La frontierele cunoașterii
Moto: Când te afli la frontierele cunoaşterii trebuie să priveşti dincolo de orizont.
La nivelul actual al cunoașterii, teoria Big Bang (Marea Explozie), despre nașterea și evoluția Universului, este dificil de acceptat, pentru că Existența nu poate să apară din “Nimic” și să moară energetic după consumarea hidrogenului și heliului în reacțiile termonucleare din stele.
Evoluția Universului nostru nu are un început și un sfârșit, deoarece semnifică o transformare permanentă atât la nivel local, cât și la nivel global. Pe de altă parte, Universul în care trăim este o componentă a Multiversului, care nu are limite spațio-temporale.
Explicarea expansiunii Universului nostru și demonstrarea teoretică a legii lui Hubble constituie argumente deloc neglijabile pentru validarea teoriei dipolilor vortex, în care particulele universale primordiale reprezintă cuante, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică, impuls mecanic sau informație, ci şi cuante spaţio-temporale.
Referitor la microcosmos, dualismul corpuscul-undă capătă o semnificație profundă în teoria dipolilor vortex. În termenii mecanicii cuantice, funcțiile de undă asociate microparticulelor sunt echivalente cu undele de reconfigurare spațio-temporală a dipolilor vortex.
Este bine de amintit că, în evoluția științei, teoria relativității a reprezentat un răspuns oferit de Einstein pentru depășirea contradicției dintre electrodinamica clasică și mecanica newtoniană.
Teoriile lui Hertz și Lorentz , bazate pe existența eterului universal, au condus la rezultate contradictorii în experimentele efectuate de Fizeau și Michelson, din cauza limitelor interpretării separate a conceptelor de spațiu, timp și materia în mișcare și transformare.
Teoria dipolilor vortex oferă o explicație simplă pentru imposibilitatea conceperii unui sistem inerțial de referință absolut, mișcarea fiind relativă, în sensul că se raportează doar la dipolii vortex.
În această concepție, devenirea Existenței la scară locală și globală este intrinsec corelată cu modificările spațio-temporale datorate schimbului de particule universale primordiale între Universul nostru și Universul complementar.
Având în vedere că orice eveniment local - generat de tranzițiile particulelor universale primordiale printr-un dipol vortex - este exprimat informațional și stocat în Existență prin unde spațio-temporale de structurare, se poate face trimitere la rolul esențial al informației în transformarea configurațiilor dipolilor vortex.
Pe de altă parte, oricărei particule elementare din Universul nostru îi corespunde o antiparticulă în Universul complementar care generează unde de reconfigurare spațio-temporale, ale căror variații sunt similare, dar de semn contrar cu cele produse de particula asociată. Altfel spus, în cadrul Existenței lărgite, dipolii vortex au o dublă reprezentare informațională prin unde de reconfigurare spațio-temporală. Informația din Universul nostru se referă la materie, iar informația din Universul complementar corespunde antimateriei și poate fi asociată cu Spiritul universal sau Divinitatea.
Informația universală are ca efect devenirea rațională a Existenței la granița dintre cauzalitate și întâmplare, necesitate și libertate.
În teoria dipolilor vortex, reconfigurarea permanentă a Existenței la nivelul microcosmosului oferă abordare novatoare a conceptelor de interacțiune și de mișcare relativă. La nivel macroscopic, rezultanta acestor reconfigurări este modelată spațio-temporal prin diverse interacțiuni - interpretate drept cauze ale mișcării relative.
Altfel spus, nu există un sistem de referință absolut pentru raportarea mișcării structurilor materiei, având în vedere că, la nivelul microcosmosului, spațiul este modelat local de trecerea particulelor universale primordiale prin dipolii vortex. Mișcarea relativă a corpurilor este o consecință a reconfigurării permanente a spațiului în care se află.
Viteza luminii în vid este constantă, indiferent de mișcarea sursei de lumină sau a observatorului din Universul nostru, pentru că reprezintă viteza de reconfigurare a spațiului de către particulele universale primordiale care trec prin dipolii vortex ai materiei structurate.
Se poate afirma că ființa umană are disponibilități limitate de reflectare a Existenței, care nu-i permit analiza evenimentelor într-un sistem de referință absolut în care Universul nostru și Universul complementar sunt accesibile. Oare, cum ar arăta Lumea, dacă ar fi posibil un sistem de referință inerțial cu originea localizată pe un foton care se deplasează în vid?...
