”?
- Da, printre doctoranzii mei s-a aflat Maria Ionică (de la Slatina), care şi-a ales ca subiect al tezei chiar opera lui Marin Sorescu, teză pe care a şi publicat-o: ,,Marin Sorescu – viaţa şi opera”. A doua teză aparţine unei doamne profesoare din Sibiu: Ada Stuparu: ,,Marin Sorescu. Starea poetică a limbii române” şi ,,Sonetele lui Marin Sorescu”, un volum aparte.
- În Vadul literar al Soreştilor, veritabili păstori de cuvinte, a avut vreun rol apendicita? Sau a fost doar o chestiune ereditară?
- Hm!... Venind de la plug, în 1939, tatăl a făcut apendicită cronică – peritonită. Crezând că e o răceală – avea o senzaţie de durere acută sub abdomen -, o vecină a îndemnat-o pe mama să-i facă o baie fierbinte, într-o albie, în care să pună un fuior de lână, care să-i tragă răceala. Imediat după ce a ieşit din baie, tata a decedat. Apendicele se spărsese. În 1958, eram la catedră, la Liceul ,,Traian”, m-am pomenit cu o durere atroce la stomac… Am bănuit că e apendicită, ştiind păţania tragică a tatei. M-am dus la doctor, i-am povestit despre temerea mea, dar el mi-a zis: ,,Nu vă faceţi probleme, că nu aveţi nimic la apendice”. Am insistat, nu m-am lăsat până când nu m-a operat, pe loc. ,,Aţi avut dreptate. Bine că am făcut operaţia!” – m-a consolat doctorul. În timp, toţi ceilalţi fraţi ai mei au avut câte o criză de apendicită. Pe Nicolae l-am dus la doctorul Arsenie, în Craiova, iar pe Ionică l-am dus la Balş. Bineînţeles că şi Marin s-a operat de apendicită. La fel, fiul meu, Radu…
- Dar în plan literar a avut efecte, această moştenire ereditară, pe linie masculină?
- Nu, n-a avut.!
- O trăsătură de familie, am intuit, este perseverenţa, ambiţia de afirmare, tenacitatea. Student la Iaşi fiind, Marin Sorescu vă scria: ,,George, hai să luăm literatura cu asalt, tu dintr-un colţ de ţară (n.n. din Severin) şi eu din alt colţ, de aici, de la Iaşi!” – pentru ca, la 15 martie 1962, din redacţia revistei ,,Viaţa studenţească” să vă mărturisească, de-a dreptul temerar, cutezător, de neoprit, bineînţeles şi cu o undă de umor tipic sorescian: ,,Eu m-am izbit şi mă izbesc mereu de fel de fel de obstacole, dar mă amuz, dărâmându-le… Şi bat la poarta literaturii cu pumnul sau cu piciorul. Ori se deschide ori o dărâm.”…
- Marin Sorescu era puţin timorat de faptul că se iviseră şi rivali, care îl atacau ici şi colo cu anumite observaţii care nu erau întemeiate din punct de vedere estetic. Pe de altă parte, noi trăiam sentimentul de teamă că nu trebuie să te mai încumeţi a mai scrie. Pe de altă parte, era evidentă hotărârea lui de a-şi continua creaţia literară. În sens pozitiv, era vorba de un orgoliu scriitoricesc… Al celui ce-şi simţea vocaţia şi care, în mod normal, dorea să şi-o împlinească…
- Spre finalul acestui autentic ,,taifas literar”, vă îndemn, în alt plan, să precizaţi şi câteva date vizând bibliografia fiului dv, despre care Octavian Paler se exprima tranşant: ,,Domnul Radu Sorescu se dezvăluie a fi singurul dramaturg român care e interesat artistic de actualitatea eternă a miturilor antice. Cu egală subtilitate intelectuală, dl Radu Sorescu s-a afirmat în eseu şi în critică. Cărţile sale îl recomandă pe tânărul confrate ca pe un autor ajuns la maturitatea vocaţiei sale”?
- Cel mai simplu! Să nu greşim -, propun să le numărăm de pe coperta volumului său antologic de teatru, ,,Buzunarul cu măşti”, pe care v-am dat-o; începe cu prefaţa lui Dumitru Micu (reluată din volumul ,,Nepotul lui Sisif”, al aceluiaşi Radu Sorescu) şi se încheie cu eseul lui Ovidiu Ghidirmic ,,Valenţe lirico-filosofice ale tragi-comicului”… Sunt 11 apariţii editoriale, plus volumul de pe a cărui copertă le selectăm: patru volume de versuri (dintre care unul bilingv, în română-engleză), trei – de teatru, cărora li se adaugă (în câte două ediţii) ,,Opera lui Octavian Paler” (eseu) şi ,,Petre Ţuţea. Viaţa şi opera” (studiu monografic), teză de doctorat.
- Sunteţi mulţumit de cariera lui profesională?
- Da! Este Doctor în Filologie, cu o teză despre Petre Ţuţea, conducător ştiinţific avându-l, cum spuneam, pe Eugen Simion. A refuzat să fie decan la ,,Hiperyon” şi a renunţat la alte cursuri. A început să scrie versuri în anii studiilor liceale, încurajat fiind de actorul Emil Boroghină, care îl invita să citească ori să recite din creaţia proprie în cadrul diverselor spectacole literare ale Craiovei. Radu are un daimon al său, puternic. E înzestrat cu o cu totul altă voce, lirică şi dramaturgică, decât aceea a lui Marin Sorescu. Fapt observat de Dumitru Micu.
