A.E.Baconsky - - minimonografie sentimentală
„…Lăsaţi nebunii
să umble singuri căutând o lume
mai albă pentru moartea lor, lăsaţ-i
nepedepsiţi şi liberi: fiecare
cu masca lui întâmpinând la ţărmuri
Apusul Magic, fiecare-n iarnă
strigându-şi falsul nume
în timp ce rugineşte
pe vechi blazoane, cel adevărat.”
(În golul dintre făpturi, din vol. Fluxul memoriei, 1987. pp. 1990-1991
…Dacă nu-mi veneau în minte din când în când aceste versuri, poate nu aş fi scris textul de faţă, dar aşa…
Cândva, într-o discuţie formală, adusesem vorba despre valoarea creaţiei lui A.E.Baconsky şi locul acesteia în literatura noastră naţională, când, un domn enervat brusc şi inexplicabil la urma urmei, a intervenit în discuţie şi, cu asprime… părintească, totuşi, a pus lucrurile la punct:
-Baconsky?!? Opera – care operă? – unuia dintre marii proletcultişti români, să aibă loc în literatura română?! Probabil e o glumă…
Şi a făcut imediat trimitere concretă la ce publicase Baconsky în perioada obsedantului deceniu, concret: volumul Poezii (1950) şi creaţii ale acestuia publicate în Scânteia, cotidianul de bază al PCR-ului. Astfel, „Încă din vremea când era student la Cluj, A.E. Baconsky părea că s-a hotărât să devină un scriitor al partidului comunist. Publica în ziarele de stânga, cu precădere în acelea care apăreau în Transilvania, iar în 1950 a colaborat şi la «Scânteia» cu poezia (notorie şi astăzi) Barta Iosif şi ortacii săi.” (Gheorghe Perian, Ce şi cum scria A.E.Baconsky în anii realismului socialist, în revista Vatra, din iunie, 2015). De reţinut, ca idee, şi apariţiile baconskyene din Gazeta literară prin anii 1955-1956… Lucrurile sunt, cel puţin aparent, clare, însă mi s-a părut oarecum nedreaptă atitudinea domnului respectiv, deşi, ca într-un aranjament ciudat al sorţii, după puţin timp am găsit un studiu al eminentului om de cultură, Academicianul Eugen Simion, publicat în revista Cultura nr. 248 din 5 mai 2009, în cadrul rubricii Cultura literară, de fapt o sinteză despre viaţa şi activitatea scriitorului A.E. Baconsky. Este un material în care domnia sa evocă şi reabilitează cu eleganţă, sau cel puţin încearcă s-o facă, personalitatea lui A.E.Baconsky. Din acest motiv, personal consider că este vorba nu de o contribuţie importantă la biobibliografia scriitorului, ci şi de o replică elegantă la infamiile unora care se străduiesc să-l marginalizeze pe Baconsky până la scoaterea sa din literatură. În acest câmp ideatic, este semnificativă contribuţia lui Eugen Simion la cunoaşterea şi re-cunoașterea corectă a autorului excelentului și importantului volum de versuri Fluxul memoriei (1957), având în vedere că întregul comentariu se axează pe coordonatele unei obiectivităţi sincere şi reale. Aceasta tocmai în condiţiile în care există, mai aluziv sau mai făţiş, o campanie de marginalizare şi expediere spre uitare deplină în ceea ce îl priveşte pe autorul mult-pomenitului volum. Şi cred că ar fi total greşit să trec mai departe înainte de a mă folosi de încă un citat în care se spune, între altele: „În 1958, Baconsky a fost dat afară de la „Steaua” – şi până în 1977, când a murit, în Bucureşti, zdrobit de cutremurul din Martie, a rămas şomer! (…)
Am venit la înmormântarea poetului, prozatorului, traducătorului A. E. Baconsky – care a rămas viu în literatura română. I-am purtat sicriul pe umeri, în cimitir, împreună cu câţiva poeţi, prozatori, prieteni…
Unii ecriveni, ce-i erau îndatoraţi, n-au venit nici la înmormântarea celui ce le-a întins o mână, şi chiar două!...
Cei care nu l-au citit şi nu l-au cunoscut – ca Om! – îl tot trag de urechi, în mormânt, înjurându-l, bucuroşi, pentru o strofă care, de fapt, este o parodie, o ironie… Baconsky avea humor, şi are şi acum, când îi priveşte cu dulceaţă pe cei ce nu încap de el, pe pământ – vajnicii cărturari şi ostaşi ai rezistenţei prin cultură, autorii unor capodopere invizibile. (A. E. BACONSKY, de Acad. Dumitru Radu Popescu, în ziarul Cotidianul din 4 martie 2016). Această… completare este încă un argument, pe alocuri mai corect-tăios, de fapt, un plus de contribuţie esenţială la cunoaşterea cu obiectivitate a omului şi scriitorului Baconsky… De-aceea am şi folosit acest citat lung, pentru că îl consider extrem de important, după cum se va vedea și din prezentul material… Iar când doi distinşi Academicieni susțin acelaşi lucru, reconsideratorii metamorfozaţi în şacali profesionişti, ar trebui să formeze un convoi caricatural în marş vioi spre neputinţa deplină, iar schelălăiturile lor să se audă tot mai jalnice şi mai depărtate de literatură…
Pe acest aliniament, sau palier, prin rândurile de faţă mă voi strădui să readuc în atenţia iubitorilor neprefăcuţi de literatură figura unei personalităţi căreia, vrem-nu vrem trebuie să-i acordăm locul şi rostul, incipient, al modernismului românesc abia pătrunzând în lirica perioadei respective. Aceasta, mai ales, în condiţiile riguroase ale proletcultismului aflat într-o înfloritoare etapă. Să ne amintim că, în volumul anterior, Dincolo de iarnă, creaţia lirică baconskyană se impunea ca una dintre cele mai pregnante construcţii poetice originale. Cu ea şi prin ea, Baconsky va evada cu succes de sub povara proletcultismului sprijinit solid de ideologia comunistă însoţită „tovărăşeşte” de materialismul dialectic. Să notăm că acest lucru/evadare se petrecea, mai pregnant, odată cu apariţia volumului Fluxul memoriei, schimbarea concretă putându-se constata la câteva luni după ce A.E.Baconsky împlinise 32 de ani.
Având în vedere acest adevăr, dar şi alte argumente, trebuie să ne folosim de faptul că mulţi comentatori prin luări de poziţie cu obiectivitate, s-au străduit să reaşeze în cuvenite drepturi pe Baconsky, aceasta spre mâhnirea şi chiar mânia unor comentatori, mai ales, de după ’89, metamorfozaţi brusc din mieluşei… comunişti în tigri post-decembrişti. „Baconsky, afirmă Acad. Eugen Simion, credea în superioritatea artei, poezia şi eseistica lui puţin scorţoasă, cultă în chip excesiv, apără totdeauna imaginea creatorului solemn, estetizant, senioral, pierdut în cerul marilor modele. El însuşi, ca om, trecea printre noi ca un prinţ exilat, abstras şi melancolic, de o melancolie puţin studiată, voivodală.” (Eugen Simion, în cadrul rubricii Cultura literară: A.E. Baconsky (I) din revista CULTURA nr. 248 din 5 noiembrie 2009). Mi-e imposibil să nu exclam: ce imagine superbă şi reală a omului şi scriitorului Anatol E. Baconsky!
Dar, mi-e la fel de… imposibil să trec mai departe fără a preciza că afirmaţiile Academicianului Eugen Simion sunt resimţite de o anumită parte a comentatorilor şi istoricilor literari drept o contră ceva mai greu digerabilă. Cam pe aceeaşi poziţie, a obiectivităţii şi analizei corecte, dar pe un ton diferit, se situează şi Al. Cistelecan, unul dintre cei mai avizaţi critici literari şi comentatori de poezie actuali, când spune (scrie): „Cotitura radicală pe care o face A. E. Baconsky în 1969, când își expune Cadavre-le în vid, e suficient temei și suficientă justificare pentru tăietura drastică operată în această antologie. Dacă mai adăugăm la această metamorfoză violentă a formulei și saltul valoric spectaculos făcut prin intermediul ei, tăietura, fie cât de nemiloasă și nedreaptă, devine de-a dreptul imperativă. Ultimul Baconsky e un mare poet, celălalt Baconsky e (când e, nu totdeauna) doar un poet rezonabil și stimabil. Rezonabili și stimabili avem destui; mari cu adevărat – destul de puțini.” (din vol. cine n-a apucat să moară nu va mai fi, Poeme alese de A.E.Baconsky, de Al. Cistelecan, Colecţia Cartier clasic). Comentariul este „consolidat” şi de Ana Druţă, în Raft „Contrafort: „Un poet remarcabil, A. E. Baconsky (1925-1977), pe nedrept uitat, este pus în valoare, prin această antologie de la Cartier, de unul dintre cei mai valoroși critici de poezie. Selecția operată de Al. Cistelecan a vizat îndeosebi ultimele volume ale poetului, Cadavre în vid (1969) și Corabia lui Sebastian (1978, postum), care revelează un creator profund și subtil.” („A. E. Baconsky. Cine n-a apucat să moară nu va mai fi. Poeme alese de Al. Cistelecan,, 256 pagini; Cartier de colecţie, nr.14).
