Despre - gânduri, voie bună și iar gânduri
Dragii mei,
Gândind la vina de a fi vinovat, nu de puține ori, am avut senzația că trec eu pe lângă mine, că mă întâlnesc eu cu mine și că în permanență ceva nu ar fi tocmai în regulă.
Umblu uneori cu capul plecat, alteori revoltat, cum ar fi zis moș Gheorghe „plin de draci”, în anume situații mă văd pus sub semnul întrebării chiar de propria-mi istorie, o istorie a omului căzut din primordii, ce vrea, totuși, să ființeze. În zilele mai bune, mă trezesc, mai spre seară, luat la întrebări de un alt mine. „Nici astăzi nu ai făcut cine știe ce, pentru a fi și tu, adică eu, om în lume?!” Ridic din umeri... „Și atunci, de ce mai vrei și un alt mâine?!” Niciun răspuns.
Nici istoria, una a vărsărilor de sânge, ce-mi curge prin vene, nu-mi spune cine știe ce. Doar pe ici, pe colo, abureli. ...
Că mai pe la -nceputuri, mai fără minte, s-a întâmplat să ucid parte din sângele meu, adică să-l ucid pe Abel... Fraticid, dintr-un fel de aroganță, cât să arăt stăpânului că eu sunt eu și nimeni, altul ca mine. Măcar dacă aș fi înțeles că atunci am omorât un om, tot ar fi fost bine. Probabil s-ar fi stins în mine pofta de a ucide! Dar eu nu și nu, mai ales că pentru fapta mea, Prea Bunul doar m-a certat.
„Merge și așa!” – mi-am zis în timp ce, de-a lungul anilor, m-am complăcut în aceleași nemernicii în care am amestecat, cu poftă și mare tam-tam, plăcerile carnale. În consecință, până la incest, numai o palmă!
Toată Sodoma și toată Gomora știa! Nu este cazul să redescriu drumul deja petrecut! Îl intuiți.
Ca să mai scurtăm, una peste alta, m-am târât, ca om, prin vremuri, cu hâra și pâra, tocmai de atunci de când am simțit gustul averii, al banului, gustul puterii și-al sângelui vărsat.
Iar acum, desigur, de câte ori mă poticnesc pe drumul vieții, mă tot întreb: „cine sunt eu?” Ce să mai zic?
Încurcate și ițele, și mersul suveicii printre vremuri. ...Dar pentru că tot mi-a fost dat graiul și odată cu el puterea de a povesti și a mă lăsa povestit, am să spun, cândva, nepoților, ceva de genul: pe atunci, în societatea multilateral dezvoltată, propaganda tot bătea apa în piuă cu Omul nou! Omul nou, după Omul cu voință de putere, după Supraomul unei alte perioade istorice.
Prin urmare, Supraomul, dincolo de perspectivele moralei, tot o frământare a minții umane, după context și interes, pe ici, pe colo, intoxicată de pucioasa arsă, ce a invadat, la vreme de restriște, nu doar Sodoma sau Gomora, ci întreg pământul. Eu, supraomul, om nou?! Sens fără de sens! Un fel de aiureală pentru justificarea ființării de-aiurea, câtă vreme în mine nu stăruie nimic din atitudinea pentru semeni, pentru binele tuturor, nimic din cele ce au devenit morală pentru întreaga omenire!
Prin urmare, omul nou, o reformulare și un picior în dos, pentru pasul înainte, prin propria noastră, repet, vărsare de sânge. Apoi, am să mai spun că, în urmă cu două mii de ani, mi-am ratat întoarcerea la ceea ce am fost lăsat să fiu. Și asta pentru că iubirea aproapelui nu e de colea, nu e un fel de strâns în brațe sau un alt fel de a spune că „am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa!” Nu! La fel și cu iubirea de Dumnezeu. Dar dacă tot nu sunt capabil de iubire, ce m-a împiedicat în a-mi prețui pe cel de lângă mine? Ce mă împiedică să dau „Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”? Nimic, în afara închipuirilor țâșnite dintr-o frica interioară, pusă în mișcare de instinctul de conservare, la care aș adăuga aroganța și egoismul în a viețui.
