Centenarul Romȃniei Mari si Familia Rațiu
Prin acest articol doresc să aduc ȋn fața cititorilor faptele a douăzeci și unu dintre cei mai de seamă membri ai familiei Rațiu, care de-a lungul a peste 720 de ani din cei două mii de ani ai existenței poporului romȃn au contribuit la păstrarea conștiinței naționale, ȋncununată apoteotic cu Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia. Membri ai familiei noastre au contribuit alături de mulți romȃni cunoscuți și de mult mai mulți romȃni anonimi, la realizarea celei mai mari lucrări naționale a poporului romȃn din toate timpurile, ROMȂNIA MARE. Veșnica lor pomenire!
Acum la Centenarul Marii Uniri, cȃnd Romȃnia și romȃnii sunt atacați și contestați, inclusiv din interior, cȃnd romȃnismul este pus ȋn pericol, iar antiromȃnismul „ȋnverzește”, cȃnd eroii neamului sunt pe față jigniți, contestați și demitizați, trebuie să arătăm cu mȃndrie și demnitate că suntem romȃni adevărați și să scoatem la iveală din adȃncurile istoriei (de profundis historiae) faptele minunate ale predecesorilor. Centenarul Romȃniei Mari, este un prilej unic de manifestare a coeziunii tuturor romȃnilor bazată pe convingerea fermă că:
„EXISTENȚA UNUI POPOR NU SE DISCUTĂ, SE AFIRMĂ!” (Dr. Ioan Rațiu, 1894)
Afirm cu certitudine că fără: Unirea lui Mihai Viteazul de la 1600, Biserica Ortodoxă Romȃnă, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Martiriul lui Horia, Cloșca și Crișan din 1784, Școala Ardeleană cu memoriile „Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” din 1791 și 1792, Revoluția pașoptistă, Unirea Principatelor Romȃne de la 1859, Pronunciamentul de la Blaj din 1868, Proclamarea Independenței Romȃniei la 9 Mai 1877, Memorandul din 1892 și Participarea Romȃniei de partea Antantei la Primul Război Mondial, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 n-ar fi existat niciodată și deci pe cale de consecință, nici Romȃnia Mare!
La fiecare din evenimentele istorice enumerate mai sus, membrii familiei Rațiu, greu ȋncercați de-a lungul istoriei și-au adus contribuția pe măsura posibilităților lor.
La PRIMA UNIRE din 1600, a lui Mihai Viteazul o contribuție importantă și-au adus Petru, Mihail și Gheorghe Raț, membri de seamă ai familiei nobiliare medievale Rațiu (Rácz, Ratz, Raț).
Petru Raț a fost un nobil respectat, tȃlmaci, diplomat, trimis al împăratului Rudolf II ȋn Rusia și la Sublima Poartă, reprezentant al principelui Ștefan Báthory la curtea voievodului Alexandru Lăpușneanu. A fost căsătorit cu Zamfira, fiica logofătului Norocea de Pitești și Szászsebes. Cȃnd Mihai Viteazul hotărăşte alipirea Ardealului, Petru i se alătură cu gradul de căpitan. Socrul său, Ioan Norocea era vel spătar (locțiitor) şi sfetnic al lui Mihai Viteazul. Petru a murit eroic în bătălia de la Şelimbăr (18/28 octombrie 1599) și a fost ȋnmormȃntat ȋn Biserica medievală romȃnească din Teiuș, ctitorită de familia Raț. Petru şi Zamfira sunt strămoșii de origine romȃnă, cu douăsprezece generații ȋnainte, a reginei Elisabeta a II-a Marii Britanii. Mihail Raț a fost comandant (sluger), ȋn armata lui Mihai Viteazul și ctitor al Bisericii medievale romȃnești din Teiuș. Gheorghe Raț a fost și el om de încredere al voievodului, trimis împreună cu Stroe Buzescu la Curtea Regală a Poloniei pentru a negocia tratatul de pace după alipirea Moldovei la Transilvania şi Țara Românească. După uciderea lui Mihai Viteazul, devenit comandant în armata domnului Țării Românești, Radu Şerban, a condus avangarda ȋn lupta biruitoare de lȃngă Brașov (1603) împotriva principelui Moise Secuiul.