În plin proces de evaluări şi reconsiderări privitoare la mulţi autori şi opere postbelice, gestul criticului literar Al. Cistelecan de a aduce în prim plan un autor precum A.E.Baconsky şi o parte a creaţiei sale lirice, mi se pare oarecum… riscant faţă în faţă cu detractorii, dacă nu cumva chiar un act de… temeritate pentru care, însă, merită felicitări. Se cunoaşte, îndeobşte, că, după ’89, autorul volumelor Fluxul memoriei şi Cadavre în vid, s-a bucurat de atenţie doar pentru a fi acuzat de proletcultism şi un soi de modernism altoit pe realismul socialist… Din acest punct de vedere, există destule voci, păreri şi atitudini care, cu citate decupate cu… profesionalism din anumite texte, expediază autorul şi creaţia sa – totală! – direct în „inima” proletcultismului, chiar dacă Baconsky însuşi, după 1950-1956, s-a debarasat substanţial de tarele realismului socialist emanat din mereu invocatul proletcultism. Însă, păstrând contextul şi pentru a lămuri lucrurile de la bun început, este potrivit să reţinem adevărul că niciodată în literatura română nu s-a simţit lipsa unor inşi al căror subiectivism, dacă nu ar fi fost penibil-serios, ar fi fost hilaro-absurd, iar după 1989 fenomenul nu numai că a luat amploare, dar se şi bucură de o „participare tot mai numeroasă şi mai lipsită de bază logică în ceea ce priveşte festinul denigrării. În acest fel, din când în când, câţiva inşi cam tot aceiaşi, uniţi deja în cuget şi (ne)simţiri, unii chiar cu pretenţii de istorici şi comentatori literari – cum spuneam – speriaţi parcă de perspectiva şi spectrul aterizării într-un anonimat de-a pururi ireversibil, se organizează într-un fel de haite zgomotos-denigratoare. Aceste echipe de asalt pentru cucerirea de noi teritorii în literatura română, de fapt, adevăraţi mercenari-ucigaşi literari, plătiţi cu promisiuni şi asmuţiţi discret, sau mai pe faţă, de câţiva dulăi literari cu argumente „imbatabile”, deseori inventate, calcă în picioare tot ce ţine de memoria vreunei personalităţi culturale sau literare de la noi, în care nu e total greşit să folosim sintagma „contextul general al literaturii române”. „Şmecheria” dulăilor cu mintea ferfeniţită de moliile invidiei şi a frustrărilor de tot felul, tocmai în zona memoriei, şi cu timpane infestate, încă!, de ecouri comunistoide, este conformă cu principiul: de ce să moară mama, când poate muri mă-sa, sau: acuzăm noi, ca să nu ne acuze ei! Având în spate această susţinere, solidă, cred ei, căţeii-coioţi şi dulăii versaţi în domeniul defăimării, îşi unesc forţele şi îşi pornesc sarabanda ponegririlor sub un auspiciu optimist şi anume: să bălăcărim pe cutare, ca să se vorbească despre noi, altfel dispărem din literatură, având statut de anonimi. În această ordine de idei, după cum s-a mai spus, nu e acelaşi lucru şi, evident, nici cu acelaşi efect dacă-l denigrezi pe D. Th. Neculuţă (1859-1904), primul poet-proletar (cizmar), şi un fel de precursor al proletcultismului românesc – sau pe Tudor Arghezi (1980-1967), cum nu e nici de acelaşi calibru reconsiderarea lui Victor Tulbure (1925-1997), sau ponegrirea lui Lucian Blaga, etc., etc.
În acest context, însă, îmi permit să spun că, în literatura română postbelică şi antedecembristă există un scriitor care iese din front şi, spre disperarea echipei clevetitoare, este greu spre imposibil de încadrat într-o anume grupare de calomniaţi, fiindcă el este, mai mereu altceva, adică: poet, prozator, publicist, conducător de revistă, autor de volume de valoare incontestabilă, dacă ar avea cineva curiozitatea unui asemenea demers… Interesant, ba chiar impresionant este, însă, faptul că personajul-subiect al acestui text continuă să fie comentat nu de puţini ca fiind cam controversat în context mai cuprinzător al literaturii noastre naţionale, ca să nu mai spun că unii comentatori reduc totul la sintagma blasfemică: Baconsky? Un pupincurist sovietic… Este o expediere fără menajamente şi fără posibile contraargumente în siajul fluviului denigrator, pentru că decuparea şi punerea în circulaţie pe internet a poeziilor curat proletcultiste par să demoleze orice altă interpretare apropo de creaţia baconskyană, fie şi prin reducere la perioada… obsedantului deceniu. Iată şi exemplele mai mult decât edificatoare: „Am încercat să-l cânt pe marele Ilici/În Siberia de atunci, îndepărtată şi tristă,/Când într-o seară renii l-au adus,/Surghiunit de nemernicia ţaristă./Dar pentru Lenin oricare liră e atât de săracă!/Pe el îl vor cânta întotdeauna faptele lui mari/Şi timpul îl va cânta mereu” (…) („Lenin la Şuşenskoe”, din vol. „Poezii”, de Anatol E. Baconsky E. P. L. A., Buc. 1950, pp. 84-86).; dar şi: „Un gând îmi stăruie mereu/Dar calea-i grea şi-ndepărtată/Şi nu ştiu de-am să ajung vreodată/Să-l văd dormind în Mausoleu.”(…) „Şi vor zbura prin mii de fire lumini cu taza lor subţire,/Luminând câmpii şi sate, mişcând tractoare şi combine,/Atuncea ştiu că-n faţa mea/Printre căderile de ape/La fel de viu şi de aproape/Pe Lenin am să-l pot vedea.” (din vol. A.E.Baconsky, de poezii „Cântece de zi şi de noapte, ESPLA, Buc. 1954, pp. 46-49). Şi, încă: pornind chiar de la titlu, poeziile publicate de A.E.Baconsky în Gazeta Literară”, nr. 45/ noiembrie 1955, p. 3: „Nu mă întreb partidul cum să-l cânt;/El a pătruns în cântecele mele/Ca soarele-n pădure, ca un vânt (…)” (Colocviu cu inima mea”); sau, în „Gazeta Literară”, nr.49, din decembrie 1955, Sub titlul fără dubii: „Cuvântul partidului”, putem citi: „Cuvântul tău în mine-l simt suind tăcut/Cum primăvara-n arbori puternic seva suie; (…) Şi finalul: „Cuvântul tău în luptă e singurul cuvânt/Al cărui fulger timpul l-a împlântat în mine.” (p.1). Simplu-simpluţ, cântând în struna organizatorilor de cruciade denigratoare în literatura română, avem la îndemână aceste dovezi indubitabile ale proletcultismului baconskyan. Evident, printr-o reducţie fără menajamente şi decupând, după un vechi şi nedrept obicei, citate-trunchieri din contextul general, mulţi autori importanţi din literatura română pot fi acuzaţi de patriotism lozincard construit din stirpe comunistă şi, prin extensie, circumscrierea întregii opere în ideologia peceristă, pare să rezolve definitiv problema.
Şi, totuşi, lucrurile sunt mai complicate, iar situaţia, în ansamblul ei, este cu mult mai complexă decât în cazul multor alţi scriitori, tocmai pentru că Baconsky, doi ani mai târziu, prin publicarea volumului de poezii Fluxul memoriei (1957) a făcut o demonstraţie de forţă spre un modernism, drept că încă în stare incipientă. Această schimbare, inteligent gândită, dar şi ca o consecinţă a unui raţionament perfect mulat pe capacitatea sa de creator, a dus, mai târziu, la o răsturnare a situaţiei, spre întristarea defăimătorilor… Mai ales după ’89, încercările de distrugere a memoriei lui Baconsky, nu doar că s-au accentuat, dar au luat şi amploare. Astfel, ziarul Cotidianul din 20 octombrie 2010 publică fragmente dintr-un interviu realizat de Ion Vianu cu I.D.Sirbu, preluate din „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, cu scuza-precizare: „Am primit pe adresa redacţiei următorul text pe care îl publicăm ca o completare a poeziilor lui A.E. Baconsky. Ce poamă a fost A.E. Baconsky? (evident, referirea se face la poeziile proletcultiste, n.m. D.H.). Iar, ca să nu existe nici un dubiu, titlul din ziarul Cotidianul sună astfel: „A.E. Baconsky: un pupincurist sovietic a produs un ortodox filo-american. Şi, mai nou, creştin-democrat!”
N.B. Interviu apărut în volumul „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, ediţia a doua, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 1996, sub îngrijirea lui Toma Velici și a Elenei Ungureanu
Revenind la ale noastre:
A.E.Baconsky, pentru că la el mă refer în sensul celor afirmate mai înainte, dar şi în cele ce urmează, a fost, fără îndoială, una dintre figurile, dacă nu importante, cel puţin interesante, ale proletcultismului de la noi, care s-a manifestat mai pregnant în prima parte a obsedantului deceniu. Urmând această idee, părerile n-au fost, totuşi, în totalitate nici pro nici contra până în anul de graţie 1989 când au luat fiinţă şi au început să acţioneze, singuri sau în grup, detractorii… Aşadar, este cât se poate de evident că, parcurgând măcar prima parte a creaţiei sale începând cu volumul Poezii (1950), creaţia baconskyană, deseori puternic tributară ideologiei comuniste şi chiar bolşevice, a fost cea care l-a proiectat pe autor între „elitele” producătorilor de literatură de comandă social-politică. Aceasta, dacă ţinem seama de afirmaţiile unor… părerologi de profesie… Pe de-o parte. Pe de altă parte, ar fi o greşeală impardonabilă ca el să fie fixat, prin reducere la absurd, în aceeaşi perioadă istorico-literară ca… vecin şi coleg de generaţie cu, de exemplu, A.Toma, Dan Deşliu, Eugen Frunză, Victor Tulbure, Maria Banuş ş.a.,ş.a. Oricum personalitatea lui ar face faţă valului cu putere de adevărat tsunami care tăvăleşte prin noroiul calomniei memorii ale literaturii naţionale… În acest sens, cazurile de specialişti în defăimare literară nu sunt rare nici puţine.
