Vis de toamnă
Unde-i sfântul soare, strălucitor și mare
Ce ieri pe bolta albastră ardea necruțător?
Atunci din câmpul verde eu am cules o floare,
Și am plecat în lume, cu ea rătăcitor.
Și m-a cuprins iubirea, și nu mă pot desparte,
De vraja ei sălbatică, din adâncul nopții
Iar colțul de rubin, ce arde, în steaua de departe,
Mă cheamă să-mi duc pașii, pe drumul judecății.
Când m-am întors acasă din visul nebunatic
Ușa-mi era închisă, lumina era stinsă,
Încărunțită-n chinuri, de acest amor tomnatic,
O mamă ce-am trezit-o, era cu chip tăcut și plânsă.
Simt o neagră noapte pe puntea de lumină,
Pe ochi-mi triști, pe trupu-mi demult neadăpat.
Cu unghiile un mormânt, sub nucul din grădină,
Un vis răpus din vară, cu jale-am îngropat.
Cad frunzele tăcute, din pomul singuratic
Pe proaspătul mormânt ce cu jale l-am săpat.
Un vis de om și-o vară și-un suflet nebunatic
Deasupra lor luceferii, cu vara au plecat.
O toamnă tu dezbini de flori a lor viață,
Dar ele se vor naște din nou la primăvară.
Nu-mi pune pe mormântul iubirii, flori de gheață,
Căci viața noastră-i una și nu se întoarce iară.
SCRISOARE CĂTRE FLAVIA
-Flavia, Flavia, Flavia... câte flori mi-au înflorit și vestejit in inimă!
Tu ai fost bucuria și durerea trimisă de însuși Dumnezeu.
-Flavia, Flavia, Flavia... câte nopți au fost și câte or să mai rămână,
Să le trăiești doar cu mine și pentru mine, aproape de sufletul meu?
E toamnă, mestecenii, florile și-au schimbat încet, încet culoarea.
Stelele, din adâncul lor, ies tot mai reci și luna e tot mai târzie.
Departe, la tine, în valuri de argint, se sparge de stânci marea.
Aici, corbii, coboară-n stoluri și acoperă pădurea și câmpia pustie.
Nori tot mai grei, plumburi, se revarsă duși de vânt peste cer.
Sălbăticiunile pădurii își fac culcușuri, tot mai adânci de iernat.
Una câte una bucuriile din sufletele noastre, ascunse cu grijă ,pier.
Gândurile au adormit sub povara clipelor, ce cu dor le-am adăpat.
Flavia, Flavia, Flavia... toamna a câștigat demult bătălia cu vara,
Ochii tăi îi visez mereu și zâmbetul cald ce abia mai apare.
Flavia, Flavia, Flavia... mă apasă pereții și mi-e atât de urât seara,
Nopțile-s tot mai lungi, iar zilele-s scurte, tăcute și fără culoare.
Cu inima de dor flămândă, te-am căutat departe către răsărit,
Acolo unde din soare în cercuri, coboară zgomotoșii pescăruși.
Dar visele mele rebele, în zbuciumul lor nu te-au mai găsit,
Și de atunci aleargă, căutându-te, încercând la străinele uși.
Flavia, Flavia, Flavia...e toamnă, sunt singur și tu n-ai mai venit.
Îți scriu, vorbind cu fulgii de nea ce-mi dansează-n fereastră,
Să-ți spună dacă te întâlnesc, ce dor mie și ce mult am dorit,
Să primim colindătorii, de nașterea Domnului, în casa noastră.
Brașov octombrie 18 2001
DORINȚELE FLAVIEI
Mă rog la tine și-ți mulțumesc SOARE
Că-mi încălzești iubitul, cu razele tale.
Îi dai căldură,
Pentru nopțile de singurătate.
Îi aduci lumină,
Din întunecimea viselor îndepărtate.
Mă rog la tine și-ți mulțumesc APĂ
Că îi cureți sudoarea,
De pe trupul înfierbântat.
Îi cureți mâinile trudite la arat,
Îi mângâi fruntea, de arșița grijilor.
