Triplă sărbătoare, Străluminată de Spiritul Poetului nostru Național: Mihai Eminescu
Sărut mâinile, Doamnelor.
Bun găsit, Domnilor.
Vă îmbrățișez părintește, dragi eleve și elevi ai Liceului Tehnologic din Filiași, orașul cu miresme de pandur, prin care Tudor Vladimirescu și Mihai Eminescu și-au purtat pașii, cu ecouri grave, de clopot de catedrală, meditând asupra destinului neamului românesc.
Îngăduiți-mi să încep prin a vă reaminti câteva judecăți de valoare exprimate, în timp, despre cel mai tradus scriitor român din toate timpurile.
Tradus în 78 de limbi și publicat în peste 125 de țări, de pe toate continentele.
Cel despre care zeci de exegeți ai lumii au scris cărți fundamentale pentru literatura europeană și universală: Mihai Eminescu.
Al cărui miraj a fost atât de copleșitor încât Amita Bhose, din India, a învățat limba română, pentru a-i citi poeziile în original și a le traduce în hindi, după care a revenit definitiv în România, unde s-a stabilit și a trăit până la începutul anilor 1990, când a decedat cu Eminescu în inimă și-n gând.
Cel despre care exegeta italiană Rosa del Conte a scris excepționalul volum Eminescu sau despre Absolut, francezul Alain Guillermou: Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, rusul Iurii Kojevnicov: Eminescu și problema romantismului, Amita Bhose, deja amintită: Eminescu și India, iar Svetlana Paleologu-Matta, stabilită la Zurich, în Elveția: Eminescu și abisul ontologic.
Poetul nostru Național era definit de G. Călinescu, care i-a dedicat cinci tomuri masive, poetul nepereche, iar - în viziunea lui Constantin Noica - Eminescu era și este omul deplin al culturii românești.
Cel mai original, percutant și valoros eminescolog român, din jumătatea a doua a secolului XX și din primele două decenii ale veacului XXI – alături de Perpessicius, Zoe Dumirescu-Bușulenga, George Munteanu, Edgar Papu, Dimitrie Vatamaniuc, Petru Creația, Mihai Cimpoi – rămâne craioveanul Ovidiu Ghidirmic, care ne-a dat, în anul 2016, sinteza eclatantă, greu, dacă nu imposibil de egalat: Eminesciana (Scrisul Românesc, Fundația-Editura, Craiova, 348 de pagini).
În ediția din ianuarie-februarie 2002 a revistei Lamura (Craiova, serie nouă, al cărei director a fost până în august 2017), Ovidiu Ghidirmic scria apăsat: „Eminescu este vârful piramidei noastre spirituale și culmea cea mai înaltă la care s-a ridicat, vreodată, spiritualitatea românească, un scriitor complex, de valoare universală, unul dintre marii poeți ai lumii, un autor de proză fantastică, de talia lui Novalis, Hoffmann și Edgar Allan Poe, un dramaturg care a conceput pe temelii vaste, dar n-a avut răgazul să-și finalizeze proiectele, și un publicist de o exemplară probitate și puritate a conștiinței.”.
În spiritul lui G. Călinescu, acela din admirabilele sale sinteze critice Eminescu, poet național și M. Eminescu, poet universal -, Ovidiu Ghidirmic afirmă tranșant, în eseul din Lamura: „Eminescu exprimă, în universalitate, spiritul românesc, așa cum Dante exprimă spiritul italian, Cervantes – spiritul spaniol, Shakespeare – spiritul englez, Voltaire – spiritul francez, Goethe – spiritul german, Pușkin și Lermontov – spiritul rus.”.
Considerându-l pe Eminescu o instituție națională, Pompiliu Constantinescu se exprima astfel, în perioada interbelică: „Viața și opera lui alcătuiesc un monument neclintit al culturii române. Nici intemperiile vremii, nici adversitățile crunte ale istoriei, nici momentele de decădere și înălțare ale oamenilor, nimic nu-l poate atinge în eternitatea sa spirituală (…)”.
Mircea Eliade, neîntrecutul istoric al credințelor și religiilor lumii, care a avut un cult pentru Eminescu, este autorul unor judecăți de valoare extrem de expresive: „Neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la nemurire, mai ales prin creația lui Mihai Eminescu. Petrolul și aurul nostru pot, într-o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească și aiurea. (…) Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu. Și cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.”.