Şi, cu aceasta, am intrat în subiectul acestui text, respectiv, o încercare, mai mult sentimentală, de sinteză a vieţii şi activităţii lui A.E.Baconsky, pe scurt: micro biobibliografia unuia dintre cei mai importanţi scriitori români de după al doilea război mondial. Prin urmare şi pentru clară ţinere de minte, Anatol E. Baconsky, după părerea mea, şi nu numai, a fost o personalitate în care şi-au unit forţele, în egală măsură, eseistul, poetul, prozatorul, publicistul, teoreticianul literar şi unul dintre cei mai importanţi traducători români de orientare modernistă, ordine de idei în care, am putea spune că el îşi domină contemporanii, proletcultişti sau nu. Ca amănunt, poate nu lipsit de importanţă, cu unele mici excepţii, el a publicat semnând doar cu numele A. E. Baconsky, fapt care demonstrează o dată în plus responsabilitatea faţă de actul creaţiei – dacă mai era nevoie….
…Născut la 16 iunie 1925, în satul reşedinţă de comună Cofa (Corovca, Korovka), raionul Chelmenți, Judeţul Hotin, A.E.Baconsky a decedat la cutremurul din 4 marie 1977, la Bucureşti. A fost fiul mai mare al lui Eftimie Baconsky, preot ortodox bucovinean, şi al Liubei fostă Marian. Inițiala E. din numele său provine de la prenumele tatălui, Eftimie, după obicei rusesc. A.E.B. A fost fratele criticului și istoricului literar Leon Baconsky, cadru didactic la Universitatea din Cluj şi, respectiv, tatăl diplomatului, scriitorului şi politicianului Teodor Baconschi. Copilăria şi-o petrece în satul natal, precum şi în localitatea Dreptcăuţi, pe malul râului Prut, aproape de Miorcanii lui Ion Pilat, unde şi urmează cursurile şcolii primare, după care îşi continuă studiile gimnaziale (de 7 clase) la Liceul „Alecu Russo” din Chişinău. De reţinut că, încă elev fiind, în clasa a şasea, în luna septembrie 1942, Baconsky „debutează” cu poezii în revista Liceului Mugurel (1942). Doi ani mai târziu, în luna mai 1944, familia scriitorului, refugiindu-se în România, se stabileşte în satul Feleştii de Jos, comuna Tomşani, viitorul județ Vâlcea, iar Anatol este înscris la Liceul „Al. Lahovary” din Râmnicu Vâlcea unde, în septembrie 1944, îl aflăm ca elev în clasa a VIII-a. În timpul studiilor este remarcat ca având aptitudini la desen şi, mai ales, la limbi străine (prioritar franceză şi italiană), fapt dovedit cu prisosinţă mai târziu prin traducerile masive din lirica universală, texte care vor intra în alcătuirea volumului-unicat în literatura română, chiar şi ca număr de pagini – aproape o mie: Panorama poeziei universale contemporane, Editura: Albatros, 1972, având, deci, nu mai puţin de 912 pagini… Absolvind studiile liceale, în anul 1945, îşi susţine examenul de bacalaureat în luna iulie, iar în luna octombrie se înscrie şi devine student la Facultatea de Drept din Cluj, o lună mai târziu, în publicaţia „Tribuna nouă” nr. 18, îi apare eseul intitulat, semnificativ, aş zice pentru omul de cultură de mai târziu, Socialul şi geneza artei. Însă, preocuparea să zicem predilectă a lui Baconsky încă din acea perioadă (ne aflăm încă în anul 1945) era aceea de traducător, numai aşa putându-se explica, logic, tălmăciri din autori precum José Maria de Heredia, Alexandr Sergheevici Puskin, Mihail Lermontov ş.a., apărute în ziarul „Democratul” din Carei, unde Baconsky se numără şi printre autorii cuprinşi în „Antologia primăverii”, editată în respectivul oraş în luna martie, 1947. De notat că poeziile sale din „Antologie…” – „Necunoscutul câine Pierrot“ şi „Poem pentru o cameră“ – considerate de sorginte suprarealistă, s-au „bucurat” apoi de critica ironico-acidă a Ninei Cassian în „Revista literară” nr. 13 din mai 1947, săptămânal de poezie, proză şi critică avându-l redactor-şef pe M.R.Paraschivescu… „Numai în cinci strofe dă preţioase informaţii despre necunoscutul lui câine Pierrot“, clarifică lucrurile poeta. De asemenea, Baconsky se numără printre colaboratorii revistei Provincia, editată la Turnu Severin (25 decembrie 1944 – mai 1947), împreună cu Ion Potopin, Ion Apostol Popescu, Victor Papillian, Emil Manu, V. Voiculescu, Al. Dima ş.a.
Cu toate-acestea, tânărul poet nu pare complexat şi continuă să scrie şi să publice poezii, de exemplu în nr.2 din 1947, al revistei „Prietenii artei“ (din acelaşi oraş Carei), păstrând aceeaşi notă discordantă de modernism în totală contradicţie cu „normele” realismului socialist şi ale proletcultismului incipient. Normal şi evident, poemele sale fac, imediat, obiectul atacurilor lui M. R. Paraschivescu şi Ov. S. Crohmălniceanu în „Revista literară” editată la Bucureşti, creaţii considerate, nici mai mult nici mai puţin decât un fel de mofturi literare care nu aveau nimic de-a face cu valoarea literară a vremii. De notat şi că, în noiembrie 1947, Baconsky începe colaborarea la ziarul „Lupta Ardealului“ în al cărui nr. 372 îi apare articolul intitulat „Omul in literatura sovietică“, iar trei luni mai târziu, în nr. 7 din februarie 1948, publică un material-eseu despre poeţii ruşi Puşkin şi Maiakovski cu semnătură proprie. Dacă mai era nevoie de manifestările sale… stângiste!
Înainte de a traversa aceste luări de poziţie impregnate consistent cu ideatică proletcultistă, însă considerate de exegeţi corecţi în a evidenţia ca fiind drept „analize la comandă politică”, este util, cred, să mai reamintim de 1957 ca fiind anul de cotitură în creaţia lirică baconskyană. Pentru susţinerea afirmaţiei, voi aminti aici volumele de versuri Fluxul memoriei şi Dincolo de iarnă (ambele cu apariţii în 1957), amândouă înscriindu-se în circuitul modernist, încă în stadiu de incipienţă la noi. În acest moment, să nu exclami: cum-cum, vorbim despre proletcultistul Baconsky, etichetă pe care i-o aplică denigratorii cu o consecvenţă demnă de cauze mai bune? În paranteză fie spus şi obiectiv vorbind, perioada de creaţie 1950 – 1956, este una marcată de tarele ideologiei marxist-leniniste şi materialist-dialectice, însă nu într-atât încât să predomine, cel puţin în cazul despre care e discuţia. Nici pomeneală, fiindcă ar însemna să acceptăm o trecere brutală la un proletcultism acut şi la modă, este adevărat, din volumele: Poezii, 1950; Copiii din Valea Arieșului, 1951; Cântece de zi și noapte, 1954 (Premiul de Stat clasa a III-a (poezie), „impresii lirice de călătorie din ţară şi străinătate (îndeosebi în ciclurile Poeme şi Ciclu bulgar). Un loc aparte în structura vol. îl deţine ciclul Copiii din Valea Arieşului (partea I – II”; Două poeme, 1956; Dincolo de iarnă, 1957, ultimul „din serie” cu reminiscenţe limpezi de stirpe proletcultistă… În consecinţă şi explicabil, reconsideratorii şi detractorii lui Baconsky au la îndemână suficientă materie primă pentru aprovizionarea „cruciadelor” antibaconskyene…
Să reţinem şi faptul că, în aprilie, 1954, la Cluj, începe să apară lunar, apoi bilunar între 1971-1973 – în continuarea Almanahului literar”(1949), revista Steaua, organ al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj. (Iniţial nu se tipăreşte caseta redacţională, însă, din ianuarie. 