Povestioare : Un frate
Mă uit la testul de sarcină din cutiuța mică, de culoare mov, ca la un semn de exclamare pe o pagină alba, goală, fără de cuvinte. De unde a apărut? Oare ce înseamnă?
Nici nu mai știu de cât timp mă aflu aici în fața oglinzii, în baia micuță și imaculată ce miroase dintr-o dată a spital, a durere ascuțită și a spaimă.
Mă petrec atâtea emoții de parcă am pășit, cu o singură mișcare, pe o planetă extraterestră iar fiecare gînd al meu se despică irațional în mici particule ce au o viață proprie, independentă de primul firicel logic, precum celulele germinale, acei gameți în fugăreala lor spre fecundare. Încerc disperată să inhalez cât mai mult aer, ca o cămilă ce acumulează apă știindu-se plecată la un drum lung, fără de capăt. O destinație nebănuită.
Organizez liste complexe în mintea mea istovită, motive pro și contra care privite de sus în jos sau de la strânga la dreapta, se combină și se amestecă precum picăturile de culoare căzute pe sugativa unui artist.Nimic nu are sens sau poate sensul este în toate.
Încerc să trag o linie finală dar ajung la concluzia că nu există concluzii. Există doar amintiri, senzații, stări. Un amalgam de memorii și de evocări. Astfel că, mă las dusă, încă o dată…mă las condusă de temeri, de ce-o veni, cum o veni. Oare sunt pregătită pentru toate?
Îmi aduc aminte cum în iarna anului 1985 fratele meu avea mărimea unui sâmbure de măr. Era un secret pe care mama îl purta îngrijorată sub fustele ei prea lungi căci prima ei sarcină fusese una cu probleme.
Cât despre mine, aveam doar trei ani și trăiam într-o lume în care fiecare cuvânt sau gest de-al meu era aplaudat și sărbătorit precum descoperirea dințișorilor de lapte în gura unui bebeluș. Părea de neconceput și total imposibil ca ceva neașteptat să imi schimbe atunci structura vieții, sau să îmi tulbure poziția socială de odor singur la părinți.
Eram lumina ochilor părinților mei, motivul principal de bucurie sau de ceartă, întâiul lor gând înainte de a se trezi dimineața și ultima lor rugăciune la culcare. Iar eu cunoșteam și mă încredeam în acest fapt cu precizia minutarului ce parcurge ceasul de o mie patru sute și patru zeci de ori pe zi.
În 1985 vedeam lumea înconjurătoare prin imaginile colorate din singura cărticică pe care mama mi-o citea și recitea în fiecare seară. Știam pe de rost povestea unui pește mare ce inghițea, cu năduf, peștele mai mic, si aproape simțeam cu durere, cum ar fi fost sa te afli în burta acelui prădător cu dinții ascuțiți si înegriti de vreme. Gustam culorile de pe paginile vrăjite precum cireșele pe care bunica mi le agăța de urechi și suflam viață către micile vietăți cu naturalețea unui Creator în ale Lui prime șapte zile zămislitoare. Vorbeam gărgărițelor descoperindu-le vârsta în propriile buline și îmi răspundeau melcii ieșind din carapacea cleioasă ca din castele domnești.
Visam atunci, ca orice fetiță să mă mărit cu tata, în rochie albă și vaporoasă ca de zână sau crăiasă a zăpezii și precum Shakeaspeare inaintea mea, să o detronez pe mama din rolul ei dominant de uzurpatoare. Îmi imaginam, asemenea poveștii lui Hans Christian Andersen că fusesem născută dintr-o floare și că aveam să rămân mereu la înălțimea degetului mic, ce putea fi ascunsă prin buzunarele mamei atunci cînd iși vizita copii ei de la camin, căci era educatoare. Eram tulburată de viermii de mătase și fascinată de furnicile pe care le înecam cu sadism într-un pahar cu apă, sau le topeam cu ajutorul razelor de soare printr-o lupă veche ce le distorsiona imaginea ca într-o oglindă fermecată.
