Rădăcini : "Bun și credincios prieten al poporului "
Suntem ființe enigmatice, purtând în noi eredități venite din istorie, prin generații și generații de stămoși, tansmițându-ni-se daruri, aptitudini, pe care avem datoria să le lucrăm, să le îmbunătățim. Rădăcinile noastre se întind abisal, în timp și în spațiu. Zestrea, de care nu suntem conștienți, dospește în noi, ne plăsmuiește destinul. Totul este cufundat în taine, genealogiile se strâng și se risipesc, răbufnind te miri unde. Ne urmăresc din trecut straturi de oameni, într-un chip se strâng mii de chipuri.
Bunica mea s-a născut în Ghizdăvești, sat de oameni frumoși, după cum semnifică și numele lui. O chema, după tată, Pârvu, iar fratele ei, Ilie, un om foarte blajin și mustăcios, a fost șef de gară în mai multe localități. A fost furată, când avea 16-17 ani, de șeful postului de jandarmi, din acea vreme, Constantin Ioan, venit din satul Nebuna Velii (Județul Vlașca, făcând parte din comuna Bulbucata). Era văr, după mărturia bunicii, cu Nichifor Crainic (Ion Dobre), marele scriitor și teolog, susținător în perioada interbelică a direcției culturale tradiționalist-ortodoxiste. Acesta a și venit la Caracal, de câteva ori, să-l viziteze pe bunicul, lăsându-i câteva dintre cărțile lui. Bunicului i se dăduse cognomenul ale Jărăgai, pentru că era roșu la față. Au avut patru copii: Paul, viitorul doctor Paul Petre, orbit, în anii ’50, în penitenciarul din Craiova, Alexandra, profesoară de muzică la Timișoara, apoi la Sighet, cu o voce remarcabilă, Ionel (Jean), ajuns comandor în Marina Militară, și Florica (Ica), mama mea, stabilită la Caracal. Pot adăuga la acestea și mărturisirea unui bun prieten, poetul și editorul Mircea Ciobanu, despre bunica lui, născută în Apele Vii, satul din proximitate.
Mă leagă de Ghizdăvești, prin crengile nevăzute ale arborelui genealogic, sentimente profunde, atașamentul față de obârșie. Bunica, mama, unchii și mătușa erau foarte mândri de satul natal, iar eu am crescut cu această cordialitate.
Noblețea unei localități se confirmă și printr-un muzeu: cel istoric reprezintă partea materială, concretă a vieții, cel etnografic reprezintă partea sufletească. După cum știm, cultura sătească a fost făcută, în bună măsură, de preoți și învățători. Contemporană cu bunicii mei a fost familia învățătorilor Zenobia și Marin Georgescu.
Marin Georgescu s-a născut la 27 iunie 1890, în comuna Celaru, într-o familie cu 12 copii, dintre care numai șase au supraviețuit. Clasele primare le-a făcut în satul natal. A urmat, apoi, timp de șase ani, Școala Normală de Învățători „Ștefan Velovan”, din Craiova, pe care a absolvit-o cu foarte bune rezultate, obținând, în 1910, diploma de învățător. După satisfacerea stagiului militar, a fost numit, în 1912, învățător la Școala primară din Gostavățu. În 1913, ia parte la Războiul Balcanic din Bulgaria.
În 1914, este transferat la Școala Marotinu de Sus, urmând, totodată, cursuri de lucru manual, secția lemnărie, la Școala Normală din Câmpulung Muscel. În anul următor, participă la cursurile Universității Populare de la Vălenii de Munte, unde are ocazia să-i audieze pe Nicolae Iorga, Simion Mehedinți și Vasile Pârvan.
La 15 august 1916, a fost mobilizat la Regimentul II Romanați nr. 19, care a pornit în marș spre frontul de la Jiu, cu 3000 de oameni și 300 de căruțe, dar, ajuns la Bumbești, a primit ordin să se deplaseze cu trenul pe frontul din Dobrogea, luând poziție dincolo de Rașova, pe Valea Ciocanului. Acolo, a pierit un mare număr de oameni, dar efectivul a fost completat din partea sedentară. Retras la Brăila, regimentul a intrat în refacere. A fost unificat cu Regimentul 3 Olt, formând Regimentul 3/19 Infanterie. A participat la bătălia pentru București, unde a avut cele mai mari pierderi. S-a retras, apoi, succesiv, la Buzău, Râmnicu Sărat, Focșani, primind ordin de deplasare spre Iași. Epidemia de tifos exantematic declanșată a eliminat mai mult de jumătate din efectivul noului regiment. Chiar Marin Georgescu se îmbolnăvește, în comuna Bârnova, după care, în perioada de convalescență, a absolvit Școala de Ofițeri de rezervă din Botoșani. Regimentul este refăcut sub numele de Regimentul 19 Infanterie, intrând în luptă în zona Varnița-Muncelu. Pierderile în oameni au fost impresionante. La 1 decembrie 1918, o subunitate a regimentului a însoțit guvernul și pe regele Ferdinand la revenirea în capitala țării (apud col.r. Dumitru Matei, Aportul ostaşilor romanaţeni la înfăptuirea Marii Uniri, apărut în revista Vitralii romanațene, nr. 40-41, 2018).
