Despre vina de a fi vinovat
Fraților,
Am ieșit de la Primul Secretar năuc. Odată ajuns în stradă, am amețit și mai mult. De fapt am intrat într-un sevraj general, în care a fi amețit era forma de a fi. Și de-aș fi vrut, nu puteam fi altfel.
- Cum să renunț, domnule, la proces, cum? – m-am aprins iarăși. - Ghița, și copilăria, și adolescența, și identitatea mea! A renunța înseamna a o pierde din nou, însemna o nouă moarte a sa, un nou drum spre cimitir, o nouă rătăcire a mea, spre nicăieri, între pământ și cer. Nu, n-am să renunț, chiar dacă am promis! - Mi-am zis, iarăși, în gând, atât de tulburat încât, până să urc în mașina cu care venisem, aproape că mi s-a făcut rău.
- Șefu`, ce ați pățit, domnule?! – m-a întrebat șoferul în vreme ce a încercat să mă așeze pe una din băncile ce ne-au ieșit, atunci, în drum.
- Să mă duci la cel mai apropiat spital! –l-am rugat eu.
Șoferul, oarecum speriat, m-a ajutat să urc în mașină, apoi a oprit în fața Spitalului de neuro-psihiatrie din Slatina.
- Șeful gării de aci, de la noi! – m-a prezentat el, după ce ambii am salutat. – A ieșit de la tovarășul prim și... după câte vedeți, e alb! I s-a făcut rău. Ați fost în drum și m-am oprit. - i-a zis, la poartă, medicului ce ne-a ieșit în cale, o figură balzaciană, cu perciuni stufoși, căzuți până aproape spre gât.
- Numai că tocmai plecam, însă, dacă tot ați oprit, să mergem într-un cabinet! - ne-a îndemnat el și ne-a făcut semn să-l urmăm. Acolo, m-am așezat pe un pat. Medicul m-a privit, mi-a analizat ochii, privirea, mi-a ascultat inima, plămânii, mi-a luat o tensiune, în timp ce mi-a tot pus întrebări.
- „Ce e val ca valul trece!” O nimica toată! Ceva de moment...
- Fie și așa, domnule doctor! Fir-ar al dracu de moment! De când m-am angajat, nu tu suflet, nu tu rațiune, nu tu recunoaștere, nu tu rost... Prin urmare, nu tu identitate, nu tu nimic și atunci, evident, de ce să mai trăiesc? Lumea în care mă mișc este una în care, vreau sau nu, trebuie doar să execut. Ori, în cazul meu, mai trebuie să îmi ucid soția de mai multe ori! Odată, când i-am cerut să-mi fie alături, la cei zece ani de la terminarea facultății. Prin urmare sunt vinovat că m-a urmat... La întoarcere de la București, un nemernic a omorât-o într-un accident. A intrat în noi, venind, parcă, intenționat, de pe celălalt sens. ...Și a doua oară, adică acum, o omor din nou, la cererea autorităților. Trebuie să uit tot ce s-a întâmplat și să mă retrag din proces. Mai pe românește, să las lucrurile așa cum sunt, că știu ei ce au de făcut! Cică cel ce a ucis ar fi un protejat. Altfel spus, legile sunt pentru proști, iar moartea pentru liota ce o cred ei a fi, de idioți. O fi corect?!
- Mda! Să zicem că lumea în care trăim, când mai pestriță, când mai roz! Ba nu! Oricum, dar nu roz!- și-a zis ca pentru el, apoi a continuat. - O să vă dau niște pastile, am să vă scriu o rețetă... Nu se poate ca un munte de om să cadă atât de ușor! În plus, mai sunteți și șeful unei instituții de rangul I.
- Șef? Nu, domnule doctor, sluga unei orânduiri, ba, mai mult, sluga slugilor, mă înțelegeți?... Din acest motiv, sufăr! De-asta zic să-mi dați ceva să mor în somn! Să beau o sticlă, două, cu vodcă, să iau pastilele și aleluia, un praz verde și ce o mai vrea Dumnezeu! Mă rog, și cu Dumnezeu ăsta am o problemă!... Dacă ar fi existat, m-ar fi ferit și pe mine, și pe ea... Pe Ghița! Dincolo de noi, ar feri omenirea. Așa, colo un război, în partea cealaltă, foametea... Aici, care cum vrea, funcție de funcții, își face mendrele cu toți, iar eu mă simt îngenuncheat și vinovat.