*
Mi-am permis, prieteni, să desfășor acest amplu intro nu numai pentru a vă capta atenția și a vă stârni interesul maxim pentru simpozionul nostru itinerant, de azi, 8 noiembrie 2018, de la Filiași (Dolj), Florești și Țânțăreni (Gorj), pentru a puncta/ a evidenția realitatea că, împreună, marcăm trei evenimente majore:
a. Împlinirea a 140 de ani de la miraculoasa vară de creație trăită de Mihai Eminescu la moșia magistratului junimist Nicolae Mandrea, aici, în Oltenia, la doi pași de Filiași;
b. 100 de ani de la făurirea României Mari, sub sceptrul regelui Ferdinand Întregitorul și aura de lumină a Reginei-Soldat: Maria, cheia de boltă în geneza acestui fapt istoric fără egal;
c. 50 de ani de când scriitorul polivalent, cercetătorul științific, hermeneutul literar Ion Pachia Tatomirescu, profesor doctor în filologie (născut, într-un ianuarie-februarie, 1947, în cătunul Tatomirești, de sub adierea castrului roman de la Răcari) a debutat, în postură de istoric literar și scormonitor de manuscrise, în cotidianul regiunii Oltenia: Înainte, din data de 1 septembrie 1968, grație redactorului șef adjunct al acestui ziar, Alexandru Firescu. Articolul respectiv se numea Eminescu la Florești. El a fost reluat, mai apoi, în varianta Eminescu în Câmpul Cerbului, în revista Societății de Științe Filologice din România, trimestriala Limbă și literatură ((București, 1981, pp. 278-282).
Vă rog să rețineți că, așa după cum mărturisește în Tabelul cronologic, inclus în volumul antologic Compostorul de nori (Editura Aethicus, Timișoara, 2004, colecția Cele mai frumoase poeme, 328 de pagini A6), reluat, în 2016 în atât de insolitul și incitantul tom De-a fotonii, de o originalitate incandescentă, tipic pachian-tatomireștiană -, de la începutul verii și până spre toamna lui 1968 (adică în vacanța de vară dintre al doilea și al treilea an de studenție la Timișoara, unde se va și reîntemeia, din 1983), va susține, la postul public al Olteniei: Radio Craiova, o suită de emisiuni literare cu impact deosebit Pe urmele lui Mihai Eminescu în Oltenia anului 1878.
Anotimpul estival al acelui an, când Ion Pachia abia împlinise vârsta de 20 de ani, a fost unul de o frenezie debordantă și de un elan creator cu totul aparte, generate, credem noi, de faptul că obținuse un soi de pașapoarte pentru porțile eternității: permisele de acces la manuscrisele lui Mihai Eminescu, aflate în custodia Bibliotecii Academiei Române (director: Șerban Cioculescu) și Institutului de Istorie a Literaturii „G. Călinescu” din București.
Găzduit de mătușa sa, Ioana Amelia Goșa (str. Băiculești nr. 23, cartier Pajura), Ion Pachia Tatomirescu a devorat, în acea vară, mii de pagini din fondul de manuscrise eminesciene, impulsionat de setea irepresibilă de a se documenta exhaustiv, cu precădere, asupra detaliilor privind „momentul Câmpul Cerbului” (1878), din viața și creația Poetului Național, ajuns la vârsta de 28 de ani.
În discuția telefonică de 24 de minute (și 24 de carate!), din după-amiaza zilei de 6 noiembrie 2018, Ion Pachia mi s-a confesat, cu fervoare, că s-a delectat și cu o bună parte din corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Îl trec și acum, după o jumătate de secol, fiorii pe care i-a trăit atunci, când, cu degete tremurânde de emoție, răsfoia și citea cu ardoare paginile pe care le încălziseră mâinile, inimile și spiritele celor mai mari doi îndrăgostiți din literatura română: Eminescu și Veronica Micle.
Revenind după doi ani, în 1970, la Biblioteca Academiei, Ion Pachia Tatomirescu avea să afle, cu profund regret, că nimeni nu mai are acces direct la manuscrisele eminesciene. Pentru a fi protejate, ele fuseseră copiate pe microfilme și nu le mai puteai vedea decât pe ecranul luminos al unei instalații video specifică acelor vremuri.
Este posibil ca, înaintea acad. Eugen Simion și a eminescologului craiovean Constantin Barbu, care au editat zeci de volume „anastatice” (scanate, apoi imprimate digital), cu toate cele 15.000-17.000 de pagini ale manuscriselor eminesciene -, Ion Pachia Tatomirescu să fie unul dintre ultimii muritori care au avut norocul de a le pipăi, de a le amirosi și de a le respira, de a le privi în zare, ca pe odoare de preț filigranate wolframic… Mare, foarte mare șansă. Istorică.