Îi răcorești obrazul și fierbințeala buzelor,
Îi alini setea ce-l arde de-o viață.
Îi pui rouă pe gânduri în fiecare dimineață.
Mă rog la tine și-ti mulțumesc VÂNTULE,
Că i-ai dăruit în zborul tău, speranțele,
I-ai acoperit gândurile negre, cu aripa ta blândă,
I-ai mângâiat tristețea ochilor,
Și nu l-ai lăsat să plângă.
Î-ti treci pieptănul tău, prin părul lui de abanos,
Îi ridici colțul buzelor și-l faci să râdă frumos.
Mă rog la tine și-ți mulțumesc NATURĂ,
C-ai ținut sfat cu el și i-ai vorbit duios,
I-ai dăruit mirosul florilor tale, cel mai frumos,
I-ai dăruit izvorul tău îndestulător și nepieritor,
De ape, munți, câmpii, pădurii și de timp nemuritor.
Fi binecuvântată natură pentru binefacerile tale.
Liniște și răcoare i-ai dat, la umbra pădurilor tale,
Ofrandă a făcut din verdele tău,
Pe altarul sfânt al dragostei sale.
L-ai lăsat să-și strige neputința în pântecele tale
Și nenorocul pe văile tale
Și niciodată nu l-ai părăsit,
Când a suspinat de atâta greu și jale.
Aș vrea din toate câte puțin să fiu,
Să-ți pot dărui și eu câte ceva
Din tot ce se poate avea.
Asta ar fi ultima rugăminte a mea!
Vreau imposibilul?
Este mult prea târziu?
Doamne!... cum pot să știu?
Vreau să fiu, Soare!... Apă!...Vânt!...Natură!...
Aș vrea să fiu cerul din care respiră,
O fărâmă din colțul de pâine care-l hrănește,
Un strop de apă ce-l răcorește.
Dar...eu sunt doar o adiere de vânt,
O clipire de ochi, pe acest bătrân pământ.
În viața lui,... doar o bătaie de aripă,
În sufletul lui,...un suspin de-o clipă
O lacrimă sub geana grea,
Într-o lume mult prea rea,
Cu puțină credință și încercată de vreme,
În care și de tine începi a te teme.
Dar,... în zadar dorințele sunt arzătoare,
Puterile-s atât de mici, în această lume mare.
Noi suntem un fir de iarbă ce crește,
Pe unde se nimerește,
Bătut de vânturi și de ploi,
Rupt de vânturi si nămeți,
În atâtea dimineți.
Când pe acolo, când pe aici,
Cu cât părem mai uriași,
Cu atât suntem mai pitici.
Pe acest pământ, oricât am vrea,
Suntem vremelnici și puțini,
Amestecați cu toții de-a valma,
Ca florile crescute printre spini.
M-aș ruga în genunchi la tine moarte,
SĂ PLECI!...
De el să stai departe.
Să te pierzi, dacă se poate.
Să nu mai vi decât atunci,
Când va hoinări bătrân, pe lunci.
Dar,... să ne aperi Doamne pe amândoi,
Tu să fi bun și milostiv cu noi.
Ține-l Doamne!... de vei putea,
Și lipește-l de aripa ta.
Dă-i pace, tihnă și noroc,
Să mă încălzesc la al lui foc.
Așa fă Doamne, de vei vrea.
Asta este ruga mea,
Ascult-o TU pe roaba ta.
18 oct 1999 Hărman
SPERANȚĂ
Valurile vieții îmi îngroapă puținele clipe senine,
Zilele-mi sunt atât tulburi, pierdute pe cărări străine.
-O!... de-aș putea iubito, să intru la tine-n odaie,
Să mai aprind ca altădată, din iubirea noastră o văpaie?
Să pot acoperi tăcerea, cu vraja flăcării nestinse,
Din lumina gândului, să fur razele stelelor aprinse,
Ca peste privirea ta să vegheze o tainică lumină,
Cu străluciri de rouă, ce vin din cer , pe flori în grădină.
-Nestatornică speranță ce încolțești în suflet atât de greu,
Te simt clipă cu clipă cum te prinzi de viitorul meu!