- Domnule, fără alcool! Altfel, te internez și o să încerci cămașa de forță, după care, desigur, șocuri pân` ce o să-ți reintri în matcă!... Vrei asta? Eu zic să nu îți forțezi norocul! Copii ai?
- Da, o fată! E deja mare! De aci înainte o să o crească mama, societatea, tovarășul și tovarășea, că tot amintesc de asta în toate cuvântările de partid...
- Măi omule, ai obligația să nu-ți lași copilul la cheremurile vremurilor și a tot felul de nemernici. Crezi că, dacă mori, ai să scapi de griji? Nu, te vei răsuci în mormânt de acum și până în veacul veacurilor! Ai înțeles?
- Înțeles! Peste tot „înțeles!” Într-o zi, am să caut Oltul unde e mai adânc, apoi am să mă ofer hrană la pești. Otrăvit, mi-e teamă că am să provoc un genocid. Domnule doctor, cum să vă spun, mi-am mai revenit! Dar, dacă tot sunt aici, pentru liniștea mea, e normal, ce zici?
- Mde?! Normală mi s-ar părea să ne împlinim menirea noastre pe pământ! În orice condiții. - a evitat el răspunsul.
Discuția s-a încheiat abrupt. Am refuzat rețeta și am plecat. La gară, am intrat în cămăruța în care dormisem cu o noapte în urmă. Am rugat secretara să nu fiu deranjat, apoi m-am întins iarăși de-a lungul patului. În ziua următoare, eram ceva mai limpede la cap, dar cu aceeași baltă de venin în suflet. Despicând firul în patru, în cele din urmă am redactat retragerea din proces. O jumătate de oră mai târziu, a venit șoferul Primului Secretar și mi-a cerut documentul. I l-am dat, după care am coborât împreună scările până în sala de așteptare. Acolo, în jurul meu, oameni. Călătoreau care, încotro, fiecare cu ale lui. Prin urmare, gara, locul în care mă aflam și eu, un fel de forfotă a gândurilor pusă pe șinele de cale ferată. În vagoane, și urâtul, și frumosul, și binele, și răul, și victima, și călăul. Conviețuiau pândind. În fața tuturor, ceva ce veșnic țintea destinația. Între cele două, speranța unei împliniri, iar dacă nu, un alt tren, o altă gară, un nou gând răstogolit în fața unei noi locomotive, și iarăși o altă haltă. Colo senin, în partea cealată, nor, apoi negura... Undeva, între și între, mă aflam și eu.
Fraților, după zile și alte zile, după săptămâni și alte săptămâni, am auzit că cel ce îi scurtase Ghiței zilele, în teribilul accident, fusese internat, preventiv, și la nebuni. Nu pentru că ar fi avut cumva remușcări, iar din cauza lor ar fi luat-o razna, ci pentru a nu încurca ițele, și, din greșeală, să-l salte careva, iar securistul să-și piardă securitatea. Chestiunea m-a și uimit, m-a și scârbit. Milițianul de la circulație, procurorul și toți ceilalți trecuseră dincolo de ridicol. Tot acolo, trecuse și toată conducerea de partid, din moment ce organizau manifestații de susținere a conducătorului iubit, în timp ce un popor întreg se hrănea cu resturile din rebuturile refuzate la export. Ceaușescu hotărâse plata datoriilor făcute de el pe imbecilități, alături de imbecilii vremurilor. Nimic mai mult! „Mâncați prea mult; v-ați îngrășat; sănătatea națiunii ne obligă să introducem un program de alimentație rațională”– a izbucnit el într-un acces de furie în condițiile în care nebunia marilor realizări scârțâia din toate încheieturile.