Prin urmare, eu cu mine, într-un permanent război, apoi la fel cu semenii, și vreau să fiu cât măcar să devin nemuritor?! Aiurea! Totuși, chiar și în aceste condiții de ratare fără vreun fel de întoarcere, privind în jur, în timpurile mele, văd cum filosofi ai viitorului vorbesc despre omul veacurilor.
Știința, ce-i drept, a ajuns la momentul în care poate schimba, când inima sau ficatul, când o mână, când un picior. Operațiile pe creier sunt un fleac, iar de aici și până a pune capul unuia pe trupul altuia, nu mai e decât un pas. Dacă nu deja o fi fost făcut?! Altfel spus, omul, în viitor, va putea fi reparat și repus în circuitul existenței.
Cum rămâne cu rațiunea de a fi, cum va rămâne cu sufletul, cu toată partea de sensibil și subiectiv a lui? Cum rămâne, din aceste ultime perspective, cu repunerea corectă a sa pe linia vieții?
Gânditorii în ale științei sunt încrezători.
Eu?! Mă îndoiesc, însă când iau în calcul ideea conform căreia aș putea fi parte a un posibil experiment la nivel planetar, muțesc. Iar de aici și substanța tăcerii.
Mă rog, sunt multe de gândit și regândit– mi-am zis în una din serile când căutam în adâncurile ființei, alți cai verzi pe pereți, diferiți de cei ce ni-i flutura sub nas comunismul, chiar și în anul de grație, 1989, când întregul bloc din răsărit, și nu numai, trosnea din toate încheieturile.
Îmi așteptam fiica să se întoarcă dintr-o scurtă vacanță, plănuind un fel de chef pentru a sărbători succesul ei de la facultate și pentru a mai uita câte ceva din toate cele ce îmi fuseseră date să le întâmpin.
Locația era ca și găsită, invitații, la fel. Băutură, slavă domnului, cu toată criza, mai pe sub mână, dar, la ordin, putea curge gârlă... Niște lăutari, iar de aici, distracție pe măsură. Imediat după sosirea fetei de la mare, am și căzut de acord asupra a tot ceea ce gândeam să pun, de unul singur, la cale. În ziua cu pricina, la un sfârșit de săptămână, ea și colegii săi au ajuns de la Turnu Severin, în Slatina, cu un microbuz plin ochi, tot într-un cântec.
Au coborât în fața restaurantului, apoi am intrat cu toți, într-un demisol, un fel de cramă amenajată pentru petreceri private, departe de ochii lumii. După principiu: „la plăcinte înainte, la război, înapoi” sau „azi pe cine mai bem, pe cine mai f...tem?”, primul care a intrat pe ușă, după noi, a fost procurorul, după el tovul de la circulație, apoi, unul după altul, activiștii de pe la județeana de partid și o parte din colegi.
Pe colonel, șeful garnizoanei, îmbujorat nevoie mare, semn că turnase în el ceva tărie, l-am găsit deja la datorie.
- Trăiți, sărut mâinile, trăiți! – am salutat eu, militărește, când m-am apropiat de masa lui.
- Trăiți! Monșer, să-ți prezint noua ordonanță... Doamna e angajată la mine la popotă, pe post de secretară. Secretară personală, mă înțelegi! Îmi toarnă în pahar, mă gâdilă în ceafă, iar, după context, și mai jos, mai ales când mi se apleacă. Vezi ce vremuri?! Pot spune, chiar de o scârbă totală! Greu să stea tot timpul băț! `Mneata, tot singur, tot singur?
- .... Tot! - am ridicat eu, nedumerit, din umeri.
- Ptiu, drace! Mai ceva decât cumințenia pământului!
- Așa ziceam și eu.
- Musai și varianta masculină! ...Numai că Brâncuși a murit la Paris! Cine știe, s-o fi născut un altul! Auzi, dar când ți se pune de un frământat de buci, precum coca de pâine în postavă, ce faci?