Aceasta a fost contribuția modestă a membrilor Familiei Rațiu ȋn evul mediu, la Prima Unire a Romȃnilor sub Mihai Viteazul. Peste trei sute de ani, personalitatea marelui voievod a intrat definitiv ȋn conștiința națională a romȃnilor, culminȃnd cu Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
A DOUA UNIRE sau Unirea cea Mică, a avut loc la 24 ianuarie 1859, prin Unirea Principatelor Române sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost primul pas foarte important spre înfăptuirea statului național unitar român, declanșată ȋn 1848, avȃnd la bază legăturile culturale și economice strȃnse ȋntre cele două țări. În 1862 Alexandru Ioan Cuza realizează unirea politică prin unificarea parlamentelor și guvernelor principatelor. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării României moderne. După 1866, unirea a fost consolidată de domnitorul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar prin Constituția de la 1 iulie 1866, Principatele Unite se numesc oficial România.
Revoluționarii pașoptiști ardeleni, din care au făcut parte și membrii familiei Rațiu de Noșlac din Turda, reprezentați de canonicul de pie memorie Basiliu Rațiu și patru din nepoții săi, viitorul memorandist Dr. Ioan Rațiu (1828, Turda-1902, Sibiu), Ioan Rațiu-Tribunul (1826, Turda-1886, Turda), Partenie Rațiu (1850, Turda-1900,Turda) și Nicolae Mureșan (1822, Turda-1849, Turda, nepot de soră), au susținut pe Cȃmpia Libertății de la Blaj, ȋn prezența revoluționarilor moldoveni și munteni, ideea unirii romȃnilor ȋntr-un singur stat.
„Acolo s-au pus în cauză trebuințele națiunii întregi. În spiritul veacului naționalităților, de care erau animate toate forțele progresiste ale Europei, s-a căzut de acord că datorită împrejurărilor, într-o perspectivă apropiată ar fi posibilă doar Unirea Principatelor extracarpatine, Moldova și Țara Românească, urmând ca problema Transilvaniei să se pună ulterior, când se vor ivi condiții favorabile.” (I.A. Pop)
După anul 1859, pentru toți romȃnii a devenit clar că Romȃnia va sta la baza Marii Uniri și la emanciparea tuturor romȃnilor. După proclamarea Independenței de Stat la 9 mai 1877 „Soarele, pentru toți romȃnii, la București răsare”. (Ioan Slavici) Fără Unirea de la 1859 și marii patrioți moldoveni, munteni și ardeleni, fără Romȃnia Regală, sub care a dospit emanciparea națională, fără o puternică conștiință și voință națională, Marea Unire din 1918 nu s-ar fi putut ȋnfăptui niciodată.
Foarte importanți pentru noi au fost moșu Traian, străbunicul Ioan Rațiu-Tribunul (pașoptist) și vărul său primar Dr. Ioan Rațiu (pașoptist, memorandist și președinte al P.N.R.) precum și alte personalități ale familiei despre care tata ne spunea. Din partea mamei un simțămȃnt identic l-am avut pentru moșu Petre și buna Măriuca, dar și pentru alți membri ai familiei.
Despre străbunicul Ioan Rațiu-Tribunul și Dr. Ioan Rațiu-Memorandistul am aflat de la tata, care ne-a povestit de unde vine porecla. A fost unul din cei „patru ficiori”, toți veri primari, pe care familia Rațiu din Turda i-a dat lui Avram Iancu ȋn revoluția din 1848-1849. Un viceprefect, Nicolae Mureșan (a murit otrăvit de unguri), doi tribuni Ioan Rațiu (străbunicul meu și memorandistul) și un vicetribun, Partenie Rațiu (fratele Dr. Ioan Rațiu). Toți au luptat ȋn Legiunea Auraria și Saline de Turda (a.k.a. Legiunea Salinelor sau Legiunea Arieșului) condusă de prefectul Simion Balint. Despre canonicul Basiliu Rațiu și cei patru nepoți tribuni am aflat mai mult, mai tȃrziu din literatura istorică. Datorită asemănării prenumelui, dar și fizice ȋntre cei doi veri Ioan, (atletici, blonzi, cu