Poeme
ochiul împarte cu tine privirea
mâinile ei frumoase îmi strâng anotimpurile în pumni și nu le lasă să plece
noaptea mă descîntă de credința-n veșnicii și adorm cu stelele-n brațe să uit când lumina se topește în gândurile răstignite pe trupul din pământul în care m-am născut
ochiul împarte cu tine privirea și stă ascuns în unghiul de veghe pînă la ivirea zorilor speranței când se deschid porțile adevărului și cineva mă strigă să vin repede; ,,iată raiul în care vrei să intri”
dacă voi nu m-ațí crezut niciunul eu v- am crezut pe voi toți ai mei în fiecare anotimp îndumnezeit pe care l-am strâns î n pumni și vi-l dăruiesc.
Sub un pseudonim local
Risipesc iluzii ascunse dincolo de realitate, strâng în mâini frunze veştede,
toate culorile toamnei mă dor cu nostalgiile uitate acasă pe hârtii volante, scrise.
Mă botez în cuvinte sub un pseudonim local. Nu vreau să mă recunosc vinovat în versurile din poeme înainte de cununie.
Nu vreau să ştiu de moarte c-un nume real şi nici muzele n-o să le ştiu în carne şi oase.
Vreau să-i scriu mamei cu gesturile naive de copil necuvintele păstrate-n amintiri. Nu ştiu nimic despre umbre
Cineva mă strigă cu nume necunoscut şi-n urechi curg sunete de flaut pe care nu le percepe timpul în care mă scald ca într-o mare fără ţărmuri. Noaptea mă înfăşoară şi ea cu in mieliţat manual.
Nu ştiu nimic despre umbre dar ştiu despre întunericul din lume pe care nu-l vede nimeni din umbră şi nu-l scoate la lumină.
Toţi cei care-l văd sunt orbi, sunt îngheţaţi de nepăsare şi visează prin vorbe.
Când o să se facă ceva n-o să vă spun mai bine scriu, să se păstreze. Tot ce o să scriu
Deseori mă închid în sănătatea cuvintelor, îmi plac tăcerile care se degaje şi rămân în miezul înţelesului personal în care inima pulsează pe note virtuale. Sunetele vibrează cu aripile deschise, cad în cântec, le ştiu toate nuanţările şi alunecările dese în emoţie.
Am pierdut ocazia să sar din vorbe, să cuget la ce vor să spună ca cel mai virtuos cititor ce-şi pulverizează prin gânduri aroma cărţilor cu poeme recitate cu sufletul plutitor. Aşteptarea curge precum apa
Tu locuieşti într-un ţinut dintr-o lume imaginară în care femeile zâmbesc rar şi bărbaţii învaţă să le fure surâsul.
Eu rămân în acest univers cu decor, un călător pe acelaşi drum pe care trec pescarii la râu, să-şi vindece tumultul pătimaş şi peştii nu-l înţeleg.
Aşteptarea curge precum apa şi clipocitul ei îmbracă tăcerea c-un surâs închipuit care vindecă răni. Tu nu mai ai aripi
Îşi punea iubirile în cutii şi le dădea drumul pe apă
Vroia să fie liberă lîngă mine să nu mă mintă, noaptea o dorea una de mireasă cu braţele încolăcite după mijloc şi ochii în tavanul gîndurilor, le înghesuia flămînde între coapse.
S-a făcut dimineaţă ca într-un turn fără clopote din care zboară păsări de noapte speriate de răsăritul soarelui.
Tu nu mai ai aripi doar mângâieri pe nervura vorbelor care-mi schimbă ziua, o botează în sângele luminii. Tu ai o iubire ascunsă
Noaptea a rămas în hăurile adânci, la început sunt păduri de fagi, dar mai jos locuieşte ecoul care se trezeşte la orice strigăt şi răspunde.
Nu-mi spune cum pătrunde soarele, eu recunosc sănătatea care alunecă pe muchii, tot ce se întâmplă se rupe de casa unde dorm fantomele de la sfârşitul prevestit.
Tu ştii cum alunecă vorbele mai repede decât faptele, în tine se petrec plecări şi sosiri, eşti o înserare în cuvinte, care prinde floare scrisă pe hârtie parfumată, respiri întunericul într-un aer închiriat, pe care nu-l plăteşte nimeni şi timpul se ondulează pe margini.
Tu ai o iubire ascunsă şi eu o viață rămuroasă, plină de căutări, cu frunzele fac acoperiş gândurilor sub care păsările îşi pun cuiburile şi clocesc viitorul.
Am vrut să şterg mulțimea de pete stropite, cerul lasă roua să le învăluie de nu le mai deosebeşti culoarea şi totul se stinge. Noaptea are zel de mireasă
N-am fost cum crezi acum sunt şi cresc între noapte şi zi cu câte un strop, fierb într-o speranţă de fructificare de teamă să nu rămân sterp ca un suflet ars.
M-am socotit, am hotărât şi am plecat fără nicio supărare ori ruptură, vreau să câştig ce n-am avut şi să împart înţelegerea cu inimă într-un ritm cu care mă îndepărtez de tinereţea iluziei.
Presat de fiecare clipă până la ultima a rămas între mine şi tine un întreg, măr ce nu cade.
Mă regăsesc în verbe de lumină, să te ascult cântând la flaut în toamnele vârstei.