1956, apare ca redactor-şef: A.E.Baconsky…). …Cronologic vorbind şi având în vedere anul 1957, odată cu publicarea volumelor de versuri – în majoritate pasteluri, Fluxul memoriei, şi Dincolo de iarnă, se poate vorbi despre prima mare cotitură/etapă în creaţia lui A.E.Baconsky. Cu această ocazie este de remarcat trecerea de la retorismul, convenţionalitatea şi caracterul ocazional al poeziilor din volumele precedente la o desfăşurare evoluând spre lirica de meditaţie, dominant interiorizată. Urmează, cinci ani mai târziu, în 1962, o nouă schimbare de registru liric, respectiv, publicarea de către Baconsky a volumului de versuri intitulat Fiul risipitor, ce marchează începutul celei de a III-a etape în evoluţia liricii sale, tonul general al exprimării lirice devenind elegiac, ordine de idei în care este cultivată poezia accentuat reflexiv-interogativă în care propria soartă constituie materia primă predilectă a liricii sale dând posibilitatea interpretării ei spre confesiunea intimă. Rămâne interesant faptul că Baconsky este premiat de Uniunea Scriitorilor în câteva rânduri: în anul 1968 i-a fost acordat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru vol. Remember, un an mai târziu, în 1969, pentru culegerea de versuri Cadavre în vid, acelaşi for al Uniunii Scriitorilor, îi acordă premiul pentru poezie. Ca structură, construcţie ideatică şi substanţă, volumul Cadavre în vid este considerat de analiștii și comentatorii obiectivi încă o abordare a tematicii, ca o nouă etapă în evoluţia artistică a lui A.E.Baconsky. Concret, conţinutul volumului impresionează mai ales printr-o viziune neobişnuită asupra lumii, o frapare care îl îndepărtează în mare măsură pe autor de poziţiile sale anterioare. În acest sens, nu este deloc greşit să facem trimitere la un fel de prezumtiv viitor apocaliptic în evoluţia destinului umanităţii, în afara cadrului concret istoric, vidul ameninţând chiar din titlu cu reflectarea stărilor unei aproape primejdioase nelinişti existenţiale, însă autorul ne sugerează şi intenţia politică a sa de reprehensiune a… abuzurilor moderniste. Aceasta în condiţiile în care, încă de la apariţia primului său volum de poezii (1950), este acuzat de trei păcate esenţiale din lirica sa: intimism, formalism şi evazionism… (Dan Deşliu, M.R.Paraschivescu, Mihu Dragomir ş.a.), în timp ce D. Micu, coboară pur şi simplu creaţia lirică baconskyană la nivel de „versificări penibile”, păcate care, adunate la un loc, se constituiau într-un întreg tributar canonului realist-socialist, ascunzînd – după unii comentatori – o bucurie absconsă… Ca să vezi! Ca menţiune şi consolidare a ideii, mai spun că literaţii din acea vreme îl cam marginalizau pentru atitudinea lui individualistă şi care nu prea se încadra, totuşi, în viaţa socială, ca atitudine a colectivităţii în lupta poporului pentru înflorirea noii democraţii. Cu toate-acestea, în î952 – ca hotărâre considerată destul de bizară – A. E. Baconsky este numit redactor sef al revistei „Almanahul literar“, iar doi ani mai târziu, in 1954, la apariţia revistei Steaua, i se încredinţează conducerea publicaţiei respective. Este anul în care, în revista „Viaţa Românească” nr. 6/1954 continuă să fie acuzat, ca poet, de „unele apucături sentimental-individualiste, onirice şi lipsite de substanţă lirică”. Drept răspuns, la primul Congres al Uniunii Scriitorilor (iunie, 1956), Baconsky se debarasează de învinuiri, aceasta şi pentru că, treptat-treptat, începuse deja să-şi schimbe tonul şi preferinţele tematice în versurile sale. Din acest punct de vedere, criticul Ov. S. Crohmălniceanu, se face purtătorul de cuvânt inclusiv al unor scriitori clujeni potrivnici noului lirism baconskyan, şi voit exagerat intervine într-un comentariu afirmând nici mai mult nici mai puţin că lirismul lui se pierde „într-un fel de noapte a istoriei“ şi că, în versuri, se aude prea des „zgomot de tălăngi ancestrale“ („Luceafărul“, nr. 4, septembrie 1958). Citind respectivul comentariu, cititorul poate-avea senzaţia că asistă la descrierea unor filme horror din zilele noastre. Prelungind oarecum ideea crohmălniceană, Cornel Regman cataloghează poezia lui Baconsky din acea etapă o evadare din ideologia comunistă (revista „Tribuna“ din 22 nov. 1958). În acelaşi context denigrator, în ajutorul primilor doi sare, drept că nu direct, un redactor chiar de la revista „Steaua”, George Munteanu, care, ca să nu mai existe vreun dubiu asupra felului cum stau lucrurile, expediază la regionala peceristă clujeană un denunţ împotriva redactorului şef al revistei care nu era altcineva decât A.E.Baconsky!, conținând acuzaţii în urma cărora, în luna ianuarie a anului 1959, regionala hotărăşte înlocuirea lui Baconsky la conducerea revistei clujene cu poetul Aurel Rău. Şi, pentru ca zicerea „un rău nu vine niciodată singur”, să se mai adeverească o dată, poetului i se refuză funcţia de redactor al revistei „Secolul 20”, post care i se promisese la demiterea de la Steaua, însă numit acolo Marcel Breslașu...
În aceste condiții, Baconsky, rămas fără loc de muncă, s-a aflat în situația de a-și câștiga existența din publicistică, traduceri și cărțile publicate, astfel, el mai publicând: Dincolo de iarnă, 1957; Imn către zorii de zi, 1962; Fiul risipitor, 1964, terminând „seria” cu Cadavre în vid, 1969. Dar, până în 1969, când publică volumul de versuri „Cadavre în vid”, face traduceri din poeți moderni și scrie romanul „Biserica neagră”, rămas în manuscris, în anul 1971 refuzându-i-se publicarea romanului de către Marin Preda, pe-atunci director al Editurii „Cartea Românească”, pe motiv că era o scriere alegorică având caracter anticomunist. Gestul lui Marin Preda a fost cel care a și dus la deteriorarea și-apoi la prieteniei dintre el și Baconsky, abia încropită… Însă, gestul teleormăneanului poate fi explicat și prin prisma temerii că ideologia comunistă, prin a sa cenzură, n-ar fi acceptat o asemenea scriere având un caracter cât se poate de antitotalitar – satiră destul de fățișă împotriva unui stat opresiv condus de o „Ligă a Cerșetorilor”… Mențiune: romanul a fost tradus de Max Demeter Peyfus în limba germană și publicat în 1976…
Vrem-nu vrem, trebuie să cădem de acord că poetul, acuzat, mai ales în zilele noastre de un proletcultism aproape în stare pură, la finele aceluiaşi obsedant deceniu, devine, treptat, un „autor cu probleme” politico-ideologice care se extind cam cu rapiditate şi în următoarele decenii: 1960-1970, 1970-1977, anul morţii scriitorului. După cum am menţionat deja, încă de la publicarea volumului de poezii Fluxul memoriei (1957), lui Baconsky i s-au adus suficiente acuze care nu prevesteau nimic bun, „Dimpotrivă, este marginalizat cu cruzime, cu excepţia unor tineri care-l admiră, Petre Stoica, Matei Călinescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, adică viitoarea generaţie neomodernistă” (Adrian Popescu, A.E.Baconsky (I), în revista Ramuri/2007). Aterizat cam brutal în literatura momentului, cu apucături care încep să nu mai cadreze nici măcar cu unele reminiscenţe proletcultiste, ci, mai degrabă, cu înclinaţii spre un modernism încă în curs de… instalare la noi, dar… modernism!, precum şi un occidentalism deloc pe placul autorităţilor! Din corul contestatarilor nu lipsesc unii autori, membri ai Cercului literar de la Sibiu (v. I.D.Sîrbu şi, mai târziu, Gh. Grigurcu) care îl contestă până la a-l detesta. Gh. Grigurcu spunea că (Baconsky, n. DH) este „neconvingător şi, în orice caz, sub linia înfăptuirilor adiacente poeziei”… „Sub linia înfăptuirilor adiacente poeziei”?!? Dar să avem în vedere că, oarecum pe alte coordonate,„Nu-i o surpriză, pentru că acelaşi critic contestă, în egală măsură, şi pe Arghezi, G. Călinescu, Marin Preda, Marin Sorescu, Nichita Stănescu… A. E. Baconsky este, se vede limpede, într-o companie bună.” (Acad. E.Simion).
Înregimentaţi sub egida unui conservatorism acut-proletcultist, mulţi autori ai vremii – ne aflăm la începutul deceniului 60-70 – au privit suspicioşi spre drumul literar deschis de Baconsky, de fapt o primă deschidere… periculoasă chiar spre un postmodernism greu spre imposibil de convieţuit împreună cu realismul socialist aşezat în fruntea tuturor bucatelor literare.
Aşadar, alarmă!
În această ordine de idei, simt nevoia, normală şi explicabilă, să apelez din nou la Acad. E. Simion pentru a-mi argumenta afirmaţiile, căci scrie Domnia sa: „…un poet (Baconsky, n. D.H.) despre care se vorbeşte azi foarte puţin. Ca să nu spun aproape deloc. „Optzeciştii“ nu l-au revendicat printre modelele lor, ei renunţă programatic la formele de seducţie ale lirismului înalt, iar „fracturiştii“ („douămiiştii“) şi, în genere, postmoderniştii îl ignoră cu desăvârşire.” (id.). Afirmaţia implică o realitate deosebit de gravă şi cu… bătaie peste graniţa Revoluţiei din Decembrie 1989 când furia cârcotaşilor denigratori se dezlănţuie, însă fără a conştientiza o veridicitate de care doar forţând prosteşte lucrurile se putea face abstracţie.