Iată și cele mai importante amănunte din „fișele de istoriografie literară” ale lui Ion Pachia Tatomirescu, din eseurile Eminescu la Florești și Eminescu în Câmpul Cerbului, contopite ulterior în pagini de carte, sub genericul Momentul „Câmpul Cerbului” în biobibliografia eminesciană.
Spicuim:
* de prin aprilie și până la sfârșitul lunii august 1878, Eminescu „a poposit pe meleagurile Olteniei, invitat fiind de Nicolae Mandrea la conacul său din Câmpul Cerbului, de la Florești, un sat situat la nordul Craiovei, lângă Filiași, spre a-și petrece în liniște zilele de „concediu medical”, la recomandarea doctorului Wilhelm Kremnitz (medicul familiei regale)”;
* magistratul Mandrea intrase în posesia moșiei și a conacului de la Florești în urma căsătoriei cu Zoe, fiica lui Barbu Bălcescu, nepoata celebrului revoluționar pașoptist Nicolae Bălcescu;
* „Zoe Mandrea era una dintre „marile îndrăgostite de arte”, relevându-și talentul în muzică, poezie și pictură”, iar în pronaosul bisericii din Florești a pictat „cu măiestrie un portret al tatălui-ctitor” (n.n. care fusese unul dintre primarii de vază ai Craiovei);
*în corespondența lui Eminescu din momentul Câmpul Cerbului, „poetul indica prietenilor să-i scrie la adresa: M. Eminescu, com. Florești, plasa Jiul de Sus, județul Dolj – Stația Telegrafo-Poștală Filiași”.
Ion Pachia Tatomirescu citează integral și analizează exemplar varianta definitivă, din 1 octombrie 1879, a poemei Freamăt de codru, scrisă în cadrul edenic din Câmpul Cerbului, pornind de la „prototipul sublimat-romantic al eroinei-crăiasă cu părul moale și cu ochii vineți – nimeni alta decât Elena, fiica preotului Dumitru Duțescu.
După o serie de alte amănunte și citate consistente, Ion Pachia Tatomirescu glosează, cu spirit și rigoare academice:
* „La Florești (satul situat cu 7 km mai la nord de Filiași), Mihai Eminescu s-a simțit „ca și însănătoșit”, cu poftă de „lucru intens” ;
* a tradus din limba germană „tomul I” de Fragmente din Istoria Românilor, de Eudoxiu Hurmuzachi, lucrare care i-a fost încredințată de Academia Română, în urma insistențelor lui Theodor Rosetti. Eminescu nu a semnat traducerea volumului I al Fragmentelor…, care a ieșit de sub tipar prin ianuarie 1879;
* paternitatea eminesciană a traducerii a fost stabilită de Ion Crețu, în 1961 (…)”;
* fiind secretarul comisiei pentru traducerea documentelor Hurmuzachi, „Ioan Slavici l-a vizitat pe Eminescu la Florești, prilej cu care notează în Amintiri: „…l-am găsit acolo sănătos tun și în voie bună (…)” ;
* „În traducerea Fragmentelor…, întâlnim sintagme cu forță expresivă, sinestezică, unele comune subdialectelor/ graiurilor oltean și bucovinean, altele specifice floreștenilor/ oltenilor, introduse pentru capacitatea lor dinamizatoare de „scene istorice”, pentru relief revitalizator”.
După ce exemplifică aserțiunile sale de mai sus, Pachia precizează: „În paralel cu traducerea Fragmentelor…, la Florești, Mihai Eminescu a elaborat prima variantă a amplului poem Scrisoarea III, cu ambele planuri (n.n. trecut-prezent), în antiteză romantic-justițiară, cu arhicunoscuta succesiune a tablourilor.”.
Urmează mai bine de o pagină A4 de comentarii minuțioase și exemplificări extrem de convingătoare, pe marginea amplului poem-capodoperă menționat, din care răzbat acribia documentării hermeneutului Ion Pachia Tatomirescu, flerul de filolog cu har benedictin și subtilitatea decantărilor de istoric literar autentic.
Finalul comentariului este structurat într-un crescendo binevenit – cu precizări pertinente și argumente irefragabile. Reținem că, în aceeași vară a anului 1878, petrecută la Florești, Eminescu a creat poeziile Iambul, Vre o zgâtie de fată, Revedere, Fiind băiet păduri cutreieram, prin care re-trăia, aproape paroxistic, vibrațiile policrom-celeste ale incursiunilor sale, din anii copilăriei, prin codrii de aramă și pădurile de argint din Bucovina natală.