- ...Planuri cincinale! – am glumit eu, cumva, jenat.
- Rău! Partidul pune preț pe nivelul ridicat și pe înaintarea lui pe cele mai înalte culmi... Ce dracu, domnule, colcăie orașul de p..zde, iar dumneata te ții de realizări mărețe. Dă-te încoa, la doamna, și vezi cum arde, că poate ai uitat!
- Domn` colonel, nu se cade, ne aude procuroru`, ăștia cu partidul!
- Lasă-l, domnule! Ăstuia, nu-l vezi, îi curg balele... Cine mai știe între ce craci o mai fi înnoptat? Dar nici cu doamna lui nu mi-e teamă! Era în tandrețuri cu... Mă rog, mai pe la două, în noaptea trecută, veneam cu secretara dinspre cazarmă. Se descurcă femeia! Și apoi, de ce ar răbda?! E, asta e! Băi, domn șef, dă-le în mă-sa! Vodcă, să vină vodca! Că femeile curg gârlă!...- a strigat el după un chelner, cu ochii pironiți pe lăutari.
- Comandasem și niște Courvoisier! Nu vă incită?
- E, cum nu, dar am. Uită-te ce cour..., la madam?! Poate procurorul, că ăsta, deocamdată, văd că are doar apă în pahar!
- Domn` procuror, va salutată generalul, cică face cinste! Courvoisier sau vodcă?
- Uite, al dracului! Pe amândouă, părinte, pe amândouă! Dar ține minte, când o da ăsta de băut, vine sfârșitul! Auzi, domn` general, pe doamna dumitale, cât stăm noi pe-aci, prin cârciumi, cine o mai f..te?
- Domnule, cu justiția nu e bine să te pui rău, dar ți-am mai spus și altă dată și alaltăieri… Ce Dumnezeu, nu mai ai nici gram de ținere de minte! Cour...voisier-ul, bată-l vina! Ca și pe-a dumitale, ăia de la contrainformații. Vezi că ieri, cam pe la două, trei, de dimineața, doamna era în tandrețuri.
- Taci, dragă, bagi omul la bănuieli! Au, cine vorbește?! – l-a înghioldit femeia ce-l însoțea pe colonel.
- Ho, fă! …Că așa ne tachinăm noi… Auzi, o pusese unul capră, cu capul spre geam, și dăi și luptă...
- Ce știi dumneata? Julieta în persoană! Așa mă așteaptă ea, sărăcuța, cu ochii în lacrimi, până spre zorii dimineții. Drăgăstoasă, nu-ți mai spun! O minune de femeie! Cert e că eu muncesc de mă găsesc toți dracii! Nu mai are sulimea ce mânca! Au crescut infracțiunile! Se fură al dracului!
- E, asta nu e bine! Cât timp mai… și alții, mă înțelegi dumneata, nouă ni se micșorează porția! Așa că, datoria înainte de toate! La pușcărie cu ei, dă-i în mă-sa! Noi să avem ce f..te și ce mânca! Zic bine, coana mea?
- Parol, mon general! …Însă mai bine ar cânta muzica!
- Păi, da, numai că…, nu-i vezi, încă sunt la pipăit, nu s-au stabilit care cu care! …Hopa și miliția! Băi, tovarășe, ce m-au uitat ăștia pe mine la garnizoană, dar și pe tine la miliție! Auzisem că ai murit, de atâta cetit, pe la niște cursuri de promovare! Să nu te avanseze careva înaintea mea, că-i mare belea! Pun garnizoana în poziție de asalt și te-am terminat!
- Lasă, dragă, omul să-și tragă sufletul, să-i tihnească și lui măcar în seara asta!
- Ho, fă, ce dracu! Că glumeam… Să trăiești, colega, să trăiești! Ia loc, ia loc! O tărie, ceva, crivăț dinspre Laica?
- Bă, voi, ăștia ai lui Ivan Turbincă, vodca și iar vodca! Lumea bună, ehe… Io-te colea, Whisky!