mustață și fizionomie comună), Tribunul a fost de multe ori confundat ȋn scrierile despre revoluție cu mult mai cunoscutul Dr. Ioan Rațiu, Memorandistul. Ȋn familie se spunea că moșu Traian ȋi semăna leit tatălui său. Iată ce scrie prof. Ioan Georgescu despre Ion Rațiu „Tribunul”: „Ȋn Turda romȃnii ȋși țineau consfătuirile pe vremea aceasta ȋn casa lui Ioan Rațiu a lui Andrei (n.a. Indrei), poreclit „Tribunu”, pentru rolul său militar și politic de mai tȃrziu. Ȋn casa acestuia a fost găzduit și Avram Iancu, atunci cȃnd s-a dus din Tg. Mureș la Cȃmpeni. Tot aici, advocatul romȃn din Cluj, Francisc Micaș sau Micheș a organizat tineretul și a plecat prin satele și orașele din Ardeal să le pregătească, pȃnă cȃnd la 9 Mai este prins și arestat de către Secui ȋn Tg. Mureș.” Ioan Rațiu Tribunul, a fost un romȃn adevărat, care a ținut la nația sa, iar cȃnd a fost nevoie a apărat-o cu arma ȋn mȃnă, menținȃnd trează conștiința națională, care a dus la Pronunciamentul de la Blaj din 1868, la Memorandul din 1892 și apoi La Marea Unire. Pașoptiștii familiei l-au avut ȋn frunte pe unchiul lor, Prepozitul capitular, Canonicul de Pie Memorie, Basiliu Rațiu de Noșlac (n. 25.12.1783, Turda - d. 12.12.1870, Blaj), considerat de către contemporani Nestorul bisericii greco-catolice române. Protopărintele familiei Rațiu a fost ctitorul Bisericii Rățeștilor din Turda Veche (1839), pașoptist, semnatar al Pronunciamentului de la Blaj (1868), profesor și rector al Seminarului Arhiediecesan din Blaj.
Bunicul meu matern, Moșu Petre Coța (a lui Ilie a Petrii), cum se identificau atunci cu trei generații ȋnainte și Todorica Faur (n. 14.06.1892, Micești, comit. Turda-Arieș - d. 19.01.1983, Micești, com. Tureni, jud Cluj), a fost ȋncorporat ȋn anul 1912 ȋn Armata Austro-Ungară (K.u.K), Reg. 50 Linie, Alba Iulia. Ȋn Marele Război a luptat pe frontul din Galiția pȃnă la intrarea Romȃniei ȋn război, după care regimentul cu pondere românească de 71%, pentru a evita contactul cu Trupele Romȃne a fost transferat pe frontul italian ȋn Tirolul de Sud. Aici a căzut prizonier la italieni ȋn anul 1917. Moșu povestea cu afecțiune despre „ficiorii” romȃni care au pierit pe front, de mȃncarea, portocalele și vinul italian consumat ȋn loc de apă ȋn Sicilia. Pomenea de Dossobuono-Verona (Dosu’ bun ȋi zicea), Roma, Palermo, Partinico (Sicilia), Constanța, Brașov, Sibiu, Alba Iulia, localitățile mari prin care l-a purtat viața. Moșu știa să scrie și să citească, avȃnd două clase primare la Școala poporală primară confesională greco-catolică din Micești. La sfȃrșitul anului 1918 s-a ȋnrolat voluntar ȋn Legiunea Romȃnă din Italia, Regimentul 3 „Crișan” și a depus jurămȃntul ȋn Piața Sena din Roma pe data de 26 ianuarie 1919. Ȋn aprilie 1919 regimentul a părăsit Italia pe ruta maritimă Taranto, Constantinopol, Constanța și apoi cu trenul prin Brașov (Brașeu, ȋi spunea el) pȃnă la Sibiu, cu misiunea de luptă de a consolida Romȃnia Mare şi a înfrânge Armata Roşie a lui Bela Kun. Ȋn anul 1920 regimentul a fost demobilizat și moșu s-a ȋntors acasă după 8 ani de cătănie. Plecat din Micești, comit. Turda, Austro-Ungaria, s-a ȋntors ȋn ROMȂNIA MARE.
“Legiunea Română din Italia a simbolizat continuitatea luptei pentru dezrobirea şi unitatea naţională a românilor. Aceasta a fost misiunea istorică a Legiunii“. (Gazeta Voluntarilor)
Moșu a trăit 91 de ani, cu sufletul și firea blȃndă de țăran ardelean ne-a marcat copilăria și adolescența, l-am respectat și l-am iubit mult. Ȋși amintea cu mȃndrie și nostalgie de tinerețea sa, de „odiseea” vieții lui, de contribuția modestă a voluntarilor ardeleni la făurirea Romȃniei Mari.
