Credinta Reginei Maria - Regina noastră
Nu de puţine ori, repere ale istoriei noastre naţionale au fost pictate de destin, pe lângă laurii frumuseţii şi gloriei, cu lacrimi în ochi şi suflet. Frumuseţea şi nobleţea lor au făcut ca urmaşii să nu afle mai nimic despre partea umbrită a existenţei lor, în timpul vieţii, spre a nu fi împovăraţi în plus.
Plecarea în lumea fară margini a iertării marchează originea traiectoriei din care începe cunoşterea faptelor şi recunoaşterea lor.
În anul conturării unui secol de la ,,Marea Unire”, mă frământă gânduri despre cei ce au înfăptuit-o, despre cei care au creat premizele înfăptuirii ei, despre cei cunoscuţi şi despre cei anonimi. Sunt atât de mulţi încât, din credinţa de a nu păcătui neglijându-i pe unii, parcă nu ai puterea să începi de undeva.
Cu toate frământările, nu pot să nu las pe această coală un gând înfiripat în trăirea mea de povestea vieţii frumoasei noastre regine, Regina Maria, care fost alături de Regele Ferdinand şi de poporul ei în înfăptuirea măreţului act istoric de făurire a României Mari.
Rezultatele vorbesc, dar sacrificiile nu pot fi uitate. Cele mai multe fac parte din istoria naţională, dar şi regii au plătit tributul lor…
Pierderea ultimului fiu al familiei regale, ,,Micuţul Mircea”, din cauza febrei tifoide care bântuia ţara în timpul primului războiului, a fost durea maximă care putea să se suprapună în sufletul regelui şi al tinerei sale soţii peste imaginea ţării toropite de război şi săracie.
În cartea ,,Povestea vieţii mele”, Regina Maria scria la fila 23 octombrie 1916, ( la numai câteva luni de la intrarea Românie în război): ,, Dar nenorocirea nu vine singură; vine în pâlcuri, parcă ar vrea să încerce şi să vadă cât poate omul îndura. Mircea are febră tifoidă! Mă temeam că aşa are să fie, şi aşa este.”
Pătrunsă de datoria de ,,mamă a raniţilor”, regina se dăruieşte în egală măsură fiului său şi fiilor ţării, aflaţi în aceeaşi suferinţă: ,,Fiecare om trebuie să-şi poarte singur durerea şi pe cât se poate să nu împovăreze pe alţii; aşadar poruncii să se împartă regimentului meu de pe front vin şi alte bunătăţi şi să se dea prăjituri copiilor din satul Buftea, iar răniţilor mei din spital să li se dea la masă ceva deosebit. (...) Nu trebuia să uit că sunt mama-regină şi nu numai mama lui Mircea.”
Peste puţin timp, în ziua de 2 noiembrie, inevitabilul se produce:
,,Mircea a murit la ora nouă cu mâna lui într-a mea.
E ,,Ziua Morţilor”… Ziua tuturor Morţilor…
L-am îngropat pe Mircea în vechea biserică de la Cotroceni. Pomii din curte îşi scuturaseră toată frunza. (…)
Biserica era plină de crizanteme albe şi de lumânari aprinse.
Se adunase multă lume în jurul meu; biserica era ticsită, dar n-am recunoscut pe nimeni.
Sicriul mic pe care îl învelisem cu o bucată de brocart vechi roşu cu aur a fost coborât sub lespezile bisericii.
Îngenuncheai alături de deschizătura căscată.
În mine parcă murise tot, şi când păşii iarăşi la lumina zilei, mă simţeam ca o stafie şi toate chipurile ce mă priveau îmi păreau că sunt ale unor stafii.
Lumea întreagă era moartă.”
Cu credinţa că numai Dumnezeu îi va da puterea de a rezista durerii şi a înfrunta încercările ce vor veni, Regina Maria a scris ,,Rugăciunea unei regine” în care se regăsesc frazele:
,, Îmi înalţ inima spre Tine, oh! Doamne! Ascultă, Te rog, smerita mea rugă.
M-ai înălţat, mai aşezat în locul de slavă şi ai pus în mâinile mele o putere ce nu e hărăzită multora.
Mi-ai însemnat un drum care trebuie să fie al meu şi pe care trebuie să păşesc fără a şovăi. Din pricină că sunt nevoiţi să-şi înalţe fruntea ca să mă vadă, mulţi cred că nu calc decât prin locuri pline de soare; dar Tu, oh, Doamne!, cunoşti pietrele ce-mi rănesc picioarele şi mulţimea spinilor ascunşi sub trandafirii ce mi-au fost dăruiţi. (…)
Îngăduie-mi, oh, Doamne, să ţin capul sus, nu din trufie, ci pentru că mi-e cugetul curat ca cristalul în care străluceşte soarele, scoţând la iveala o mie de lumini, şi pentru că mă pot uita fără teamă în ochii oricui, iar când va veni ceasul meu din urmă, oh, Doamne, fă să mă găsească fără amărăciune în suflet împotriva nimănui şi fă ca nimeni să nu se creadă duşmanul meu, aşa încât, înainte de a veni în faţa Ta, mânile ce ridic în binecuvântare să fie uşoare ca nişte aripi plutind spre cer.
Şi de îşi va aminti cineva de mine pe pământ, oh, Doamne, să mă vadă cu un zâmbet pe buze, cu un dar în mână şi lumina credinţei în ochi, acea credinţă care mută munţii din loc.
Amin!”
Când scriu aceste rânduri, îmi sugrum durerea din suflet, îi respect ruga şi mi-o imaginez pe frumoasa noastră regină după dorinţa sa: ,,cu un zâmbet pe buze, cu un dar în mână şi lumina credinţei în ochi, acea credinţă care mută munţii din loc”.
Cu pioşenie, îi dedic poezia Plânge Balcicul :
Iubirea ei nu va apune,
Soarele ei mereu răsar
Simbol de patrie rămâne,
O inimă nemuritoare.
Secunda vieţii-i se aude
De la plecarea-n veşnicie
Şi rezonanţa ei ascunde,
Multe tristeţi şi bucurie.
O plânge Balcicul şi ţara
Şi plângem noi, şi nemurirea,
Să-i uşurăm în veci povara,
Pentru că ea ne-a dat Unirea.
Tu, Născătoare de Hristos,
I-ai oferit numele-ţi sfânt
Reginei noastre, spre frumos,
Să-l folosescă pe Pământ.
|
Virginia Vini Popescu 11/28/2018 |
Contact: |
|
|