- Bravo, colega, bravo! Iar ai dat iama prin vamă?! Trimit ăia de afară medicament pentru doctori, pentru ăia ce trag să moară, iar tu omori mortul pentru a nu știu câta oară! Bravo! Tovul de la secu știe? Apropo, în seara asta, cine ne face raportul?
- Ehe, știința a avansat! Ori crezi că ei mai sunt ca soldații tăi, cu ranița în spinare?! Ce dracu, domnule!
- O fi și cum spui, că prea o zici din suflet! Te-ascultă ăștia și noaptea în pat când sforăi! De-asta, procurorul, ăsta de colea, de la justiție, nu doarme noaptea, la el, în pat. Băiat deștept! Stă camuflat, între buci și craci, și uite, al dracului, cum păcălește securitatea!
- Domn` comandant, gata, că ne ia seama lumea! Apoi vezi că vin chelnerițele cu gustările… Mi-a zis mie unul, că ăstea, unele, nu toate, ar avea microfoane și la p…dă! Auzi, da să nu mai spui la nimeni, pe doamna ai dat-o la puricat, înainte de a veni cu ea aici? Mai pe scurt, i-ai verificat măcar chiloții, că de restul am înțeles că se ocupă alții…Ce să faci?! Vodca își spune cuvântul! – i-a șoptit șeful miliției, la ureche.
- Vodca, pe dracu, grija pentru om și liniștea patriei! Adevărul e că și eu muncesc de îmi sar ochii! – i-a răspuns colonelul pironit spre talia femeii. O fi vreuna! Da, o verific, fir-ar ea a dracu! Atât i-ar trebui, că o împușc! - și-a zis, ca pentru sine, în vreme ce și-a umplut paharul gata să dea peste el.
- Sete mare, sete mare! Tot înainte, tovarăși! – i-am îndemnat eu ciocnind paharul cu fiecare în parte, după ce am tras cu urechea la cele îndrugate. O clipă mai târziu, am făcut semn lăutarilor să înceapă cântatul.
- „Și-am zis verde sălcioară/Mărie și Mărioară/Mărie și Mărioară/Ia un par de mă omoară/Parul sa fie de plop/Să nu mă omori de tot (mai)/Mărie și Mărioară/Ia un par de mă omoară”...
- Madam, i-auzi ce zice milițianul, chiloții la verificat! – Cică ai putea avea în ei tehnică de ascultat?! Ascult!
- Mon general, ți-ai băut mințile? Păi, se poate?! M-ai luat cu dumneata să-ți torn în pahar, nu să-ți dau… Ce Dumnezeu, ia ascultă!
- „…Că de trei zile zac în boală?Și nu-mi zice nimeni „scoală”/De trei zile zac în boală/Și nu-mi zice nimeni „scoală”/ Dar de-i zice dumneata/M-ar mai trage inima/Dar de-i zice dumneata/M-ar mai trage inima (mai)”
M-a bufnit râsul. Atmosfera se încinsese. În salonul în care mă aflam, peste tot voie bună. Am intrat și în cel de alături unde se zbănțuiau tineri. Mi s-a părut și acolo că totul era în regulă. Fică-mea m-a văzut, mi-a zâmbit și făcut cu mâna. Am plecat. Simțeam nevoia de a merge la wc. Am urcat scările. La parter, din greșeală, am intrat la toaleta femeilor. În holul ei, tot capră, una din colegele fetei mele. Se admira în oglindă, în timp ce unul o făcea pe la spate. Am închis rușinat. Ei și-au văzut mai departe de treabă. Întors la subsol, am dus prima sticlă ce mi-a ieșit în drum la gură și nu m-am oprit până ce nu am terminat-o.
- Ptiu, fira-ar dracului, ce viață! – am răbufnit de parcă eu, la vârsta lor, aș fi fost un sfânt.
Spre dimineață, întors acasă, iar am căzut pe gânduri, iar m-am întâlnit cu mine și iar conflicte. Cu Dumnezeu, cu noua generație, cu lumea, cu partidul...
|