Teoretic, acest duel între taberele pro şi contra creaţiei baconskyene, declanşat ca urmare a marii schimbări de macaz în lirica poetului clujean, prefigurată odată cu apariţia volumului Fluxul memoriei (1957), se va manifesta oarecum… nehotărât, fiindcă Baconsky îşi va menţine statutul de autor controversat agreat tot mai mult de noile generaţii de scriitori, în timp ce unii critici literari, cu spatele asigurat de ideologia comunistă vor continua să-l denigreze… Demonstrând o putere de muncă impresionantă, el îşi continua activitatea literară, fie prin scrieri de inspiraţie proprie, fie prin traduceri. Astfel, întorcându-mă la… cronologia faptelor: în anul 1962, traduce şi publică romanul Marea călătorie, de Jorje Semprun; tot în 1962 va începe să publice timp de trei ani în revista Contemporanul, eseuri despre mişcarea literară universală în secolul XX, ciclu purtând titlul semnificativ Meridiane, Faptul că în luna octombrie a aceluiaşi an, într-o dezbatere organizată de Uniunea Scriitorilor, Baconsky prezintă referatul intitulat: Situaţia poeziei universale contemporane, constituie o dovadă în plus a preocupărilor poetului, concretizată în volumul de traduceri Meridiane, publicat în 1965. În anul următor – 1963 – el publică volumul Poeţi şi poezie, cu un Cuvânt înainte propriu, în care spune, ca un fel de… profesiune de credinţă: „E o pledoarie (Cartea, n. D.H.) împotriva singurătăţii şi a palorii crepusculare drapată în rafinament, împotriva artificiului care tinde să disimuleze inconsistenţa printr-o supralicitare a tuturor iluziilor de superioritate, împotriva epigonismului deghizat, obişnuit să ignoreze marea şi glorioasa tradiţie a poeziei, nesocotind marmura statuilor şi preferând să maimuţărească profilul înaintaşilor, după formele labile şi nearticulate ale umbrelor proiectate pe caldarâm.” (A.E.Baconsky, Cuvânt înainte, la vol. Poeţi şi poezie, Editura Pentru Literatură, Buc., 1063, p. 9). E greu să-l recunoaştem pe autorul multpomenitului volum de veersuri Fluxul memoriei, de ex.? Absolut deloc! Ideea se consolidează înaintând spre altă carte de referinţă, Cadavre în vid (1968). Însă, până atunci, să mai notăm că, în 1964, Baconsky publică o traducere din Mahābhārata, una dintre cele mai importante epopei ale Indiei antice… Un an mai târziu, în 1965, Baconsky forţează parcă lucrurile printr-o activitate deosebit de intensă pe toate planurile, astfel: publică volumul Fiul risipitor, în februarie este ales membru în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor; februarie-aprilie: călătoreşte în Austria, Paris, Italia, Belgrad…; începe colaborări cu versuri şi eseuri în publicaţi străine, precum: Neues-Forum (Austria), Les Cahiers de’Herne (Franţa), Die Presse (Austria), Aksente (fosta R.F.G.), care, pe genuri de creaţie, continuă şi în 1966, după unii comentatori ar fi vorba despre pregătirea unei antologii din creaţia proprie care va fi şi publicată în 1967 sub titlul Fluxul memoriei, în care sunt incluse şi multe inedite. Tot în anul respectiv, după volumul de poezii menţionat, Banconsky publică volumul de povestiri Echinoxul nebunilor, în care predomină atmosfera unei alegorii cu străvezie trimitere spre societatea unde trăiesc şi activează persoane şi personaje reprezentative, chiar dacă ele reprezintă categorii sociale ilustrând o lume cu viaţă lipsită de demnitate, dar integrate perfect în atmosfera generală a cărţii… În aceeaşi notă de bogată activitate, în 1968 A.E.Baconsky publică două volume de însemnări de călătorie sub titlul comun Remember, o parte dintre acestea fiind republicate nouă ani mai târziu sub titlul Remember, fals jurnal de călătorie (Editura Cartea Românească, Buc., 1977) „DE CE FALS JURNAL?”, întreabă retoric Baconsky într-un scurt preambul, „Pentru că, răspunde el, autorul nu se mai simte în stare să caligrafieze un jurnal de călătorie – şi paginile de faţă o ilustrează, lipsite cum sunt de echilibrul şi seninătatea, dacă nu şi de sănătatea prezumată a gestului.” (p. 5). Din cuprinsul acestui an, trebuie să mai reţinem o informaţie extrem-extrem de interesantă/importantă, şi anume că Baconsky începe un serial de emisiuni radiofonice sub un generic semnificativ „Meridiane lirice”, cu prezentare de mari poeţi ai lumii, în traducerea sa şi cu recitaluri aparţinând unor importanţi actori români. Această… producţie de traduceri (de fapt, imagini-eseu) va intra în alcătuirea celebrului volum „Panorama poeziei universale contemporane” (1973), conţinând aproape 1000 de pagini…
Ca an important în activitatea literară a lui Baconsky, trebuie să subliniez ca fiind vorba despre 1969 când îi apare volumul de versuri intitulat deloc pe placul autorităţilor şi cenzurii, şi de care aminteam ceva mai înainte, Cadavre în vid, pentru care, în anul 1970, i se acordă, totuşi, premiul Uniunii Scriitorilor… Aşa cum se poate constata, din cronologia ultimilor aproximativ 10 ani, el dovedeşte o putere muncă extraordinară, aceasta dacă ne gândim şi la faptul că, în 1971, cunoscuta şi apreciata revistă Magazin, îi acordă spaţiu în paginile sale – la interval de două săptămâni – pentru o rubrică de însemnări de călătorie, pe care o va susţine până în 1974. În această ordine de idei, ar fi nedrept să nu remarcăm că Baconsky făcuse o reală pasiune pentru literatura despre călătorii, dacă avem în vedere o scurtă retrospectivă… Această părere este întărită şi de faptul, un argument în plus, că, stabilit în Germania pentru un an, la invitaţia Academiei ţării respective (februarie, 1972), el întreprinde numeroase călătorii în Germania, Suedia, Austria, Belgia şi Olanda… Şi, în sfârşit, la Editura el publică masivul volum „Panorama poeziei universale contemporane” (1973), pentru care este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor… Pentru activitatea sa prodigioasă, în anul 1974, Baconsky este invitat în Germania la sesiune de comunicări organizată de Academia germană şi dedicată întregii sale opere, fenomen petrecut în Berlinul de Vest, în luna decembrie, 1974… Un an mai târziu, el publică un album bilingv (româno-englez) de reproduceri din picturile lui Botticelli, în cunoscuta şi prestigioasa colecţie „Clasicii picturii universale”.
Din păcate, A.E.Baconsky, unul dintre scriitorii cei mai prolifici, inteligenţi şi dăruiţi cu har din literatura română, a murit în urma cutremurului din seara zilei de 4 martie 1977… Se afla în vizită, împreună cu soţia sa, Clara, la prietenii săi,Veronica Porumbacu şi Mihail Petroveanu. La o lună şi două săptămâni după acea întâmplare nefericită, la 21 aprilie 1977) se dă „bun de tipar” pentru „Remember. Fals jurnal de călătorie”, în 2 volume, de care am amintit ceva mai înainte, apărute la Editura „Cartea Românească”…
…În volumul „9 PENTRU ETERNITATE”, alcătuit şi îngrijit de Mircea Micu şi Gheorghe Tomozei, din cuprinsul căruia fac parte, în ordine alfabetică: A.E.BACOBNSKY, SAVIN BRATU, DOINA CAUREA, MIHAI GAFIŢA, VIRGIL GHEORGHIU, ALEXANDRU IVASIUC, MIHAIL PETROVEANU, VERONICA PORUMBACU, NICOLAE ŞTEFĂNESCU, cei doi autori, într-un „ARGUMENT”-preambul îl numesc pe Baconsky „nobilul şi trufaş-însinguratul prinţ al poeziei”…
Deocamdată, sau pentru o nouă bază de discuţii, mă gândesc la o latură a comentariului de care am amintit numai în treacăt, doar pentru a fixa în timp şi spaţiu momente din viața și creația marelui scriitor care a fost, şi va rămâne!, în literatura română, A.E.Baconsky. Pentru aceasta – sper să fie cât mai completă lista – voi aduce în prim-plan opera sa. Aşadar, iată cum stau lucrurile: de-a lungul anilor, de la debutul editorial cu volumul Poezii (1950), cu permanenta acuzare de tributar al proletcultismului, Baconsky a mai publicat: Să dăm poporului muncitor produse de bună calitate (în colaborare cu I. Dragomirescu), Bucureşti, 1951; Constructorii vieţii noi (în colaborare cu Mihail Sadoveanu, Maria Banuş, Eusebiu Camilar etc.), Bucureşti, 1951; Cântece de zi şi noapte, Bucureşti, 1954; Itinerar bulgar, Bucureşti, 1954; Două poeme, Bucureşti, 1956; Colocviu critic, Bucureşti, 1957; Dincolo de iarnă, Bucureşti, 1957; Fluxul memoriei, Bucureşti, 1957 (ed. a II-a, 1964); Călătorii în Europa şi Asia, Bucureşti, 1960; Versuri, Bucureşti, 1961; Imn către zorii de zi, Bucureşti, 1962; Poeţi şi poezie, Bucureşti, 1963; Clujul şi împrejurimile sale, Bucureşti, 1963; Versuri, prefaţă de Mihail Petroveanu, Bucureşti, 1964; Fiul risipitor, Bucureşti, 1964; Meridiane, Bucureşti, 1965 (ediţia a II-a, 1969); Dumitru Ghiaţă, Bucureşti, 1966; Echinoxul nebunilor şi alte povestiri, Bucureşti, 1967; Remember, vol. I: Jumal de călătorie; vol. II: Fals jurnal de călătorie, Bucureşti, 1968; ediţia a II-a, volumele I-II, Bucureşti, 1977; Cadavre în vid, Bucureşti, 1969; Meridiane, Bucureşti, 1969; Ion Ţuculescu, Bucureşti, 1972; Botticelli, Bucureşti, 1975; Botticelli. Ilustraţii la Divina Comedie, Bucureşti, 1977; Corabia lui Sebastian, Bucureşti, 1978, ed. a II-a, 1989; Fluxul memoriei, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Braga, Bucureşti, 1987; Itinerarii plastice, ediţie îngrijită de Şerban Stati, prefaţă de Petre Stoica, Bucureşti, 1987; Scrieri, ediţie îngrijită de Pavel Ţugui, introducere de Mircea Martin, vol. I-II, Bucureşti, 1990; Biserica Neagră, ediţia II, îngrijită de Pavel Ţugui, Bucureşti, 1995; Poezii, Bucureşti, 1996; Biserica Neagră şi alte proze, Bucureşti-Chişinău, 1997; L’Eglise Noire, traducere de Samuel Richard, prefaţă de Alexandru Călinescu, Bucureşti-Paris, 1997.
Traduceri: Poeţi clasici coreeni, Bucureşti, 1960; Salvatore Quasimodo, Versuri, prefaţă de Tudor Arghezi, Bucureşti, 1961; Poezii, ediţie bilingvă, Bucureşti, 1968; Artur Lundkvist, Versuri, Bucureşti, 1963; Mahabharata. Arderea zeilor, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1964; Semprun, Marea călătorie, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1964; Carl Sandburg, Versuri, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1966; S. Kanyadi, Cai verticali, Bucureşti, 1969; Panorama poeziei universale contemporane, introducerea traducătorului, Bucureşti, 1972; Francoise Cachin, Gauguin, Bucureşti, 1977; Odysseas Elytis, Iar ca sentiment un cristal, ediţie îngrijită şi prefaţă de Iordan Chimet, Cluj Napoca, 1980 (în colaborare).