Pentru ființa umană, spațiul și timpul au semnificație locală, find imposibil de exprimat riguros la scară astronomică din cauza mișcării permanente și imprevizile a materiei.
Este posibil ca Spiritul universal să se raporteze la un sistem de referință absolut, în care particulele universale primordiale sunt “cărămizile” prin care se modelează întreaga Existență. Unii astronomi cred că în jurul găurii negre din centrul galaxiei noastre orbitează o acumulare de plasmă foarte fierbinte, care se mișcă cu viteze ce ating o treime din viteza luminii. Această presupunere va fi lămurită în 2019, când se vor primi datele de la radiotelescopul Event Horizon.
Interpretarea diagramei Hertzsprung-Russell trebuie revizuită, pentru a pune în evidență rolul esențial în apariția și evoluția stelelor a schimbului de materie și antimaterie dintre Universul nostru și Universul complementar.
La nivel cosmic, se face trimitere la posibilitatea ca un megavortex convergent - de tipul unei găuri negre - să accelereze corpuri cerești până la viteze apropiate de viteza luminii în vid care pot trece în Universul complementar ca surse de energie, având în vedere procesele de transformare progresivă a materiei în antimaterie de la suprafață în adâncime.
Mai mult, se poate oferi o explicație pentru apariția stelelor din Universul nostru, în ipoteza că provin din structuri ale antimateriei din Universul complementar care au trecut prin megavortexuri divergente – de tipul găurilor albe (inversiuni temporale ale găurilor negre) – devenind surse de energie rezultată din transformarea progresivă, de la suprafață în adâncime, a antimateriei în materie.
Altfel spus, sursa primară de energie a radiațiilor din Universul nostru are la bază procesele de transformare în stele a antimateriei în materie. Pe măsura creșterii temperaturii și apariția nucleelor ușoare pot fi inițiate procesele de fuziune nucleară, având ca rezultat generarea suplimentară de energie și formarea nucleelor de masă intermediară și grele, dar și procese de anihilare a particulelor și antiparticulelor.
Este dificil de acceptat concepția actuală că stelele reprezintă doar “un reactor termonuclear cosmic”(configurat din gazele și praful cosmic prin mecanisme gravitaționale), care generează energie și nuclizii elementelor chimice, având în vedere caracterul exploziv al reacțiilor de fuziune nucleară. În schimb, ipoteza că stelele provin din structuri ale antimateriei permite explicarea progresivă a energiei stelare, producerea temperaturilor foarte mari și generarea microparticulelor.
Faptul că o stea poate ajunge în stadiul de supernovă, în care energia este eliberată exploziv, este explicat prin ciocnirea cu un corp cosmic, care ajunge în masa de antimaterie și declanșează procesele de anihilare.
În cazul în care corpul cosmic care pătrunde în nucleul unei stele alcătuit din antimaterie are dimensiuni mai mici, se produce o explozie stelară, având ca rezultat eliberarea de energie și materie în cosmos.
În particular, erupțiile solare din zonele active pot elibera energii cu valori foarte mari, care perturbă câmpul magnetic și afectează straturile atmosferei solare (fotosfera, coroana și cromosfera), încălzind plasma cu zeci de milioane de grade și accelerând microparticulele (electroni, protoni, ioni grei) la viteze apropiate de viteza luminii. În faza a doua, atunci când procesele au atins o anumită stabilitate, apar protuberanțele calme și filamentele solare.
Exploziile solare de clasă X sunt cele mai puternice, fiind însoțite de radiații intense și ejecție de masă coronară, care provoacă furtuni geomagnetice - prin interacțiunea vântului solar cu câmpul magnetic al Pământului. Faptul că ciclul solar are o durată medie de 11,2 ani se poate explica prin perturbațiile gravitaționale ale planetei Jupiter (cu o perioadă siderală de 11,8 ani) asupra centurii de asteroizi care se află între orbita sa și cea a planetei Marte.
Ipoteza “morții termice” a Universului nostru prin stabilirea echilibrului termic este falsă, deoarece redistribuirea energiei și informației se exprimă pe scară largă în cadrul dialecticii cauzalitate-întâmplare între componentele duale ale Existenței.
Universul complementar are un rol esențial în devenirea vieții și derularea unor evenimente din Universul nostru, fiind sediul localizării informației care definește Spiritul universal.
