Caligrafii emotionale dincolo de ocean
Condiția scriitorului român în Canada (Nicolae Băciuț în dialog cu Veronica Pavel Lerner Oameni – Repere – Mărturii, Ed. Vatra veche, 2018, Tîrgu-Mureș, pp. 179) stă sub pecetea unui refugiu care pe de o parte compensează precaritatea vieții, pe de alta exilul rămâne calea fără întoarcere și, atunci, literaturitatea ca stare, devine „lumea” în care au loc întâlniri cu destine culturale și spirituale într-o mereu schimbătoare tentaţie a iraționalului, temperat de raţional, o „lume” în tușa lăuntrului necenzurat. Diversitatea strategiilor textuale și chiar metatextuale îi permit scriitorului Nicolae Băciuț acea/acel „mise-en-scčne ori telling a story”, încât la final de lectură, cititorul să poată înțelege că temperiile unei istorii zbuciumate nu pot submina demnitatea etică şi estetică, iar livrescul ca formă de expresie a Artei devine factor catalizator al notației reportericești în detalierea unui biografic cultural de excepție, a unui destin care incorporează în substanța sa notorietate, sensibilitate, frumusețe sufletească: „Am avut destinul de a mă naște într-o familie de intelectuali și să am în casă cărți de valoare. (...) Aș dori ca scrisul de astăzi al mezinei de altădată și al Cântăreței lui N. Steinhard să fie omagiul meu dedicat familiei și prietenilor ei.” [p. 168]. Maurice Blanchot, în „L’Espace littéraire (Spaţiul literar)”, făcea următoarea afirmaţie: „Lectura este mai pozitivă decît creaţia, mai creatoare, deşi nu produce nimic.“ Se naște întrebarea dacă aceasta nu produce apriori nimic? Din contră, literatura este chiar „mişcare de descoperire”, ceea ce se adeverește și în mărturisirile Veronicăi Pavel Lerner, apreciind că „lipsa de comunicare între oameni, pe toate planurile, duce la neînțelegri, abuzuri, acte de violență. În lumea culturală, dialogul completează actul artistic. (...)” [p. 13] Sensul unui destin cultural de excepție, precum cel al Veronicăi Lerner, și în care Vecini, colegi, familie pot fi așezați într-o împreună viețuire, ne permit să parafrazăm (și noi) citatul, „Bloom where you are planted” (înflorești acolo unde ești sădit). [p. 163] Cartea este construită într-un dialog auctorial deschis, o carte care (cel puțin în timp, dacă nu în prezent) credem că va putea fi o memorialistică aparte.
„Un ocean între întrebări şi răspunsuri”, din punct de jurnalistic (complet și complex – 100 de întrebări) și dacă vom considera că prin anii aduși în interviul reporterului, întrebări și răspunsuri, așezate sub „marca” a te avânta pe un teren, poate, „minat” de sensibilități „criptice”, se înscrie în arealul unui memorial al (ne)cuvintelor, atunci Veronica Lerner se angajează, mai mult chiar, în caligrafierea unei perioade „ne-determinată”, a incertitudinii în orizontul cultural-politic, prin aceste „mărturii”. Călătoria de gânduri „peste ocean”, în dialogul cu Veronica Pavel Lerner, re-cucerește o lume a trăirilor interioare pe care cititorul le consumă și, parcă, el însuși, devine „martor” al amintirilor protagonistei care re-constituie imagini ale unor vremuri nu „de mult apuse”, ci „visul copilăriei și din adolescență reprezentat de iubirea pentru Artă sub toate formele ei (muzică, pictură, scris)...” (Mihai Zamfir).