…Chiar și această înșiruire… seacă de titluri ne obligă la o privire mai atentă asupra operei unuia dintre cei mai importanți scriitori români din a doua jumătate a secolului al XX-lea, A.E.Baconsky. Și nu ar fi deloc normal să dăm dovadă de-un subiectivism cu totul nepotrivit, ca să nu spun răuvoitor expediind în două trei fraze întreaga operă baconskyană în „imperiul” proletcultismului de formă acută în obsedantul deceniu. Această manevră ridicolă a fost executată cu sânge rece de inşi „cu operă invizibilă”, cum foarte bine a spus Acad. D.R.Popescu, şi se putea face de către aceştia doar printr-un proces reducţional rapid plasându-l acolo fără griji pe autorul volumelor Fluxul memoriei, Cadavre în vid, Fiul risipitor, Corabia lui Sebastian, sau Biserica Neagră. Destui critici şi istorici literari şi-au dat seama de acest adevăr, şi au recurs, pe bună dreptate, la o analiză corectă, profundă şi realistă a creaţiei baconskyene, însă trebuie să spun şi că, urmaşii unora precum M.R.Paraschivescu, Mihu Dragomir ş.a., n-au stat degeaba, ci s-au metamorfozat, după ’89, în fervenţi detractori ai lui Baconsky, mergând într-un fel de crescendo de la marginalizare până la… anulare. În contextul prezentului comentariu, pentru lămurirea cât mai bine a lucrurilor, voi recurge la câteva nuanţări a trimiterilor spre unii cârcotaşi profesionişţti care nu s-au ferit să construiască adevărate edificii distrugătoare pentru unele personalităţi.
Dintre acestea, A.E.Baconsky făcea parte.
Însă pentru obiectivitate şi corectitudine, voi recurge la citate, edificatoare, cred eu, în sensul celor afirmate ceva mai înainte… Astfel, Dinu Flămând etichetează: „Dacă la începuturile sale poetice Baconsky părea a fi un produs literar oarecare al dogmelor predominante, versificând fluent pentru anecdotica şi propaganda literaturii noi, în mai puţin de un deceniu el dobândeşte o personalitate distinctă şi deja controversată, impunând un stil şi o etică scriitoricească inconfundabile'' (Dinu Flămând, în Dicţionarul scriitorilor români, A – C, de M. Zaciu, A. Papahagi, A. Sasu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, p. 142). În aceeași ordine de idei, Crina Bud, exegetă și corectă comentatoare a creației lui Baconsky, completează: „E greu – şi profund eronat – de judecat evoluţia literaturii române din perioada imediat postbelică şi până în graniţa anilor ’80 fără a ţine cont de scrisul lui Baconsky, având în vedere că el înregistrează toate aspectele cu adevărat semnificative: poeme suprarealiste, rimări proletcultiste, redescoperirea lirismului, recuperarea marilor scriitori interbelici şi instituirea neo-modernismului specific generaţiei ’60 şi abordarea teritoriilor literaturii experimentale sau ale antiliteraturii.” (dintr-un interviu acordat de Crina Bud publicației „Jurnalul Național). Poate într-un context un pic mai larg, Acad. Eugen Simion, afirmă (și confirmă): „Am avut sentimentul, citindu-l şi observându-l de la distanţă, că poetul îşi construise un stil al personalităţii şi se identificase, în cele din urmă, în viaţă şi poezie, cu el. A.E.Baconsky rămâne prin modul de a fi şi de a scrie una dintre figurile cele mai originale ale literaturii postbelice.” (Eugen Simion, în A.E. Baconsky, OPERE I, Poezii).
Și nu aș trece mai departe fără să amintesc alte câteva păreri ale unor scriitori români care l-au cunoscut îndeaproape pe cel care a lăsat istoriei noastre literare, între altele, volumul de traduceri Panorama poeziei contemporane universale având aproape o mie de pagini… Deci: „Volumul său de poezii din 1964, Fiul risipitor, poate cel mai profund și mai plin de rezonanțe din câte a scris, este o mărturie de adîncă semnificație despre înrădăcinarea marelui poet (…) în epoca sa…” (Francisc Păcurariu, în Rînduri pentru Anatol, p. 49); „Trăia ca un artist și scria ca un om. Retras într-o solitudine mîndră, era solidar prin creație. Aparenta lui izolare era un mod de apropiere esențială, de un patetism netrucat. Ura mistificarea, avea oroare de falsitate și de simulacru (…)” (Mircea Iorgulescu, în Fluxul memoriei, p. 57); „Se arăta neiertător față de producțiile manufacturiere ale unor autori contemporani; era adeptul abordării poeziei numai în clipele de înaltă inspirație; credea în capacitatea emoțioală și în forța de penetrație a cuvîntului, de aceea îl și cultiva cu rigurozitate.” (Ioanid Romanescu, în Artist și caracter, pp. 63-64); „…Un singuratic, mai degrabă, – cu care critica, dealtfel, n-a fost prea binevoitoare. Distant și demn, omul… intimida. A avut parte de răstălmăciri și de procese de intenție, fiind acuzat – să zicem –, cîndva, de modernism, cînd era vorba de modernitatea expresiei ca atare…, de exotism, evazionism și celelalte, cînd nu aveam de-a face decît cu o firească lărgire a perspectivei și cu repunere de acord a noastră cu un diapazon european.” (Șerban Foarță, în Sortit unui destin aparte, p. 82); „Încă o dată îi descopeream cultul permanențelor spirituale, acel atașament intelectual față de valori (…)” (Henri Zalis, în Sentimentul apropierii, p. 84); „Dealtfel, poetul a făcut tot ce a putut pentru a nu luneca înspre o viziune brutală, apocaliptică, ci pentru a se menține numai pe firul simbolurilor în ceea e au acestea mai în general.” (Este vorba despre Cadavre în vid, n. D.H.) (M.N.Rusu, în Avalanșa absurdă, p. 87)… Și, încă: Al.Raicu, Cezar Baltag, Aurel Rău, Paul Emmanuel, Aurel Gurghianu, Leonida Neamțu, Octavian Paler, Gheorghe Andrei…, semnând amintiri, portrete, comentarii…, colegi de breaslă, oameni care l-au cunoscut, l-au înțeles și l-au iubit pe Baconsky – Anatol, Tolea, între prieteni – gânduri după moartea fulgerătoare și nedreaptă a sa la cutremurul din 4 martie 1977. Toate-acestea în 9 pentru eternitate, volum apărut sub egida Asociației Scriitorilor din București, cu texte alese și îngrijite de Mircea Micu și Gheorghe Tomozei, apărut în 1977 și din care am și reprodus citatele de mai înainte…
După cum s-a putut observa de-a lungul anilor din comentariile și analizele câtorva critici și istorici literari prestigioși și responsabili față de creația de valoare, personalitatea lui Baconsky a fost evocată în spiritul și litera recunoașterii valorii și adevărului. Aici trebuie să folosesc un comentariu ca argument edificator și anume, este vorba de, telegrafic amintind, enciclopedismul baconskyan, autorul Fluxului… În acest sens, la capacitatea intelectului său, el și-a putut permite să creeze, literar vorbind, în cam toate genurile literare, inclusiv dacă ne referim la proza fantastică. Concret, în această ordine de idei, poate fi vorba despre „Echinoxul nebunilor şi alte povestiri” (1967) și, de ce nu?, la romanul-parabolă „Biserica neagră” atât de greu acceptat pentru publicare, în realitate, sub diverse motive, mai directe sau mai subtile, refuzat pentru publicare inclusiv de Editura Cartea Românească al cărei director era… Marin Preda; apoi, de referință sunt și jurnalele (notele) de călătorie: „Călătorii în Europa şi Asia” (1960) și „Remember”, vol. I-II, publicate în 1968), precum și comentarii critice despre scriitori români și străini „Colocviu critic”, 1957, „Poeţi şi poezie”, 1963, ș.a., ș.a.