-Dar eu nu sunt cremenea ascunsă în adâncul pământ,
Să îngrop veșnicia. -Sunt o umbră de-o clipă ce sunt!
Dacă mugurii speranței, sădiți cu grijă, de atâția ani,
Vor prinde viață și vor rodii ca florile de castani,
Înseamnă că viața nu am trăit-o, iubita mea în zadar,
Că Dumnezeu s-a milostivit și mi-a dăruit al poeziei har.
Eu nu am să-mi pierd, nicicând, speranța în bine.
Iar visele mele se vor împlini -poezie și iubire prin tine.
O stea pentru fiecare, din măreția nopții, răsări-va pe cer,
Care ne va lua odată cu speranțele, când ele în neant pier.
Brașov ianuarie 2000
EXAMENELE VIEȚII
Te ridici copil plăpând și stai în două picioare,
Este primul tău examen și de-ai căzut nici nu te doare.
Pe întinsele cărări din viață, la câte examene nu vei fi pus.
La câte încercări nu vei lua parte, să urci scara vieții cât mai sus.
Chiar din primul an de școală, părinții-s alături tine,
Vor să fi bun și ordonat, să ai la școală doar note bune.
Pe unde-ți umblă de atunci pașii, vrei totul să ști în calea ta,
Rele și bune le pui alături și-ți dai seama că viața-i grea.
Dar timpul trece iute, tu crești ca o floare lângă izvor
Și încep examene de unde, trebuie să ieși mereu învingător.
-Mai ști când erai față în față cu copiii care se sfădeau,
Care să se urce primii în pomul în care, fructele-n el ardeau?
Dar tu ca un cocoș sălbatic, i-ai trimis pe toți în drum
A fost un examen nu o luptă și ai mâncat mărul cel mai bun.
Și tu ai fost învins odată, când nu ai putut primul să iei,
Din scorbura unui copac bătrân, primul, puii de porumbei.
Un examen e și acesta, ca să ști să pierzi în viață,
Să nu te dai pierdut nicicând -De orice speranță te agață.
Dar,... timpul trece cum și vine, tu aduni mereu la ani,
Și înveți cum să te ferești, de prieteni, mai mult ca de dușmani.
Te încearcă multe-n drumul vieții, dar... să te văd... acu-i acum,
Vei trece examenul bărbăției, când tragi din țigară primul fum.
-Mai ți minte? cu, hii... caii,... popii... când erai gata să leșini
Și acesta e un examen dar,...și când dormi prima noapte în străini.
Cum apa-n valuri curge-n mare și mai departe sus pe cer,
Așa te duci pe valul vieții ce-i plin de necunoscut și mister.
Un examen e și atunci când stai în fața fetei din vecini cu care,
Cu câți-va ani mai înainte te jucai, de câte ori, cu ea-n cărare.
Acum e tânără domnișoară, cu ochi frumoși și părul lung.
Stai și-o privești... și te întrebi -Doamne, la ea cum să ajung?
Îi duci mapa, îi ți cartea, îi deschizi mereu, ușa la intrare
Și-ai mai trecut un examen, când ți-a dat prima sărutare.
Te simți de acum victorios, le ști pe toate, părinți n-asculți,
Vrei totul să-ți vină pe tavă, ca tine nu-s pe lume mulți.
Îți lași la păr codiță, îți pui cercel în ureche, întârzii seara la fete,
Școala o faci pe apucate, ești bun, dar... viața pare să te îmbete.
De ceva timp ai păr pe față, curând o să te bărbierești,
Un examen e și acesta , când iei lama și lași cartea de povești,
Toate-ți merg, părinți-ți dau mai mult chiar decât gândești,
Te întorci cu chip tăcut, săruți mâna, de multe ori, a mamii plânsă,
Îți arunci cercelul din ureche, și o iei de la capăt cu inima strânsă,
Să urci serios treaptă cu treaptă, scara vieții ce te așteaptă,
Și ai mai trecut un examen, când ai învățat calea cea dreaptă.