Bunica mea maternă, Buna Măriucă, fata lui Ionaș Drăgan de la Moară (a lui Vasilie a Contrașului) și Ludovica Faur, (n. 18.10.1904, Micești - d. 10.06.1987, Micești, jud. Cluj), alături de moșu Petre ne-au influențat mult educația ca romȃni, mȃndri de originea noastră. A fost o femeie puternică, harnică și energică. A participat la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia ȋnsoțindu-l pe tatăl său, Ionaș Drăgan (n. cca. 1870 - d. 1936), respectabil „econom-proprietar de moară de apă” ȋn centrul satului, care alături de alți săteni a fost ales să participe la Marea Adunare Națională, ȋn frunte cu primarul și preotul. La 1 Decembrie 1918, buna avea 14 ani și absolvise cinci clase la Școala poporală primară confesională greco-catolică din Micești care avea șase clase primare cotidiane. Director era preotul iar ȋnvățător cantorul - docente (cȃntăreț - ȋnvățător). Din anul 1917 școala a rămas fără ȋnvățător, acesta fiind mobilizat și trimis pe front. Ȋn Indicele pentru Școlile Poporale Primare Greco-Catolice, pentru Măriuca Drăgan, școlăriță, pagina 23, este consemnat că la finele anului școlar 1916-1917, clasa a V-a, la disciplinele predate ȋn limba romȃnă a obținut calificativele eminent și bun, iar la disciplinele predate ȋn limba maghiară calificativul ȋndestulător. Mai tȃrziu, ȋn clasele primare, noi nepoții ei eram ȋndemnați de părinți să-i urmăm exemplul la ȋnvățătură. Din mărturia orală a bunicii despre participarea sa la Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, o autentică pagină de istorie orală, redau cȃteva fragmente semnificative: „Ȋn anul 1918 aveam paisprezece ani și eram fata lui Ionaș Drăgan și Ludovica (n. Faur), de la Moară. ... Io fiind cea mai mare, pe lȃngă școală și sarcinile gospodărești trebuia să am grijă de cei mai mici. Ficiori nu mai erau ȋn sat, erau toți pe front, morți ȋn război ori prizonieri. Nici ȋnvățător nu mai aveam, l-au dus pe front, la război. Școală nu se mai făcea aproape deloc, preotul a murit și el ȋn același an. ... La noi la moară s-a auzit că Romȃnia a pornit din nou război, că America a intrat ȋn război, că Rusia s-a retras din război și că Austro-Ungaria și Germania au pierdut războiul. Unele vesti erau bune, altele ba. ... S-a auzit că Ardealul și Banatul se vor uni cu Romȃnia, dar ungurii se opun. Basarabia și Bucovina s-au unit cu Romȃnia ȋncă din primăvară. Lumea era tare bucuroasă! Pe atunci ȋn sat aproape toți erau romȃni. Mai era familia baronului ungur, care locuia ȋn Cluj și venea rar ȋn sat, o familie de evrei și două familii de țigani. La noi la moară s-au ȋntȃnit bărbații de frunte din sat să discute că trebuie aleși oameni care să participe la adunarea de la Alba Iulia unde se va face unirea cu Romȃnia. ... După cȃteva zile la primărie au fost aleși doisprezece bărbați din sat ȋn frunte cu primarul și preotul ... A fost ales și tata, Ionaș Drăgan. Io nu mai puteam de bucurie ȋn speranța că tata mă va lua și pe mine la Alba Iulia. Au pregătit cinci căruțe cu doi cai, haine groase de iarnă, desagii cu merinde (mȃncare) de drum: țȃpăi (pȃine albă din aluat cu drojdie), carne de porc friptă, slănină, brȃnză de oaie, ouă fierte, ceapă, mărătoare (saramură) din izvorul satului, plăcinte, mălai dulce, o straiță de mere, fedeleșul (butoiaș) cu apă și o uiagă (sticlă) cu jinars de prune (țuică tare). … Cu mama am țesut un steag tricolor din lȃnă cu ciucuri și panglică din care am făcut cocarde. Steagul l-am legat de o furcă de tors din lemn de tei, crestată frumos. Pȃnă atunci noi n-am avut și nici n-am purtat tricolor romȃnesc, eram urmăriți, amenințați și pedepsiți. Fiind ȋn Postul Crăciunului, s-o dat dezlegare „de la post”. … Alba Iulia era la două zile de drum cu căruța. … Am ȋndrăznit și i-am zis lui tata: „Tată ia-mă și pe mine cu tine!” Tata n-o zis nu, dar m-o ȋntrebat: „Ce să faci tu acolo, e departe tare și-i deja iarnă?”