Şi când mă priveşti pe ascuns cu o mirare desenată subţire ochii nu uită, nu trădează, noaptea are zel de mireasă. În amiaza c-un cireş înflorit
Gândurile mele înspicate de rod cu arome din ţinuturi străine îţi frăgezesc aşteptarea dospită-n şoapte unde ademenită te grăbeşti să vii.
Apoi visele ca merele îngălbenite-n verde cu miros de mir proaspăt, în lumina intinsă pe pieptul diafan înmugureşte toţi arborii din mine.
În amiaza c-un cireş înflorit, în boarea suavă scăpată din înveliş, cuvintele se preling pe hârtie din sufletul, călimară albastră.
Se risipeşte orice îndoială, de pluteşti asemeni fluturelui alb până-n unghiurile transparente ale fiinţei,
şi rămâi topită-n cristal de lumină cu inima la locul ei în el ca o regină dăruită poeziei în regatul de miere al limbii române mereu curată şi tânără.
Cronică Literară Geometriile sinelui poetic Structurată tripartit, cartea Geometriile spațiului (Baia Mare, Ed. Ceconi, 2017, colecția „eCreator”, nr. 10), postfațată de criticul Ioan Romeo Roșiianu, constituie un súmmum al creației poetului sibian Nicolae Vălăreanu Sârbu, care locuiește „în miezul din amiaza cuvintelor/ și-n ochii cutezători să vadă adâncul”. (p. 8). În primul ciclu de versuri, intitulat sugestiv Căutătorii de lumină, surprindem, rând pe rând, diferite stări ale ființei: starea de liniștire odată cu acceptarea lui Dumnezeu: „Nimic n-am lăsat pe dinafară/ și pe Dumnezeu l-am poftit înăuntru,/ întreaga ființă s-a umplut de liniște.” (p. 18), starea de singurătate: „Singurătatea/ oarbă de orgolii și plină de ifose/ se-nchide între pereții îngălbeniți de uitare/ și nu se lasă ruptă din trupul stingher/ ce nu are putere să se depășească pe sine.// Singurătatea se întreține și regenerează ca și rutina/ cu propriile mijloace fără niciun efort...” (p. 25), starea de fericire: „S-a topit în tine tot ce se uită,/ a înflorit de fericire piersicul soarelui,/ clipele fragede se răcoresc în trup.” (p. 47), starea de uitare: „Mai mare uitare nu știu/ decât să te uiți pe tine afară din trup/ ori să treci cu vederea orice suferință/ care te sapă prin memorie și face șanțuri/ pe unde trec apele Acheronului.” (p. 38) sau de înstrăinare de sine: „M-am înstrăinat de mine anonimul...” (p. 50), respectiv starea de inițiere: „Adormit într-un pat de umbre,/ într-o încăpere din scorbura vremii/ m-am supus unui ritual necunoscut/ unde odihnesc solemn numai inițiații.” (p. 85). Prejudecățile oamenilor sunt percepute drept închisoare a minții ca în poemul Dacă spargi zidul: „Mulți și-au făcut din propriile păreri un zid,/ n-au lăsat nici uși nici ferestre/ prin care să intre sugestiile celorlalți.// Dacă spargi zidul cu argumente ascuțite/ mai tari decât pietrele cu fețe șlefuite,/ prin fanta creată se va năpusti lumina dincolo.” (p. 111). Limbajul deosebit de expresiv, cultivarea metaforei revelatorii, a ingambamentului, drama omului înstrăinat de „taina divină”, aspirația spre lumină, adică spre ordinea primordială, sunt tot atâtea argumente care demonstrează că lirica lui Nicolae Vălăreanu Sârbu stă sub apanajul esteticii moderne. Starea de angoasă, tipic modernă, este surprinsă cel mai bine în poemul Căutătorii de lumină: „(...) Razele soarelui firave abia răzbat prin norii de plumb/ căutătorii de lumină își găsesc cu greu liniștea.// (...) Căutătorii de lumină se tem, îndoiala pătrunde-n oase/ se lasă cu greu în voia înghețului...” (p. 122). Al doilea ciclu de versuri, Geometriile spațiului, care conferă și titlul volumului, adună laolaltă poeme cu o respirație mai amplă, care descriu geometriile sinelui poetic. Poetul ipostaziat într-un astru, menit să reverse lumină în lume chiar și după ce nu mai este, este reperat în versurile următoare: „Se încearcă întotdeauna ceva inedit,/ lumina aruncă din pieptu-i așchii ascuțite,/ cerul se desprinde din unghiuri, stelele și le împart lacom,/ sclipesc de la distanțe enorme și când nu mai sunt./ Fiecare știe geometriile spațiului său,/ poartă tainele mirajului prin ele/ se privesc în oglindă, regine.” (p. 173).Ultimul ciclu al cărții, Sub semnul fericirii, redă, în versuri clasice, imanența și/ sau iminența morții: „Sfârșitul vieții, Doamne, când va fi să vină/ lasă-mă să-mi termin tot vinul din carafă,/ scrise-n cartea vieții, poeme de lumină,/ pe pagini îmi poartă sufletul parafă.” (p.205). Așadar, cartea Geometriile spațiului îl surprinde pe poetul Nicolae Vălăreanu Sârbu plecat să-și cartografieze sinele, până-n cele mai întunecate unghere. © Cristian Gabriel Moraru
|
Nicolae Vălăreanu Sârbu 11/25/2018 |
Contact: |
|
|