De acum ai să vezi lumea cu ochi blânzi, și asculți părinții suferinzi,
Vei ști ce-i bine și ce este rău, dar mai ales, cât de viață să întinzi.
Și așa,... încet,...încet, te prinde din zbor, fără să ști, anii bătrâneții,
Când dai un ultim examen suprem, în fața morții și vieții.
IUNIE 2000 Hărman
CENTENAR
O sută de ani sunt atât de puțini dar și mulți,
De când batalioanele romane au trecut peste munți.
O sută de ani sunt puțini dar, poate și mulți,
De când pentru o cauză dreaptă sau jertfit tineri
si oameni cărunți,
Să dea viață unui vis, pe care cu toții l-au dorit,
De atâtea generații, fără a putea fi împlinit.
Doar Viteazul Mihai cu barda în mână,
A strâns pe toți de-un neam să lupte împreună.
La Alba Iulia, pe calul lui alb, a intrat în cetate,
Să fim toți doar unul, să se facă dreptate.
Acolo a încercat Neânfricatul Mihai prima oară,
Să facă din toate țărișoarele ROMÂNE o TARĂ.
Dar a plătit cu viața pentru țelul lui sfânt,
Asasinat fiind, mișelește, pe al românilor pământ.
Dar sâmburele UNIRII alți bravi l-au însămânțat.
De au făcut România Mare, pe-al nostru pământ,
de dușmani furat.
O sută de ani sunt puțini dar curați,
De când la Alba Iulia sau strâns frați lângă frați,
De când ROMÂNII au coborât în cete de pe munți,
Cu inimile înflăcărate, chiar dacă unii erau, flămânzi si desculți,
De când drumurile spre Alba Iulia sau umplut de popor.
Ce fluturau cu mândrie , al ROMÂNILOR sfânt TRICOLOR.
O sută de ani, CENTENARUL UNIRII, SFÂNT și ADEVĂRAT,
De când rodul gliei române străinii nu l-au mai luat
De când bogățiile din pământul românilor,
străinii nu le-au mai furat.
O sută de ani sunt, prea puțini, ca niciodată
Când ști că neamul tău și-a dus viața, în jug, cu ceafa plecată.
Dar a venit o zi Doamne!... -Să cinstim această zi însemnată!
O sută de ani de când, lacrima despărțirii sa văzut plecată,
De când dealurile și șesurile de 1 Decembrie sa umplut de popor,
Ce-și ducea la Alba Iulia cu durere un dor,
Acolo în orașul unirii, în straie de sărbătoare, pe câmpul ales,
Să-și strângă frații în brațe, cu toții au purces.
Să-și strige unirea, ca pe veci, urmașii să rămână,
Într-o singură țară, DE-A PURURI, o națiune ROMÂNĂ.
Să nu-și mai strângă mâna, frate la frate, pe furiș,
Să nu mai treacă granița la neamuri, ascunși în tufiș
Să trăim împreună liberi, fericiți si in bună pace
Cu toți cei ce muncesc acest pământ si nimeni vreodată,
să poată, UNIREA a o DESFACE.
UNIȚI!...să comemorăm acest drept CENTENAR,
Să cinstim pe cei ce au împlinit al țării hotar.
O lacrimă să lăsăm pe acest năpăstuit pământ,
Unde stau îngropați, atâția eroi căzuți,
Pentru crezul lor SFÂNT.
Toronto Noiembrie 2018
DOR DE LIBERTATE
Fecioară TU, născută în vinerea cea mare,
Din clocotele străzii, din crâncena încercare,
Din plămădirea nunții ce ieri am început,
Din jugul ros de greu și rău ce ne-a durut
Adune LIBERTATEA ce-o așteptăm demult.
FECIOARĂ tu, născută din lacrima fierbinte,
Căzută umezind pământul pe morminte,
Din ochi setoși de viață, la mame tremurând,
Din zvon de viață nouă, purtat șoptit pe vânt,
Din sufletele noastre închise în tăcere,
Din dor de libertate, din lacrimi de durere,
Din slova scrisă-n taină, pe-un manifest în noapte,
Purtat din mână-n mână și povestit în șoapte.
Adune libertatea, adune-o de se poate.