. Atunci i-am zis: „Tată, ia-mă să am grijă de tine și să văd și eu cum se face Romȃnia Mare.” Tata, cu vocea lui blȃndă s-o ȋndurat și-o zis: „Bine dragu’ tatii, gată-te!” ... 1 Decembrie era ȋntr-o Duminică. Cu două zile ȋnainte, Vineri, dimineața devreme, am pornit către Alba Iulia, era frig și ningea ușor. … La plecare am fost petrecuți (conduși) cu ceterași, de tăt satul. Lompașele (felinarele)erau aprinse. Era mare sărbătoare! După rugăciunea „Tatăl nostru”, rostită de toată suflarea și binecuvȃntarea preotului, am pornit. Oamenii cȃntau „Deșteaptă-te romȃne”, „Trei culori cunosc pe lume” și strigau „Trăiască Romȃnia Mare!” Căruțele era ȋmpodobite cu steag tricolor. … Pe o bucată de pȃnză albă fixată ȋntre loitrele dinapoi a căruței primarului era scris cu negru, Comuna MICUȘ. Tricolorul era prins de leoca din față pe dreapta, au urmat căruța noastră și celelalte trei. Eu, mȃndră tare, eram așezată ȋn dricul plin cu fȃn, ȋnvelită bine cu un țol de lȃnă, cu desagii la picioare, ȋmbrăcată de iarnă și cu năframa de lȃnă bercă a mamei pe cap și pe umeri. Cătră zuă am ajuns la Turda pe „drumul țării” (drumul romanilor) și ne-am oprit pentru rugăciune la mormȃntul lui Mihai Viteazul. … Ȋn satele prin care treceam eram ȋntȃmpinați cu steaguri tricolore. Ungurii nu s-au arătat, dar i-am văzut stȃnd la pȃndă. Pe drum ne-am ȋntȃlnit cu alte sate care mergeau la Alba Iulia. Am adăstat (poposit) la făgădău (birt) ȋn localitățile mai mari. N-am avut necazuri pe drum, am auzit că alții o avut. ... La Alba Iulia am ajuns sȃmbătă seara. Am fost cartiruiți la familii de romȃni, la marginea orașului. ... Duminică la 7 dimineaţa au bătut clopotele de liturghie ȋn toate bisericile romȃnești din oraș și din preajmă. Noi, cu steaguri şi pȃnze cu numele comunei, cȃte patru pe rând, am intrat ȋn cetate și ne-am așezat pe un platou mare. Aici, pe o tribună l-am văzut și l-am auzit pe episcopul nostru, Iuliu Hossu, citind Actul Unirii. Oamenii aplaudau și strigau „Trăiască Romȃnia Mare!” Se ȋmbrățișau, cȃntau și jucau Hora Unirii. Era mare sărbătoare, cum n-am mai văzut pȃnă atunci. Rȃnduiala era făcută de ficiorii din Garda Națională și de stegarii comunelor. După terminarea adunării din cetate și ȋmplinirea Unirii, oamenii voioși și fericiți, cȃntȃnd și strigȃnd „Trăiască Romȃnia Mare”, s-au retras ȋn ordine spre gară, spre casele din oraș și din preajmă și la locurile de sălaș, de unde au plecat acasă. ... Unde erau romȃni, erau steaguri tricolore, voioșie, sărbătoare, se cȃnta și se juca Hora Unirii. Ungurii stăteau ciudoși ȋn dosul gardurilor, casele lor parcă erau ȋn doliu, rar cȃte o lumină. Romȃnii care se ȋntorceau fericiți la casele lor erau tare vigilenți, numai ochi și urechi. … Am auzit că ungurii l-o pușcat la Cristiș (Oprișani), lȃngă Turda, pe părintele Opriș, iar ȋn gara din Teiuș l-o pușcat pe stegarul Arion din Agriș, comuna Iara. Au fost multe răzbunări ale ungurilor. Ajunși acasă am fost primiți tare frumos, tot satul, cu mic cu mare, cȃnta și juca Hora Unirii. Tăte sărbătorile de atunci au fost faine de tătului (de tot).”
Străbunicul și bunica mea maternă s-au numărat printre cei peste 100000 de participanți la Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea, care după adoptarea actului istoric al Unirii au aprobat hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei și Banatului cu România. Buna a mărturisit toată viața: „Io am fost la Alba Iulia!”
Din partea familiei paterne au rămas ȋn istoria Marii Uniri multe nume de pie memorie.