- A avut ambiţia de a se detaşa de strălucitul său unchi…
- În mottoul primului volum de teatru, figurat, o afirmă el însuşi, Radu Sorescu: ,,E adevărat ce spune lumea că eşti nepotul lui Sisif?”. ,,Da şi nu!”. ,,Deci, sunteţi rude sau nu?”. ,,Când el e unchiul meu, eu nu sunt nepotul lui, iar când eu sunt nepotul lui, el nu e unchiul meu.”. S-a detaşat. E un băiat cult. A studiat mitologia şi filosofia greacă şi modernă, religiile… Este original în creaţiile sale literare.
- Văd că al doilea volum de versuri este prefaţat de Ovidiu Ghidirmic: ,,Radu Sorescu este un scriitor original, atât în dramaturgie, în poezie, cât şi în critică. Este un caz evident de precocitate lirică. Poemele de dată mai recentă, grupate în ciclurile Printre cuvinte, În Agora, Sub zodia paradoxului, iubirea în stele, Devenire pe înserate şi Cearta cu mine ilustrează realitatea conform căreia clasicismul greco-latin i-a cizelat conştiinţa încă din anii studiilor liceale şi universitare. Radu Sorescu se lasă ispitit şi de rigorile prozodiei clasice, fapt rar întâlnit la poeţii noştri de astăzi. Modelul horaţian este valorificat în grupajul intitulat În Agora. El este constituit din epistole cu un caracter evocativ şi autobiografic, cuprinzând şi accente critice la adresa unor mode literare facile.”.
- Un poem îi este dedicat de Radu lui Marin, căruia îi recunoaşte geniul, iar altul mi-e închinat mie, în care îmi recunoaşte spiritul de generozitate, pornind de la faptul că am ajutat pe mulţi, în vremea studiilor. Mă consideră un Mecena.
- Evidenţiaţi câteva rarităţi din colecţiile George Sorescu.
- Un document din vremea lui Mihai Viteazul (1600 şi ceva…), greu de descifrat… Un altul din 1558, câteva scrisori ale lui Asachi (Asachi, teza mea de doctorat, ştiinţific elaborată), ,,Leucaida” (manuscris, în copie), o epistolă a lui Iosif Vulcan către I.G. Bibicescu care publicase, în 1882, ,,Poezii populare din Transilvania”, o alta a lui Vasile Alecsandri referitoare la piesa sa de teatru ,,Despot Vodă”… Unele, dăruite unor cercetători, nu le mai am!
- Vă rog, domnule profesor, să adresaţi un mesaj cititorilor revistei ,,Lamura”, care - în noiembrie-decembrie 2016 - marchează 15 ani de la apariţia seriei noi, la Craiova.
- Pentru mine, revista ,,Lamura” este printre cele mai importante. Ea perpetuează un stil neoclasic, cu ecouri evidente în sfera valorilor umaniste. Mi-au plăcut foarte mult evocările din ,,Lamura”, semnate de specialiştii Ovidiu Ghidirmic, Marian Barbu, Dan Lupescu şi ceilalţi, grupajele substanţiale dedicate românilor din Valea Timocului (Bulgaria şi Serbia), diverse portrete ale unor personalităţi din literatura română, contribuţii pe teme de istorie, arheologie, etnografie, arhitectură, cultură tradiţională şi, în genere, privind patrimoniul cultural naţional din toate domeniile, inclusiv cel din arealul ştiinţific, tehnic şi tehnologic. Revista ,,Lamura” se deosebeşte de celelalte publicaţii craiovene prin spiritul ei ştiinţific, prin unghiul novator de abordare a problemelor, prin spiritul ei de descifrare a unor valori-reper pentru cultura noastră. Este o revistă remarcabilă!
- Rugămintea finală din cadrul acestei convorbiri, domnule profesor George Sorescu, este aceea de a adresa un îndemn tinerei generaţii, asaltată de globalizare şi manelizare, de bombardament informaţional şi manipulare, de încercările malefice, la scară planetară, de metamorfozare a Terrei într-un ,,sat global” - fără obârşii, fără istorie şi fără identitate culturală, fără specific naţional…
- Orice intelectual, dacă priveşte retrospectiv, în istorie, are şansa de a cumpăni şi de a evalua cât mai corect fenomenele vieţii. Sunt foarte neplăcut surprins de lipsa de cultură a multora din generaţia actuală, de nota de superficialitate în asimilarea valorilor. Constat că tinerii de azi au nevoie să-şi apropie cât mai profund aceste valori culturale din toate ariile. Au nevoie de o educaţie cu totul aparte. Conjugarea asediului atâtor mijloace electronice cu lipsa de cultură, lipsa de lectură a elevilor şi studenţilor, carenţa studiului aplicativ perseverent şi riguros ne face să devenim tot mai sceptici. Îndemnul meu ar fi, şi pentru profesori, şi pentru tânăra generaţie: Treziţi-vă! Cei de după noi nu ne vor ierta, dacă nu vă veţi forma temeinic, dacă nu vă veţi manifesta, plenar, ca oameni cu conştiinţă civică exemplară, curată, cu caracter demn şi rectitudine morală! Îndemn pe toţi tinerii: învăţaţi şi respectaţi neapărat cele necesare: 1. Comportament armonios şi caracter integru; 2. Onestitate (nu te minţi pe tine însuţi şi nu-i minţi pe ceilalţi!); 3. Respect filial (faţă de cel mai în vârstă decât tine); 4. Loialitate; 5. Consecvenţă (obiectivul asumat se impune să-l atingi, în ciuda oricăror obstacole).
N.B. Interviu trimis spre publicare in Observatorul
|