Paragraful final din studiul lui Ion Pachia Tatomirescu aduce în prim-plan și în formulări categorice cele patru „puncte cardinale” ale etapei superioare, în planul creației lui Eminescu, pe care o reprezintă Momentul „Câmpul Cerbului” în biobibliografia eminesciană.
Ion Pachia Tatomirescu exprimă lapidar acești patru vectori din etapa superioară a creației eminesciene, care a germinat și a rodit semnificativ în numita etapă superioară, pe care I.P.T o vede ca fiind marcată de:
„(1) redescoperirea tematicii Erosului/ Naturii cu fața în oglinda vârstelor pure, copilăria și adolescența:
(2) compartimentul transpunerilor ca modalitate de „perspectivare epopeică”;
(3) cercetătorul neobosit, permanent, la izvoarele mitosofiei, ale folclorului, ale limbii;
(4) traducătorul cu înalte virtuți, în cultivarea graiului viu, dinamizator de tablouri istorice, întru subtila ornamentică a textului.”.
Punem punct exegezei noastre, nu înainte de a preciza că, în 1995, la câteva luni după trecerea la cele veșnice a profesorului craiovean Nicolae Bellu, la Editura Scrisul Românesc apărea volumul Eminescu și Oltenia, meritoriu prin ambiția de a aborda cvasi-exhaustiv această temă, în care spiritul academic este excedat, însă, de propensiunea spre digresiuni edulcorante, fals lirice, deloc oportune.
Primul dintre cele cinci capitole ale cărții poartă titlul Armonii de vacanță oltenească și cuprinde patru subcapitole: Popas pe Valea Gilortului, în mai-iulie 1878, Fragmentarium epistolar, Izvoade despre Mircea cel Bătrân decantate într-un poem, Craiova – nou reper biografic.
Spre stupefacția noastră, Nicolae Bellu nu amintește – nici în text, nici în Bibliografie – studiul istoriografic primordial, cu valențe de premieră absolută, al lui Ion Pachia Tatomirescu, publicat duminică, 1 septembrie 1968, în cotidianul regional Înainte: „Eminescu la Florești”.
O frază de numai patru rânduri, din pag. 16 a volumului Eminescu și Oltenia („Însetat de cunoaștere, fiul de căminar din Moldova își va petrece în lunile mai-iunie-iulie 1878 cea dintâi și cea de pe urmă vacanță din viața sa, gustând o picătură de senin, de liniște și mulțumire sufletească.”), include o trimitere la nota 17 (din Note/ Bibliografie), în care sunt înșiruite numele lui Liviu Poenaru, Ion Pachia Tatomirescu (dar exclusiv cu studiul din revista Limbă și literatură, din 1981), Damian Hurezeanu, N. Bellu, prof. Maria Constantin. Așadar, pentru patru rânduri de carte – cinci trimiteri la cinci autori diferiți ! Cum o fi izbutit o atât de geologică sintetizare și ce o fi luat din cei cinci autori, Dumnezeu știe !
În planul noutății ca informație, paginile lui Nicolae Bellu nu aduc aproape nimic în plus față de acelea ale lui Ion Pachia Tatomirescu, din care se hrănește copios, fără a-l cita, repetăm, în textul exegezei sale.
Cu aceeași monedă este „răsplătit”, după 1996, Nicolae Bellu de cei ce i-au plagiat studiul: după cum el nu l-a menționat pe Pachia, în comentariul din volumul Eminescu și Oltenia, nici urmașii săi, ai profesorului Bellu, nu-l citează pe el în opurile lor dintre anii 1996-2018. Probabil, în concepția unora, cărțile din cărți se fac, cu și fără obrăzare…
Să revenim, prieteni, totuși, la zări luminoase, citând paragraful ultim din capitolul Armonii de vacanță oltenească din studiul profesorului Nicolae Bellu, singurul cercetător care-și poate revendica deschiderea la maximum a obiectivului său istoriografic de a fi încercat să epuizeze provocatorul subiect Eminescu și Oltenia: „Din prima decadă a lunii mai, până către sfârșitul lui august 1878, vacanța oltenească îi sădise în piept tânărului Eminescu sentimentul purității, al liniștii și al încrederii, revelându-i resursele unui optimism tonifiant și, pentru anii ce vor urma, o temerară capacitate de muncă în universul cuvântului românesc.”.
Nota Observator;
Discursul de mai sus a fost tinut de Dan Lupescu , azi 8 Noiembrie 2018, la manifestrea culturală dedicată marelui nostru Mihai Eminescu la Filiasi - Dolj
|
Dan Lupescu 11/8/2018 |
Contact: |
|
|