Fratele bunicii mele Leontina (n. Vasinca) Rațiu (n. 1878, Silivaș - d. 1965, Turda), Ioan Vasinca, din satul Silivaș, com. Hopȃrta, Comit. Alba, cȃnd Marea Unire era ȋncă departe, ȋn toamna anului 1916 la ȋntoarcerea din permisie pe frontul italian, ȋn gara Simeria a deturnat un tren militar către Romȃnia. Acțiunea a eșuat și „teroristul” a fost condamnat la moarte ȋn contumacie de către Curtea Marțială din Cluj. După ce a stat ascuns la neamurile din Turda, s-a refugiat ȋn București. După război, deși a fost grațiat, din precauție, s-a ȋntors acasă doar peste 10 ani.
După ce audiența și depunerea Memorandului ȋmpăratului Francisc Iosif I la Viena ȋn 29 mai 1892 de către delegația condusă de Dr. Ioan Rațiu, au eșuat, la ȋntoarcerea acasă, pe 13 iunie, a avut loc „Vandalismul de la Turda”. Casa i-a fost lapidată de plebea bătăușilor șovini. Atunci Dr. Ioan Rațiu a părăsit Turda natală a familiei și s-a stabilit la Sibiu, unde a murit pe 4 decembrie 1902. S-a ȋntors pentru eternitate, „ȋn bronz”, pe 9 mai 1930, cȃnd la Turda a fost dezvelită statuia sculptată de Corneliu Medrea. După condamnarea memorandiștilor la 25 mai 1894, pȃnă la Marea Unire din 1918, membrii familiei noastre din Turda au fost persecutați, au suferit abuzuri, le-au fost ȋnscenate procese și erau aspru pedepsiți pentru delicte minore. Mai puțin vizibili ȋn plan politic, s-au menținut cu greu ȋn fruntea societății, avȃnd preocupări profesionale, sociale și culturale, fiind angajați cu tot sufletul ȋn lupta pentru ȋnfăptuirea idealului național al romȃnilor.
Ȋn condiții foarte grele, ȋn marea lucrare a națiunii romȃne de la 1 Decembrie 1918 s-au remarcat mai mulți membri de excepție ale familiei Rațiu de Noșlac din Turda. Printre aceștia au fost Prot. Nicolae-Portos Rațiu (strănepot de frate al Prep. Basiliu Rațiu, nepot de văr al Dr. Ioan Rațiu) și fiul acestuia Dr. Augustin Rațiu, membri de vază ai Partidului Național Romȃn. Nicolae P. Rațiu, a fost fiul lui Ștefan și Susana Rațiu de Noșlac, (n. 29 10.1856, Turda, comit. Turda-Arieș - d. 1.10.1932, Turda, jud. Turda). După obținerea testimoniului (certificatului) de maturitate (1878) la gimnaziul din Blaj, se ȋnrolează ca voluntar ȋn Reg. 50 Linie, Alba Iulia. Ȋntre 1879-1883 studiază teologia la Blaj. A fost hirotonit de către Mitropolitul Ioan Vancea și numit preot ȋn Petreștii de Sus, Turda. Ȋn anul 1891 este numit capelan la Biserica Bob din Cluj, unde pe timpul procesului memorandiștilor a asigurat găzduirea susținătorilor justițiabililor de la Palatul Reduta. Ȋn anul 1897 a fost numit paroh la Tritenii de Sus, Turda, iar din anul 1903 devine paroh al bisericii familiale din Turda Veche, unde slujește pȃnă la moartea sa ȋn anul 1932. În timpul războilui mondial a organizat colecte pentru soldații români răniți internați în spitalul din Turda. În toamna anului 1918 se implică ȋn înființarea Gărzilor Naționale și ȋn pregătirea Marii Uniri. A fost urmărit, arestat și închis de autoritățile maghiare care se opuneau unirii, ȋn ȋnchisoarea Cetățuia (Fellegvar) din Cluj ȋmpreună cu alți membri ai elitei romȃnești din Turda, inclusiv fiul său Augustin, sub acuzația de înaltă trădare. Curtea Marțială din Cluj i-a condamnat pe toți la moarte. După ce și-au săpat groapa, ofițerul care a citit sentința le-a spus să sară gardul și să dispară. După eliberare participă ȋn calitate de viceprot. greco-catolic de Turda, alături de ceilalți reprezentanți ai bisericilor romȃnești, ca membru de drept, la Marea Adunare Națională Alba Iulia. A avut o intensă activitate bisericească, culturală, socială, filantropică și politică fiind implicat ȋn organizarea județului Turda ȋn noile granițe ale Romȃniei Mari. Augustin Rațiu (n. 7.07.1884, Petreștii de