Credeam cu înverșunare că pisicile negre ale bunicii manâncă toți copii obraznici iar nuiaua din cui, cea aurie și dăruită de Moș Nicolae, era vrăjită și putea împlini o dorință ascunsă într-o gheată la prima cădere de zăpadă.
Speram să ating norii atunci când tata mă avânta “tare, cât mai tare” în leaganul vechi ce scârțâia cu dușmănie pe dealul Gospodinei, sau să pot zbura peste stele până la releul de pe Pietricica, atunci când noaptea târziu ajungeam din nou la spital pentru încă o injecția dureroasă cu penicilină.
Incă de pe atunci trăiam în capul meu mai mult decât în realitate astfel că nici nu am băgat de seamă când fratele meu se transformase din sâmbure în bostan, ca peste noapte. Nu îmi amintesc exact când am realizat că voi avea un frate, poate niciodată cu adevărat. Dar cu certitudine îmi aduc aminte cum ascultam cu urechea lipită de burta mamei loviturile de piciorușe și bătăile unei inimi îndepărtate ca un ciocănit de pasăre într-un ou abia crăpat.
Cântam burții și îi povesteam tot ce vedeam eu din afară, pregătindun-mi fratele pentru lumea exterioară.
Îi spuneam cum jucăriile toate îmi aparțin doar mie fiind mereu suite sus pe șifonier și deși încercasem de multe ori, încă nu reușisem să găsesc o cale de-a le alinia pe toate pe covorul persan, foarte prețuit la noi în familie.
Îi povesteam cum eram obligată sa dorm la prânz, legănată fiind până la refuz de aproape cincizeci de ori pe minut si astfel forțată să împart o zi infernal de lungă în jumătate.
Îi recitam versuri despre o vulpe ce fură o gâscă, despre fanfare militare, zestre moldovenească cu perne pline de țânțari, elefanți ce se balansează pe o pânză de păianjen nemaiauzit de rezistentă si despre o căsuță din pădurea cu alune cu multe animale prietenoase.
Cântam în fața oglinzii cu un spray consumat pe post de microfon fredonând melodiile auzite la magnetofon și îmi imaginam cum pe banda neagră ce rula în cercuri concentrice trăiesc aceeași omuleți care viețuiau și în spatele cutiei de televizor alb negru.
Așa s-au întâmplat toate până într-o zi, cînd m-am trezit lângă tata, pe dealul din fața spitalului municipal, clădire întinsă și impozantă cu zeci de ferestre ca ochii lui Argus, titanul olimpian, aruncând cu pietricele luminoase în geamul mamei mele.
Când într-un târziu a coborât, era vădit schimbată, cu părul desfăcut, într-o rochiță de vară cu buline iar când m-a luat în brațe părea că eram două străine despărțite de lipsa aceluiași secret ce ne unise până atunci. Sau să fi fost doar prima mea impresie?
Timp de două săptămâni nu am mai văzut-o deși nu cred să fi fost foarte îngrijoartă atunci. Doar când, mult mai târziu, a deschis ușa de la intrare purtând pe brațe un boț înfofolit și ghemuit în scutece am realizat că lipsa ei aducea schimbări fundamentale. Devenisem peste noapte a doua, sau cea mai mare, cu grade înalte de responsabilitate.
În cele din urmă decid să închid lumina și să trag ușa după mine, ca după o necunoscută nelămurită încă. Cutiuța rămâne acolo în umbră lângă periuța de dinți electrică și clamele de păr răsfirate și aruncate la repezeală.
În final nu îmi amintesc să fi bocit vreodată după mine cea dinaintea fratelui meu dar nici să mă fi recuperat din îndatorirea surorii mai mare. Aștept ziua de mâine. Parcă aștept o schimbare.
Suzana Petrov / Tororto ON.
|
Suzana Tanase 11/20/2018 |
Contact: |
|
|