Cu toate-acestea, și nu numai, unii comentatori, și de după 1989, printr-o reducție lipsită de cea mai elementară logică, l-au cantonat pe Baconsky și creația sa în perioada 1950-1957, în rest, parcă n-ar mai fi scris și publicat nimic, sau texte insignifiante… În această situație, totul s-a simplificat brusc și etichetat: scriitor perfect circumscris proletcultismului din anii ’50, când a publicat masiv și loial creații proprii, mai ales versuri de propagandă comunistă, unele chiar închinate fostei URSS… Lărgind puțin aria comentariului de față, câțiva denigratori nu s-au sfiit să afirme că Baconsky ar fi avut un cuvânt greu de spus în lumea demnitarilor comuniști putând să intervină pentru situația materială a unor confrați mai tineri, aceasta în pofida faptului că, mutat fiind la București de la Cluj, rămăsese șomer, împreună cu soția sa Clara – se știe! – ajungând să trăiască greu, doar din scris… Ca atare, acuzația că ar fi avut influență importantă asupra demnitarilor comuniști, cade în derizoriu, sau ce să mai credem altceva decât o cădere într-un paradox apropiat de science fiction…
Și, dacă tot am ajuns aici, să ne reamintim că Baconsky a fost și rămâne unul dintre marii noștri traducători de poezie universală. În DSR (1995), se face chiar o afirmație categorică, și corectă, desigur: „Traducător prodigios (antologii din Quasimodo, Carl Sandburg ş.a.), A.E. Baconsky a realizat, în 1972, „Panorama poeziei universale contemporane”, o selecţie din poeţii secolului XX, „comparabilă cu cele mai frumoase antologii din alte literaturi”, pentru care a fost din nou distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. A fost tradus, la rândul său, în numeroase limbi, a realizat şi studii despre pictură, a îngrijit sau a prefaţat albumele „Gheaţă” (1971), „Ţuculescu” (1972), „Botticelli” (1977). Însă, pentru subiectivismul acid al unor comentatori cu oarecari pretenţii, e firesc să fie gata, cu neruşinare, să anuleze toată opera de după 1957 şi să-l fixeze pe Baconsky-autorul în proletcultismul anilor 1950-1956… În acelaşi context şi paradoxul paradoxurilor: nu puțini sunt cei care îl consideră un… accident în literatura română, un răsad al proletcultismului din care a evadat, însă nu fără a plăti tribut acestuia de-a lungul întregii(?, D.H.) sale cariere de scriitor. Mă refeream ceva mai înainte la critici şi istorici literari de mare prstigiciu (acum am unele reţineri,,,), care s-au aplecat cu atenţie profesională asupra operei baconskyene fără să-l acuze de… păcatele tinereţii şi de microbul realismului socialist, morb care i-ar fi infestat opera în totalitate. În general, capul de afiş, cazul mercenarilor cârcotaşi îl deţine volumul de Poezii (1950), urmat îndeaproape în clasamentul ad-hoc al denigratorilor, de Copiii din Valea Arieşului (1951), Cântece de zi şi noapte (1954) şi Două poeme (1956), plus colaborările la Scânteia şi alte publicaţii comuniste. Este piatra de moară care trage opera lui Baconsky spre… obsedantul deceniu cu toată contrabalansarea creaţiei sale de după 1957. Astfel, din punct de vedere denigratoriu, nu contează genul literar sau domeniul abordat, scrierile baconskyene sunt marcate de o desprindere a autorului de atmosfera creaţiei literar-artistice privind-o pe aceasta ca pe un ceva impersonal, nu şi atunci când implicarea realist-ideologică o cere. În al său comentariu, Crina Bud, intrând un pic pe alte coordonate ale „temei”, detaliază situându-se pe o poziție ceva-ceva mai diferită, dar, în orice caz, mai aproape de realitate datorită etapizării pe care o aplică: „În biografia baconskiană sunt identificate trei vârste de creaţie distincte, determinate de înfruntarea omului cu „teroarea istoriei”. Prima etapă ţine până în 1956, iar volumele publicate (Poezii, Copiii din Valea Arieşului, Cântece de zi şi noapte, Două poeme) se caracterizează prin obedienţa lor faţă de comanda socială, ceea ce duce la sugrumarea lirismului şi a talentului poetului.” (Poate fi aceasta chiar o fațetă a „versificărilor penibile”, cf. D. Micu?, n.DH) Dar Crina Bud continuă: „Chiar şi primele însemnări de călătorie şi articolele publicate în revista Steaua sunt tributare clişeelor epocii.”
Se vede și se înțelege, pe bună dreptate, că niciunul dintre comentatorii operei lui Baconsky nu face abstracție de perioada proletcultistă a poetului, însă, majoritatea, dacă nu sunt răuvoitori, sau vor să iasă în evidență cu o atitudine pronunțat-defăimătoare, nu pedalează pe ideea anulării meritelor operei pentru că ar include creația (lirică) din perioada anilor 1950-1956. În această ordine de idei, poate și trebuie înscris Adrian Dinu Rachieru, unul dintre analiștii și comentatorii de corectă forță ai operei baconskyene care își intitulează un studiu nici mai mult nici mai puțin decât „Un pedagog literar: A.E.Baconsky”, poate spre nedumirirea și chiar supărarea denigratorilor… (Adrian Dinu RACHIERU – Un pedagog literar: A.E. Baconsky, în Convorbiri literare, din 29 aprilie, 2014). Citez din studiul amintit, fiindcă mi-a lăsat impresia unei analize nu doar corecte și profunde, ci și în ceea ce privește respectarea adevărului: „În pofida prefacerilor pe care, în timp, le-a cunoscut scrisul lui A.E. Baconsky, poetul rămîne un mare nedreptăţit,” notează Rachieru. „De numele său se leagă, desigur, şi jenanta producţie proletcultistă, cu versuri celebre în epocă (…), dar şi gestul emancipator, ca lider al „grupuleţului” (cf. Marian Popa) de la Steaua, anunţînd, în 1956, un spirit „în avangardă”. Generaţia ’60, sublinia Eugen Simion, a profitat enorm de această deschidere iar rolul lui în epocă, dincolo de versificările „penibile” (cf. D. Micu), tributare canonului realist-socialist, ascunzînd – după unii comentatori – o celebrare triumfalist-„perversă”, sub faldurile ironiei, s-a dovedit esenţial în primenirea limbajului liric.” Poate că da, însă nu știu eu, dar mai degrabă nu prea a fost pomenit și citat Rachieru, fiindcă, foarte probabil și posibil, el nu se încadrează în spațiul răuvoitor al denigratorilor de profesie. În acest context, surprinzător este pentru mine atitudinea comentatorilor nu doar cu pretenții, ci și cu păreri prestigioase în domeniul criticii literare de la noi, cum spuneam, care, cu ciudată subiectivitate, l-au blocat pe Baconsky în proletcultism și în deplină loialitate față de ideologia peceristo-comunistă. Aceasta pentru că, s-a spus fără menajamente, s-a avut în vedere o prelungire a creației și atitudinii baconskyene, odată cu apariția volumului Fluxul memoriei, spre un evazionism interferat tot mai… periculos cu un modernism deloc convenabil și suportabil de către „preacuratul realism socialist.” Ieșirea din frontul proletcultismului cu astfel de apucături, constituia un anume risc, fiindcă – iar acest lucru îl recunosc până și cei mai înverșunați adversari și cârcotași – un personaj ca Baconsky, devenit între timp… personalitate, nu dădea prea bine… Fenomenul în sine este prioritar și pentru analizele docte ale celor care, cu clarviziune, s-au sesizat că decuparea și separarea operei lui Baconsky de reziduurile proletcultiste vor duce la… devalorizarea „lozincardului obiect al muncii.”, dar implicit la acceptarea, „scrâșnind din dinți”, a cârciogarilor de tot soiul, că opera lui Baconsky nu poate fi redusă la creația din perioada 1950-1957… Aici ar fi de amintit și un fapt oarecum grav, însă devenit peste ani o conotație atestând un fel de… specific al vremurilor acelea. Faptul este menționat de Adrian Popescu, citez: „(…) adversari puternici politic, precum fostul prieten Petru Dumitriu, care declara sec în 1957, martie, «În ţara aceasta suntem câţiva scriitori şi critici care credem că trebuie isprăvit cu modernismul»’’ (idem).. Adică, da, exact Petru Dumitriu, cel care, după numai 3 ani, în 1960, va fugi în occident, de unde nu se va mai întoarce…! În atari condiții, mirarea își pierde din consistență aflând noi de la D.Micu și că poeziile lui Baconsky au coborât cota lor valorică până la „versificări penibile” numai potrivite pentru a învăța pilduitor-profesoral că neinstruitul cititor, trebuie să salute și să se comporte civilizat în calitate de locatar… al edenului socialist. Total lipsită de fior artistic și, implicit, estetic, adevăr care elimină din start ideea de poezie, în unele situații și cazuri, creațiile lirice – tot cu tribut plătit realismului socialist, nu-i așa? – descriu Occidentul hirsut prin organizarea lui social-economică, drept o lume a răului etern. Aceasta în vreme ce, pe de altă parte, au fost destul cei care îl acuzau pe autor de cam prea multă și accentuată admirație față de occident...
Au fost momente și perioade în care ciorogarii, în cor mixt cu detractorii, jubilau, lăsându-se pradă euforiei și salivând precum patrupedul pavlovian! Nu altfel stau lucrurile după ’89, doar că „mobilul crimei” nu mai este modernismul și iubirea pentru neomodernism, manifestate de Baconsky în creația sa de după 1957, ci loialitatea lui față de „obsedantul deceniu” și lirica sa de un proletcultism de referință în literatura noastră. Iar în zona post-decembristă, bătălia continuă, cu același arsenal de… război, doar cu alți soldați-mercenari, experți în compromiteri și distrugeri de personalități, fără să conteze domeniul economic sau social. În cazul lui Baconsky, capetele de acuzare privind trădarea unui realism socialist instalat temeinic în toate domeniile de activitate, îi asigurau tot mai clar statut de persona non grata în literatura momentului… Așa cum într-un trecut nu foarte îndepărtat mulți confrați se delimitaseră de relațiile cu el – unele chiar de prietenie (Marin Preda, Demostene Botez, D.Micu…) – în schimb, destul de bizar, crescând numărul scriitorilor din generațiile tinere: „Petre Stoica, Matei Călinescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, adică viitoarea generaţie neomodernistă” (Adrian Popescu, în revista Ramuri). După 1989, situația nu s-a schimbat foarte mult: este vorba doar de altă… Mărie! Pentru unii comentatori post-decembriști, A.E.Baconsky nu mai este „deschizător de drum spre modernism și neomodernism, ci autorul volumului de Poezii (1950) și colaboratorul asiduu la presa comunistă, cu materiale propagandistice și proletcultiste. Iată, prin urmare, hrana preferată a plutonului de asalt împotriva unora care nu și-au curățat opera de „păcatele tinereții” chiar dacă, printr-o spectaculoasă schimbare de macaz, au dovedit că posedă capacitatea intelectuală de a lăsa în urmă opere de certă valoare. În acest sens, Baconsky constituie exemplul cel mai elocvent, sau unul dintre cazurile speciale din literatura română, indiferent cum l-ar cataloga echipa de cârcotași pe cel care devenise o voce distinctă în peisajul literar european. Ca argument forte în această ordine de idei, este apariția în revista „Continent”, editată în R.F.G., condusă de cunoscutul disident sovietic Alexandr Soljenițîn, a „romanului Biserica Neagră care urma să apară şi în volum în RFG. În interviul său din revista „Die Welt” Baconsky afirmă că în România romanul nu i-a apărut din cauza cenzurii. Vasile Nicolescu*)îşi exprimă, categoric, părerea, în legătură cu publicarea lui Baconsky în revista „Continent” (revistă înfiinţată de Soljeniţîn pentru publicarea, în Germania, a celor mai valoroşi scriitori din ţările de „democraţie populară”, în special pe cei care nu intrau în graţiile regimurilor comuniste): «„publicarea romanului în revista lui Soljeniţîn e un fapt grav, dar şi mai gravă e declaraţia despre cenzură, aceasta face ca problema Baconsky să nu se mai rezolve pe căi normale, editoriale, ci la cu totul alte nivele.”» (Ioana Diaconescu, Scriitori în arhiva CNSAS: A. E. Baconsky urmărit de Securitate (II).