Sus, comit. Turda - d. 2.12.1970, Turda, jud. Cluj) a fost fiul lui Nicolae P. și Ludovica Rațiu și tatăl politicianului Ion Rațiu. A absolvit Gimnaziul Superior Funcțional din Năsăud (1902), a fost alumn al Facultății de Drept a Universității din Cluj și doctor ȋn Științe Juridice (1909). A fost avocat ȋn Turda, o importantă personalitate a orașului ȋn perioada interbelică, cu o susținută activitate profesională, socială, culturală și politică. Educat ȋn spiritul patriotic romȃnesc autentic al familiei Rațiu, a fost un luptător și apărător al romȃnismului. Din 1915 a participat la Primul Război Mondial pe frontul din Galiția și demobilizat din motive medicale ȋn anul 1917. După prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, lupta pentru ȋmplinirea idealului național al romȃnilor, unirea ȋntr-un singur stat a fost reluată cu și mai mare vigoare. Ȋn luna noiembrie 1918 este numit de către Comitetul Național din Cluj, prefect al Turzii, cu scopul de a asigura administrația și ordinea (armatele germane și austro ungare ȋn retragere s-au dedat la distrugeri, crime și răzbunări ȋmpotriva romȃnilor la Cristiș, Surduc, Iara, Filea, Lupșa, Rimetea), organizarea gărzilor naționale și pregătirea alegerii delegaților la Adunarea Națională de la Alba Iulia ȋn cercurile electorale din Turda, Agȃrbiciu (Viișoara) și Iara.
După eșecul tratativelor cu delegația condusă de ministrul naționalităților Oszkar Jászi, între 12-14 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central ia hotărârea de a declara unirea românilor transilvăneni, crișeni, bănățeni și maramureșeni cu regatul Romȃniei într-o Mare Adunare Națională. Alegerea deputaților urma să se facă în conformitate cu Legea electorală din 1910, pe cercuri, prin vot universal, cȃte cinci pe fiecare circumscripție electorală. La 20 noiembrie 1918 Consiliul Național Român Central anunță convocarea Marii Adunări Naționale la Alba Iulia. Ȋmpreună cu tatăl său a făcut parte din grupul de turdeni scăpat ca prin minune de execuție, armata romȃnă fiind la porțile Clujului. După eliberare au continuat cu și mai multă ȋndȃrjire organizarea alegerii delegaților și participanților pentru Alba Iulia. Printre cei aleși ȋn Cercul Electoral Turda, din Comitatul Turda-Arieș a fost și Dr. Augustin Rațiu. A fost un om politic activ, membru de seamă al P.N.R., ulterior al P.N.Ț., prefect al Turzii (1932), prim-consult (jurist) județean al Prefecturii Turda, președinte al Reuniunii Meseriașilor din Turda (ȋnființată ȋn anul 1889 de către Dr. Ioan Rațiu), Decan al Baroului Avocaților din Turda, membru al Despărțămȃntului Astra din Turda și fondator alături de alți intelectuali turdeni, al Muzeului de Istorie din Turda.
După instaurarea regimului comunist, cvasitotalitatea personalităților care au realizat Romȃnia Mare, printre care și Dr. Augustin Rațiu, au ajuns ȋn temnițe. A fost marginalizat, ȋndurȃnd un adevărat martiraj, prin mari suferințe, persecuții și umilințe.
La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia au participat cu credențional cinci membri ai familiei Rațiu, care au semnat ȋn Cartea de Aur a Marii Uniri, trei dintre ei fiind descendenți pe linie maternă ai familiei Rațiu de Noșlac din Turda. Dr. Av.Liviu Cigăreanu, avocat, prefect și notar a fost ales ȋn Cercul Electoral Oravița. A fost nepot de soră al Protop. Nicolae Rațiu și văr primar cu Dr. Augustin Rațiu. A murit ca martir ȋn ȋnchisoarea Văcărești. Dr. Av. Eugen Mezei, scriitor, a fost ales ȋn cercul Vințu de Sus (Unirea), Comit. Turda-Arieș. Av. Iuliu-Ioan Mezei Cȃmpeanu, văr primar cu Eugen, scriitor, director de fabrică, a fost delegat de drept al Comisariatului militar român din Budapesta. Amȃndoi au fost nepoți de veri ai Prot. Nicolae Rațiu.