Caracteristica esențială a Spiritului universal este procesarea informației structurale a Existenței orientată spre scop și finalitate. Spiritul individual este corelat cu Spiritul universal și se manifestă în Universul nostru prin conștiința unică a fiecărei ființe inteligente din spațiul terestru sau extraterestru.
Referitor la matricea duală a Existenței, Spiritul este Metainformația, adică “informația despre informație” ca principiu animator și vector al devenirii materiei organizate la nivel superior.
Saltul calitativ de la materia inertă la materia vie este datorat metainformației, care asigură pe traiectoria evolutivă apariția conștiinței și înțelegerea informației primite de o ființă inteligentă despre sine și despre interacțiunea cu mediul în care trăiește.
În particular, omul este rezultatul interacțiunii dintre spirit și trup. Spre deosebire de trup, care are la bază informația genetică din celule, spiritul individual se bazează pe metainformația lui Alter Ego din Universul complementar.
Deși lasă urme în Existență, omul este muritor, pentru că reprezintă doar un instrument prin care Spiritul universal se manifestă în Universul nostru.
Referitor la religie, se poate afirma că Sfântul Duh, ca purtător de metainformație, nu se manifestă în mod direct în Universul nostru, ci doar prin intermediul lui Alter Ego asociat unui organism viu. În acest sens, se impune o raportare critică la semnificația și valorile credinței, pentru aducerea la numitor comun a creștinismului, islamului, iudaismului, budismului, hinduismului etc.
Trinitatea, reprezentată prin Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, reprezintă marele mister a creștinătății, prin care ființa umană s-a raportat prin credință la Existență.
În cadrul Trinității, Tatăl reprezintă Spiritul universal, iar Fiul este modelul uman transmis prin Sfîntul Duh lui Iisus Hristos pentru mântuirea omenirii. Evident, Mântuitorul a influențat decisiv istoria omenirii prin stabilirea unor repere în separarea binelui de rău, a dreptății de nedreptate și a adevărului de minciună în dialectica complexă a vieții pe Terra. Pe baza Vechiului Testament, se poate considera că omul are origini divine, pentru că, într-o interpretare metaforică și abstractă, Adam este fiul muritor al lui Dumnezeu, fiind creat după chipul și asemănarea cu divinitatea.
În teoria dipolilor vortex, echivalentul Trinității se exprimă prin metainformația din Universul complementar, informația din Biounivers și interfața informațională în dialectica relaționării acestora.
Se poate afirma că, în înțelegerea semnificației conștiinței, s-a ajuns la un punct critic, care va fi depășit în secolul XXI printr-o abordare novatoare a Existenței, în care știința, filosofia și religia sunt interpretate unitar ca disponibilități ale ființei umane și mod de acțiune în cunoașterea progresivă a statutului și rolului său în Univers.
Înțelegerea profundă a diferenței dintre un sistem viu și unul inert din microcosmos, macrocosmos sau megacosmos, ca ansamblu organizat de elemente, trebuie raportată la triada unitară și indisolubilă (structură, funcție, informație).
Analiza structurală a unui sistem pune în evidență modul de organizare internă a părților sale componente și a interacțiunilor dintre acestea, care asigură o configurație coerentă de transformări și oferă integralitate sistemului.
Analiza funcțională abordează comportamentul unui sistem în condițiile raportării acestuia la alte sisteme cu care interacționează sau schimbă informații.
Referitor la conexiunea și integrarea structurală și funcțională a sistemelor pe diverse nivele de organizare, se disting două modalități importante de relaționare:
- prin interacțiuni bazate pe câmpuri de forțe, în care predomină schimbul de energie;
- prin semnale bazate pe unde modulate, în care predomină schimbul de informații.
Un rol esențial în dezvoltarea unor sisteme complexe, în particular sistemele cibernetice și organismele vii, îl are schimbul de informații între părțile componente sau cu mediul extern, care asigură corelarea eficientă a structurii și funcțiilor prin mecanisme feedback multiplu integrate.
De regulă, selectarea și relaționarea sistemelor prin unde modulate se derulează la rezonanță, ceea ce presupune un anumit grad de compatibilitate, condiție care este realizată aleator la structurile inerte, dar și prin adaptare la mediu, în cazul organismelor vii.