Anul 1987, pe plan intern, ar fi fost unul nesemnificativ, dacă la data de 15 noiembrie nu ar fi avut loc, la Brașov, manifestații spontane, ale muncitorilor de la uzinele „Roman”. Cu zece ani în urmă, pe 1 august, 1977, anul în care mai făcuse ravagii și cutremurul, minerii din Valea Jiului au intrat în grevă, protestând pentru săptămâna de lucru de șapte zile, în condițiile unei mizerii, în care lucrau, de nedescris. După ce l-au primit și expediat, cât ai clipi, pe Ilie Verdeț, președintele Consiliului Economic, al statului român, minerii au negociat direct cu Ceaușescu. Consecințele demne de menționat acum și de luat în seamă oricând, au stat în infiltrarea masivă a agenților de Securitate în bazinele miniere din Valea Jiului. Dacă acestea s-ar fi rezumat doar la zona respectivă, mai treacă, meargă. Securiștii, însă, stăteau la cozi, se angajau ca tâmplari, dulgheri, gunoieri sau cine mai știe ce, numai să tragă cu urechea apoi să-i salte și să le rupă oasele, fără milă, celor ce cârteau, fie și doar în glumă, împotriva regimului. Cu alte cuvinte, erau unde nici că ai fi gândit. De aici și expresia „unde dai și unde crapă”. Amărâții ăia, ce scormoneau după cărbune în fundul pământului, au protestat pentru condiții mai bune de viață, iar conducerea de partid și de stat le-a trimis securiștii pe cap. Situația respectivă m-a făcut să îngenunchez în mine și să-i cer, iarăși și iarăși, iertare Ghiței. Teama de a nu pune în pericol viața familiei, dar mai ales de a nu pune sub semnul întrebării viitorul fetei mele, m-a făcut să fiu mai precaut. Rar mai făceam glume, tot mai rar intram și în cârciumile orașului, locul în care, cât ai clipi, erai plasat sub privirile iscoditoare. Nici în `88 nu a fost ceva mai altfel decât în anii de dinainte. Dacă nu s-ar fi înființat Biblioteca Română din Paris și nu ar fi decedat Ana Aslan, medicul ce descoperise Gerovitalul H 3, produs ce deschidea drumul gerontologiei medicale mondiale, aș fi trecut cu vederea peste această pată de timp. Nu prea merită să tot bați apa în piuă pentru nemernici. Nu de alta, dar aceeași foamete, aceleași îndemnuri tipice întrecerii socialiste, aceleași manifestații pentru susținerea cuplului Ceaușescu, de acum, pentru oricine, mai mult decât invincibil. În rest, mai nimic! Trăind într-un fel de amorțeală, aproape că nu am simțit când a trecut timpul peste mine. Singura care îmi amintea că suntem și în vremuri, și sub ele, era fata mea. Crescuse pe nesimțite, apoi în același fel i se terminaseră și anii de liceu. În vara lui 89, la insistențele ei, am înscris-o la Facultatea de Fizică din București. Examenul de admitere, după ore întregi de pregătire, i-a fost la îndemână, iar de aici, succesul. A intrat pe locul al patru-lea între cei ce au candidat. Verva, dar mai ales înclinația ei spre fizică, mi-a adus aminte de Elena. Ochii mi s-au umezit și am suspinat.
-Măcar ea este în viață! ...Apoi, oriunde ar fi, tot o duce mai bine decât în vremurile astea nenorocite, de acum! Doamne, dacă mi-ar fi spus! Nu, nu o lăsam singură nici dacă ar fi crăpat și eu, și ea, și pământul de sub noi. ...Mda! Chiar și pentru faptul că ea a plecat, sunt vinovat. N-am fost în stare să o țin lângă mine în pat și basta! Dacă aș fi fost, evitam multe, evitam și nenorocirea cu Ghița! În plus, mai vedeam și eu lumea... Una peste alta, după succesul copilului, m-am bucurat, după care am și râs, am și plâns.Mi-era într-un fel milă de mine, fie și doar pentru că acceptasem vina de a fi vinovat.
|
Nicolae Bălașa 11/1/2018 |
Contact: |
|
|