Urmașii Dr. Ioan Rațiu, soția sa Emilia (n. 1840, Brașov - d. 1929, Sibiu), alături de fiicele sale, Emilia Dr. Russu (fostă Tilea) și Felicia Rațiu au semnat adeziunea „Comunei Sibiu” de unire cu Romȃnia și au participat la Marea Adunare de la Alba Iulia. Viorel Virgil Tilea, (n. 6.04.1896, Sibiu - d. 20.09.1972, Londra), nepot de fiică al Dr. Ioan Rațiu, mare patriot, european prin vocație, politician, diplomat, jurnalist și scriitor a avut o contribuție importantă la făurirea Romȃniei Mari. În timpul Marelui Război a fost încorporat în Armata Austro-Ungară. În luna octombrie 1918 se alătură Consiliului Național Romȃn și este trimis la Geneva pentru a se întâlni cu reprezentantul președintelui SUA, T.W. Wilson. În perioada februarie-octombrie 1919 a fost secretarul particular al lui Iuliu Maniu, iar în perioada octombrie-decembrie 1919 al lui Alexandru Vaida-Voievod. A participat la Conferința de Pace de la Paris iar ȋn perioada 1919-1920 a fost atașat diplomatic la Legația Română din Londra.
La Marea Unire au contribuit patrioți din familia Rațiu, care prin aportul ei de-a lungul istoriei, grație suferințelor milenare și marilor noștri mucenici ne-au făcut să vedem visul cu ochii.
MAREA UNIRE reprezintă cel mai important moment din Istoriei Romȃniei. Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului, Bucovinei și Basarabiei cu Romȃnia a fost un act politic major, o consecință firească a luptei romȃnilor pentru unitatea națională. Unirea țărilor romȃne ȋn anul 1600 sub Mihai Viteazul, apoi unirea Țării Romȃnești cu Moldova ȋn anul 1859 sub Alexandru Ioan Cuza, s-a ȋncheiat apoteotic cu Unirea de la 1 Decembrie 1918. Unirile țărilor romȃne sunt cele mai ȋnȃlțătoare și binemeritate momente istorice ale poporului romȃn.
Cei 1228 delegați, susținuți de peste 100000 de participanți din toate păturile sociale, prezenți la areopagul poporului romȃn din anticul Apulum, cetatea istorică a romȃnilor, au luat cea mai importantă hotărȃre din ȋntreaga istorie a poporului romȃn, Unirea Transilvaniei cu Regatul Romȃniei și Nașterea Romȃniei Mari. România s-a întregit după secole de luptă şi asuprire națională. Timp de aproape o mie de ani, romȃnii au ȋndurat mari suferințe și pierderi naționale, pricinuite de jugul unor stăpȃniri străine, patologic și cronic dușmănoase.
Celebrarea Centenarului Romȃniei Mari la 1 Decembrie 2018, constituie un prilej pentru toți romȃnii, dar și pentru reprezentanții altor nații care ne respectă și cărora le-am facut mult bine de-a lungul istoriei, să recunoască acest fapt și să recurgă fără ezitare la gesturi binemeritate de onorare a faptelor predecesorilor. Se cuvine să ne venerăm eroii pentru sacrificiul lor ȋn războaie, ȋn luptele naționale grele, ȋn temnițele imperiilor trecătoare și ȋn gulagul comunist, care au produs pierderi ireparabile și răni adȃnci greu ȋncercatului popor romȃn. Centenarul Romȃniei Mari constituie un moment de mare mȃndrie patriotică, un prilej de reflexie asupra realizărilor și nerealizărilor, dar și un moment de proiecție pentru următorul secol. Acum 100 de ani, romȃnii a avut un ideal național clar, pe care l-au împlinit inclusiv prin jertfa supremă pe câmpurile de luptă.
„Însă fără voința națională nu se putea înfăptui statul național, care ne este și astăzi pavăză și adăpost, temelie pentru prezentul și viitorul poporului român. De aceea, avem nevoie acum, la un secol de la Marea Unire, de o stare de veghe, îndreptată spre apărarea și refacerea a ceea ce ne-au lăsat marii bărbați de stat, de la 1859 până la 1918. Numai așa ne vom putea privi drept în ochi unii pe alții și ne vom putea manifesta cu demnitate în Europa”. (I.A. Pop)
Noua generație trebuie să ducă mai departe spiritul Marii Uniri, avȃnd nobila misiune istorică de a ȋmplini lăsămȃntul predecesorilor: „Să refacă și să păstreze Romȃnia Mare!”.
Trăiască Romȃnia Mare!
|
Ioan Gheorghe Ratiu 11/6/2018 |
Contact: |
|
|