(*)După absolvirea facultății (Vasile Nicolescu, n. D.H.) a lucrat ca lector la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (1953-1961), redactor responsabil al secției de poezie, critică, istorie literară și teatru la Editura pentru Literatură (1961-1968); director al Editurii pentru Literatură Universală (1968-1969), redactor la Cahiers roumains d’études littéraires, apoi director al Direcției literaturii și publicațiilor literare din Consiliul Culturii și Educației Socialiste (1969-1983).
Această mulţime de funcţii deținute i-au oferit lui Nicolescu puterea de a cenzura publicarea unor cărți, care nu se încadrau în ideologia culturală a regimului comunist, ceea ce a şi făcut, fiind vorba inclusiv de romanul Biserica Neagră, cunoscutul roman al lui Baconsky. Unele surse, credibile!, conţin şi informaţia că, poate, în baza aceleaşi intervenţii, lui Baconsky i s-ar fi refuzat şi publicarea volumului intitulat Panorama poeziei universale contemporane… Iar faptul că Vasile Nicolescu îl dojeneşte pe autor că ar fi absolut singurul scriitor din România care refuză să discute şi să modifice creaţiile în funcţie de cerinţele politice cu un editor, cam leagă lucrurile... Însă, cine poate să ştie cu exactitate? E posibil, de ce nu?, ca şi Nicolescu să fi avut partea lui de adevăr în condiţiile în care, noi, cititorii anonimi neerijaţi în critici literari, obţinem ajutor de a pricepe lucrurile „corect” de la vreo câţiva pretinşi critici şi istorici literari, însă experţi în arta denigrării şi defăimărilor literare. Pentru că, da: unul dintre denigraţi a fost A.E.Baconsky, adică scriitorul care, se spune, şi-a „cântat” întreaga operă pe coarda realismului socialist transmiţând spre cititor un mesaj entuziast despre reuşitele glorioase ale pecerismului bolşevic: („Lenin la Şuşenskoe”, din vol. „Poezii”); „Cântece de zi şi de noapte, Colocviu cu inima mea, „Cuvântul partidului”, Copiii din Valea Arieşului... Cu acestea fiind zise, nu mi-ar fi greu de loc să aduc un fluviu uriaş de argumente la moara cârcotaşilor, mai adăugând că poetul Baconsky a participat prin lirica sa la înălţarea pe noi culmi de bunăstare a… Nu, nu e bine şi e puţin, mult prea puţin, chiar dacă scriitorul Baconsky este în culpă şi pentru faptul că, în unele dintre cărţile sale s-a cam răţoit către Occident, către capitalismul de-acolo. Aşadar n-a fost un vizionar, nu şi-a dat seama că urma să vină peste noi sistemul U.E., şi, mai ales, apa tulbure a Decembrelui ’89 care a deversat spre lume un soi de vietăţi transformate din aserviţi şi autori de serviciu în presa comunistă în cârcotaşi şi ponegritori.
…Nu vreau şi nu-mi convine deloc să închei acest comentariu despre viaţa şi creaţia lui Baconsky ca „profet sumbru” (Alex. Ştefănescu), drept care, mă voi întoarce la… Acad. Eugen Simion, care afirmă: „Baconsky credea în superioritatea artei, poezia şi eseistica lui puţin scorţoasă, cultă în chip excesiv, apără totdeauna imaginea creatorului solemn, estetizant, senioral, pierdut în cerul marilor modele. El însuşi, ca om, trecea printre noi ca un prinţ exilat, abstras şi melancolic, de o melancolie puţin studiată, voivodală. Am avut sentimentul, citindu-l şi observându-l de la distanţă, că poetul îşi construise un stil al personalităţii şi se identificase, în cele din urmă, în viaţă şi poezie, cu el, A.E.Baconsky rămâne prin modul de a fi şi de a scrie una dintre figurile cele mai originale ale literaturii postbelice.” Eugen Simion. În Colecţia OPERE FUNDAMENTALE – A.E.BACONSKY, OPERE, I.POEZII. Ediţie îngrijită de Pavel Ţugui şi Oana Safta; introducere de Eugen Simion. ACADEMIA ROMÂNĂ, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2010.
Apoi, în aceeaşi ordine de idei, de reamintit, neapărat, şi punctarea lui Adrian Dinu Rachieru: „Vom reaminti că momentul Steaua (avându-l ca artizan, pe Baconsky, n. D.H.) a pregătit resurecţia lirică din anii ’60, vestind dezgheţul cultural.”(subl. D.H.). Adrian Dinu Rachieru: Un pedagog literar: A.E. Baconsky, în Convorbiri literare din 20 aprilie 2014). Iar aici cred că e potrivit să re-amintesc un fapt din viaţa lui Baconsky peste care se cam trece cu vederea, ori din necunoaşterea sa, ori ignoranţa specifică defăimătorilor, ori pur şi simplu din prostie: la primul Congres al Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Romînă, care a avut lor între 18-23 iunie 1956, în cadrul căruia, A.E.Baconsky, nu numai că îşi reneagă propriile creaţii, de-un indiscutabil proletcultism, dar şi acuză amestecul ideologiei de partid, a dogmatismului şi a realismului socialist în poezie. Perioada la care se referea era cuprinsă între 1950, începând cu volumul de Poezii şi 1956…
Şi-atunci, sperând să nu fie cu supărare pentru cârcotaşii denigratori, întreb: să fie vorba chiar despre… proletcultistul învederat şi pus la zid de către o seamă de răuvoitori? Surprinzător, răspunsul e da! În consecinţă, având în vedere întreaga operă baconskyană, nu doar scrierile lirice dintre anii 1950-1956, omiţându-se în mod cu totul deliberat mulţimea de volume publicate după 1957 (pe care le-am enumerat mai înainte…) şi care nu mai poartă amprenta păcatelor din prima jumătate a obsedantului deceniu, îl mai putem învinovăţi de „scriitor proletcultist?” Sigur că nu! Iar ca final al acestui comentariu, îmi convine să mă folosesc, în mod afectuos de un citat care ţine loc de concluzie-explicaţiei. Iată-l: „…trăgînd linie, vom spune că „tardivul” A.E. Baconsky (cum crede N. Manolescu) are merite istorice. De numele său se leagă resurecţia lirismului în sufocantul deceniu şase, o epocă aridă, irigată de „filiera subiacentă” a Stelei, cu scandaluri de pomină, retractări, replieri, repoziţionări, cu mulţi dintre dogmaticii de odinioară, răspopiţi, arogîndu-şi peste ani merite greu de probat. Sfîrşind tragic la cutremur, incomodul A.E. Baconsky (1925-1977) a însemnat, însă, enorm în epocă, pregătind terenul. Tăios în afirmaţii, cu extravaganţele unui dandy, el rămîne, într-adevăr, un mare nedreptăţit.” (subl.D.H.). (idem, A.D.Rachieru…).
Preluând ideea, personal consider că Baconsky nu este doar un nedreptăţit, ci şi batjocorit prin aruncarea întregii sale opere în proletcultism. În mod normal şi moral, ar trebui luată în considerare poziţia sa tranşantă de renegare a creaţiei proprii din perioada 1950-1956 şi, fără a o elimina din context, să avem în vedere că, după 1957, Baconsky şi-a construit individualitatea şi personalitatea prin publicarea de volume de referinţă în literatura română. Nu înţeleg şi nu voi înţelege cât de responsabili pot fi acei unii care se străduiesc, precum nişte fiare hămesite, să sfâşie memoria lui Baconsky printr-o simp,lă manevră de la plus la minus... Ca argumente în favoarea celor afirmate mai sus, sunt referinţele unor personalităţi ale criticii şi istoriei literare. Iată câteva: Cornel Regman, Cică nişte cronicari (1970); Victor Felea, Poezie şi critică (1971); Gheorghe Grigurcu, Teritoriu liric (1972); Nicolae Ciobanu, Panoramic (1972); Petru Poantă, Modalităţi; Mihal Petroveanu, Traiectorii lirice (1974); Mircea Iorgulescu, Al doilea rond (1976); 9 pentru eternitate (1977); Dinu Flămând, în România literară, nr. 52/1978; Petre Stoica, Amintirile unui fost corector (1982); Şerban Foarţă, în Viaţa Românească, nr. 12, 1982; Mircea Iorgulescu, Ceara şi sigiliul (1982); Ion Pop, Lecturi (1983); Eugen Simion, Scriitori, III (1984); Marin Sorescu, Uşor cu pianul pe scări (1985); Gheorghe Grigurcu, Existenţa poeziei (1986); Ovidiu Ghidirmic, Proza românească şi vocaţia originalităţii (1988); George Ivaşcu, Confruntări literare, III (1988); Olimpia Radu, Pagini de critica literară (1988); Mircea Martin, in România literară, nr. 6, 1989; Alex. Ştefănescu, în România literară, nr. 38, 1995; Gheorghe Grigurcu, în România literară, nr. 5, 1995; Corin Braga, in Steaua, nr. 7, 1997.
În consecinţă:
„…Lăsaţi nebunii
să umble singuri căutând o lume
mai albă pentru moartea lor, lăsaţ-i
nepedepsiţi şi liberi: fiecare
cu masca lui întâmpinând la ţărmuri
Apusul Magic, fiecare-n iarnă
strigându-şi falsul nume
în timp ce rugineşte
pe vechi blazoane, cel adevărat.”
|
Dumitru Hurubă 11/11/2018 |
Contact: |
|
|