Demobilizat, în 1918, învățătorul Marin Georgescu ocupă un post la școala din Ciurea, județul Iași. Este momentul în care o cunoaște pe învățătoarea Zenobia Hanganu, fată de preot, renumit apicultor, cu care se căsătorește, după care se întorc împreună la Celaru. În 1920, predă la școala din Marotinu de Jos, iar în 1922, se transferă la școala din Celaru. Au avut trei copii, doi băieți și o fată, absolvenți de studii superioare (unul medic, altul inginer, alta profesoară). Se pensionează în 1947, după 36 de ani de muncă fructuoasă.
Ca învățător, a avut o bogată activitate, participând sau inițiind activități didactice și culturale. În comuna natală, a pus bazele Ateneului Popular „Înfrățirea” și a Societății Cultural-Sportive „Zorile Romanaților” (1925), a cărei activitate s-a concretizat în revista de cultură „Zorile Romanaților” (cu o lungă existență, între 1927 și 1946). Între colaboratori, câteva nume prestigioase: Virgil Carianopol, Ion Potopin. A fost membru în Consiliul de conducere al „Asociației Învățătorilor din Romanați” și al Băncii Populare „Învățătorul romanațean” din Caracal. În 1948, a fost numit „Membru de onoare al învățământului din R. P. R.”.
S-a remarcat și printr-o activitate socială intensă, contribuind esențial la construcția școlilor din Marotinu de Sus, Marotinu de Jos și Celaru, precum și a unei biserici. A susținut numeroase activități în cadrul Căminului Cultural, pe care l-a condus în mai multe rânduri. A elaborat monografia comunei Celaru și a alcătuit culegeri de folclor literar și muzical. Într-un Memoriu (din care am extras cele mai multe date biografice; altele din informațiile primite de la poetul Florea Florescu), menționează, la sfârșit: „Bun și credincios prieten al poporului, nu am făcut niciun fel de politică” (1964).
Marin Georgescu a fost un pasionat etnograf: membru al Arhivei de folclor din Sibiu și colaborator al revistelor Izvorașul din Mehedinți, Cultura Neamului din Cernăuți, Cultura poporului din Cluj. Casa Creației Populare a județului Dolj i-a tipărit o culegere (de peste 300 de pagini) cu texte folclorice, în principal din zona Romanațiului, realizată împreună cu soția sa.
Dar înfăptuirea cea mai importantă o constituie muzeul, care păstrează peste vreme memoria și harul întemeietorilor lui.
Încă din perioada în care Marin Georgescu era învățător la Gostavățu (1912), a alcătuit o primă colecție personală, expusă în școlile în care a predat. După război, a transferat obiectele muzeistice, rămase la Școala din Marotinu de Sus, în propria casă din Celaru. La 12 mai 1972, a fost inaugurat Punctul muzeistic Celaru, cu un număr impresionant de exponate, aflat chiar în locuința celor doi învățători. Și preotul satului, Ion Budulan, realizase, în casa parohială a bisericii Sf. Nicolae, o colecție de icoane, obiecte de cult și de port popular. După decesul învățătorilor Zenobia și Marin Georgescu, colecția, reunită cu cea a părintelui Ion Budulan, a intrat în posesia Consiliului local Celaru, formând un adevărat muzeu, obiectele fiind expuse în Școala Celaru, avându-l custode pe profesorul de matematică Victor Ancuța. Inaugurarea a avut loc în ziua de Florii a anului 1992.
Din considerente de spațiu, primind numele frumos de „Vetre strămoșești”, muzeul a fost mutat, în 1999, la etajul Grădiniței de copii din satul Marotinu de Jos (Ghimpați), ocupând opt încăperi. Este ordonat pe criterii tematice: obiecte de uz casnic și gospodăresc, vatra țărănească, pagini de istorie locală – numismatică, școală – roci – arheologie, icoane – dovezi ale existenței noastre, icoane și obiecte de cult, port popular. Și alte personalități ale comunei au contribuit, de-a lungul timpului, la îmbogățirea colecției. Conține, azi, peste 3000 de exponate, unele de o mare valoare istorică și etnografică, constituind, poate, cel mai important obiectiv turistic al comunei. Obiectele dintr-un muzeu (vestigii istorice, obiecte din gospodăria tradițională, port popular, numismatică, științele naturii, carte veche) au prezent în ele spiritul oamenilor de altădată, sunt, în esența lor, vii. Ca și oamenii, și acestea poartă sentimente, impulsuri, patimi venite pe cărările întortocheate ale istoriei. Intrarea în muzeu înseamnă, în fond, o întâlnire cu realitatea neobositului învățător.
Se spune, pe bună dreptate, că omul sfințește locul.
|
Paul Aretzu 12/14/2018 |
Contact: |
|
|