Dă-ne Doamne nouă, puterea să înțelegem,
Ce știm noi face cu atâta biruință?
Ca să nu o pierdem, dacă mai e putință?
Hai!...vin-o!...LIBERTATE!...ne smulge din robie,
Fecioară abia născută, unește-ne-n tărie,
Să alungăm durerea și lupii de la stână,
Pe plaiul mioriței, doar TU să fi STĂPÂNĂ.
BRAȘOV 23 Decembrie 1989
FULGUIE PESTE CADAVRE
O goarnă sună un ...ADIO!...
Ecoul vâjâie prin văi,
Brazi tineri cad mereu în noapte,
Sub talpa cruzilor călăi.
Mii de piepturi strigă -ADIOOO!...
Un zăngănit de șenilă rupe,
Un trup prea tânăr și fierbinte.
Am dat atâtea jertfe scumpe.
Clopotele țării ne cheamă,
Să alungăm acest trecut înnourat,
Căci prea mult sânge, clocotind,
A curs să spele acest păcat.
Fulgue peste cadavre,
Iar piața este aproape goală,
Un copil cu ochii plânși,
Trage de tătic -Hai!... Scoală!...
În depărtări se mai aud,
Măcinând mereu, mereu,
La suflete ce nu au dreptul,
Să le ia numai Dumnezeu.
Adiooo!... minți rele, scelerate.
Prin jertfe am câștigat libertate,
-De mâine urzim o nouă viață!...
După ce strângem cadavrele din piață.
Brașov 25 Decembrie 1989
INVITAȚIE DE TOAMNĂ
Nu înțeleg pentru ce doamnă
Te-ai ascuns de-o săptămâna.
-Unde ești? Afara-i toamnă,
Hai cu mine la fântână.
Soarele încă mai strălucește,
Ridică-ți fruntea de pe masă.
Natura toată te dorește!
-De ce stai închisă-n casă?
Deschide-ți larg fereastra care,
Îți aduce aer din pădure.
-Hai cu mine pe cărare!
Ia și coșul, strângem mure.
Te voi lua de subțioară,
Să te-ajut unde ți-e greu.
Hai!... Vino!... Aproape-i seară.
Fără tine nu sunt EU.
Nu înțeleg și nu îmi place,
Să stai tristă și să plângi,
Să nu ai liniște și pace.
-Vreau durerile să învingi!
Ești o doamnă strălucitoare,
Ai ochi blânzi și glasul dulce.
-Hai!... ca să-ți arăt în zare,
Cum soarele, pleacă să se culce.
Cum veverițele sprințare,
Ghemotoace, cu puf și coadă,
Și-au scos puii la plimbare,
Lângă poiană pe-o zadă.
-Uite și-n crâng o căprioară,
Cum întinde botișorul!
Știe că în poiana rară,
Lângă stâncă e izvorul.
Te-aștept când se face seară,
Sub cetina verde de brad,
Pe unde ciutele coboară.
Căci buzele de dor, îmi ard!
De n-ai să vi în astă seară,
Sau n-ai să mai poți veni deloc
Durerea mea cu tine o împarte,
Sufletul meu fără noroc.
20 sept. 2001
SFÂRȘIT DE TOAMNĂ
Clopote de aramă vin din văzduh pe drum,
Codrii cântă cu ecoul în fund de văi,
Sus spre cer sunt prinși doar nori de fum.
Cu gând pierdut, pășesc spre ochii tăi.
Fulgere de foc îmi taie mereu calea
Nu mai pot înainta pe vechiul drum,
Potopul a umplut de sălcii valea,
Visele-mi sunt arse toate scrum.
De pe munți vin vijelii turbate
Prinse-n șuvoaie frunzele-or să moară.
Sufletul strigă a pustiu în noapte,
Te mai caută iubire de astă vară.
Din răsărit vin fluturi albi pe cer,
Ei vor așterne liniște pustie
Și totul va fi prins ca într-un mister
,, O altă viață ,Cu o altă poezie,,
Toronto noiembrie 2018
|
Achim Bucutea 11/8/2018 |
Contact: |
|
|