Spre deosebire de structurile materiei inerte, care pot schimba informații doar în cadrul Universului nostru, organismele vii schimbă informații și cu Universul complementar, alfel spus, viața trebuie analizată în cadrul Existenței lărgite. Un exemplu sugestiv îl reprezintă calculatoarele electronice, care au toate programele stocate în memorie, dar, pentru ființa umană “sistemul de operare” este preluat progresiv din Universul complementar pe măsura dezvoltării conștiinței, la care se adaugă zestrea genetică și informațiile din memorie.
Conștiința umană reprezintă un nivel superior al manifestării vieții, realizat printr-un salt calitativ în corelarea unor informații din întreaga Existență, având ca rezultat disponibilitățile omului de a da semnificație și valoare evenimentelor din mediul în care trăiește.
În cadrul Existenței lărgite, Spiritul universal este asociat cu informația din Universul complementar, care asigură diversitatea “schemelor de modelare” a spiritelor individuale.
Să nu se uite că, într-o interpretare filosofică și religioasă, omul reprezintă o unitate în diversitate dintre trup și suflet, adică dintre obiectiv și subiectiv, libertate și necesitate, cauzalitate și întâmplare etc.
Spiritul uman se manifestă prin intermediul trupului purtător de informații, care reprezintă un fascinant “instrument organic” de acțiune și sondare a mediului înconjurător.
O posibilitate de reflectare a Existenței este reprezentată de disponibilitățile spațio-temporale ale ființei umane, cu mențiunea că modalitățile de manifestare a vieții în Universul nostru pot fi diverse, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cele umane
Manifestarea și devenirea conștiinței individuale are la bază informațiile preluate de Alter Ego din Universul complementar, care asigură schemele primare de procesare a informațiilor preluate de către ființa umană din Universul nostru prin intermediul organelor de simț. Într-o exprimare sugestivă, trupul este “instrumentul specific” pentru manifestarea
temporară și parțială a Spiritului universal în Universul nostru, iar creierul uman reprezintă “interfața” dintre Existență și Universul subiectv. Spiritul individual este “factorul animator” al organismului, care generează informații și induce trăirile subiective, fiind limitat de posibilitățile organismului de relaționare cu realitatea obiectivă.
Orice organism viu reflectă specific și limitat mediul înconjurător, chiar și atunci când utilizează diverse mijloace tehnice de măsurare a parametrilor fizici și de procesare a datelor obținute.
Viața pe Terra se manifestă pe diverse nivele de organizare (de la celule și organisme, până la ecosisteme și biosferă), în medii cu factori specifici și parametri fizici situați în anumite intervale de valori, având la bază biochimia carbonului, dar în Univers pot exista diverse alte posibilități de manifestare a vieții.
Pe lângă corpurile cerești și structurile cunoscute (planete, stele, sisteme planetare, galaxii etc.), în Univers pot exista structuri superioare de organizare a materiei compatibile cu Spiritul universal, care sunt inaccesibile ființei umane, nu numai din cauza distanțelor astronomice, ci și a modalităților diferite de reflectare a Existenței, de comunicare și de procesare a informațiilor.
Biouniversul are semnificația de componentă spirituală a Universului nostru prin care se dă sens și valoare întregii Existențe.
O posibilitate de reflectare a Existenței este reprezentată de disponibilitățile spațio-temporale ale ființei umane, cu mențiunea că modalitățile de manifestare a vieții în Universul nostru pot fi diverse, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cele umane. Spiritul uman nu este o funcție a organismului, ci se manifestă prin intermediul trupului, care reprezintă un fascinant “instrument organic” de acțiune și sondare a mediului înconjurător.
Se poate afirma că rolul activ al ființei umane în cunoaștere se manifestă prin introducerea unor concepte și reguli de interpretare a Existenței, Universul subiectiv și Universul obiectiv fiind corelate prin stabilirea unor corespondențe, ca de exemplu de tipul morfismelor dintre structurile algebrice.
Două persoane pot avea universuri subiective diferite, dar se pot înțelege și comunica informații despre realitatea obiectivă pe baza unor relații de izomorfism între mulțimile de simboluri dobândite pe parcursul vieții.
Adaptarea la mediu, prin diverse mecanisme biologice dar și culturale, reprezintă un factor important în devenirea umană.
Evoluția vieții capătă o semnificație profundă prin raportare la componenta informațională a Existenței, care se manifestă obiectiv, dar și subiectiv – prin intermediul sistemelor biologice.
Pentru mai multe detalii despre teoria dipolilor vortex, puteți accesa link-ul
http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=2690093.
|
Tudor Vasile 11/24/2018 |
Contact: |
|
|