Dacă avem întâi un dialog cu privire la Copilărie (a), în fapt, întregul evantai de întrebări se alcătuiește în jurul ideii de literatură și cultură, cu atât mai mult cu cât „viața înseamnă literatură și literatura înseamnă viață”. Experienţa gândirii celei intervievate dă posibilitate manifestării unei biografii lipsită de „celebritate” și asta pentru că „biografiile sunt interesante în măsura în care epoca istorică, politică și culturală influențează autorul”, iar de biografic depinde însăși existența unei opere, de pildă Jurnalul fericirii lui N. Steinhardt, unde „nu numai regimul infernal a determinat scrierea și apoi interzicerea romanului, ci și personalitatea lui N. Steinhardt (...).” [p. 16] La întrebări delicate despre „Ce ați însemnat, de la început, pentru părinții dv.?” ori „Care sunt cele mai vechi amintiri pe care le aveți? Când ați deslușit prima oară rosturile lumii?”, mărturisirile Veronicăi Pavel Lerner sunt de-a dreptul tulburător de emoționante: „Nu știu ce am însemnat pentru părinți la naștere. Când am avut cinci ani și m-am îmbolnăvit de poliomielită, iar viața mi-a fost în pericol, (...), tata a albit într-o singură noapte, (...), mama n-a suportat. (...) De la trei ani am început să rețin oameni și obiectele înconjurătoare. (...) Am trăit de la o vârstă foarte fragedă un intens dialog cu obiectele (...), atunci când am venit în Canada, am făcut, ca să mă pot simți ca acasă, un efort intens, care a durat peste șapte ani, pentru a restabili legături, ca în copilărie, cu obiectele și cu natura.” [p. 19] Cât despre moștenirea genetică, fără îndoială că protagonista este recunoscătoare tatălui de la care „mi se trage urechea muzicală, gustul pentru poezie și tot ceea ce ține de fantezia artistică. De la mama am moștenit forța interioară și perseverența, care m-au ajutat să răzbat într-o viață nici ușoară și nici lipsită de obstacole.” [p. 21] Nu pot fi reiterate amintiri fără a localiza și energia locurilor unui ludic amprentat de personalități, precum Alina Diaconu, scriitori, doctori, avocați, printre care era și N. Steinhardt. [p. 23] La întrebarea „Ce vă amintiți despre Bucureștiul copilăriei?”, răspunsul este dat într-o notă jovial-ludică: „Bucureștiul copilăriei mele avea limitele date de traseul meu cu tricicleta, pe trotuarul străzii, unde știam toate crăpăturile pavajului de pe trotuar”, ca mai apoi într-un crescendo tempus să fie amintit cotidianul cu „căruțele cu pepeni, cartofi, varză”, nelipsitele „strigăte ale furnizorilor ambulanți” și, nu în ultimul rând, momentele unei zile cu dimineața și nelipsita lăptăreasă ori seara cu muzica de dans din grădina restaurantului „Zorile roșii”, din apropiere [p. 26], desigur și „trăsura care ne ducea la Gara de Nord”, toate amintiri ale Bucureștiului de altădată, iar în 1979 „s-a produs și trezirea mea în ceea ce privește adevărul politic și economic din România.” [p. 27] Urmează Primii ani de școală, unde se reliefiază o autentică vocație a Veronicăi Pavel Lerner pentru tot ceea ce înseamnă „asalt” și „salt” în viață și în performanțe științifice, artistice (vol. „Binecuvântatul prezent”, Ed. Pallas, 2008). Nicolae Băciuț, în spațiul literalității, al senzorialului, își pregătește lectorul în a da curs irizărilor confesiunii, în care Veronica inserează ca într-un joc al aducerilor aminte oameni–prieteni ai adolscenței care știau a oferi din prinosul inimii lor. Mai mult, interlocutorul este adus în fața ineditului. Este impresionant punctul de vedere prin care se atinge acel ceva, de care școala nu trebuie să se lipsească, pentru a fi ceea ce se așteaptă a fi [p. 45] În ceea ce privește Liceul, adolescența, protagonista nu consideră, precum Bacovia în poeziile sale - liceu, cimitir al tinereții mele, ci mai degrabă „fiecare zi era un fel de cursă cu timpul, pe care îmi plăcea să o câștig. Continui să practic acest gen de curse chiar și în ziua de azi !” [p. 54] Diversitatea strategiilor autorului, de a aduce actantul în proximitatea lectorului, sunt meștejugite, în sensul că ele primesc forme, sensuri și înțelesuri pe măsura pregnanței evocatoare: „Ce anume rămân de referință pentru această etapă a devenirii dumneavoastră?” Lectorul are parte de frumusețea auctorială, în răspunsul atât de pliate pe istoricul prezent: „(...) a educației și exemplului părinților și fratelui.” [p. 63] Dacă Fănuș Neagu are un titlu de carte Frumoșii nebuni ai marilor orașe, iată că întrebarea pe care Nicolae Băciuț o formulează, „Cum erau frumoșii adolescenți ai celui mai mare oraș din România tinereții dv.?”, primește un răspuns eliptic în frumusețea și franchețea frazei: „Adolescenții bucureșteni erau, în anii `60, niște nebuni chiar mai frumoși decât cei din alte țări, pentru că tinerețea, zâmbetul și zburdălnicia lor a completat lipsa de libertate a a epocii.” [p. 65]
Veronica Pavel Lerner este „adusă” în Anii de maturitate. Plecarea din țară, un moment tulburător și numai în a-l conștientiza, ca simplu cititor/ ascultător, ori fără îndoială că emoția celei care povestește se conjugă, dacă nu cumva se amplifică, amprentată de sensibilități, poate, recurente în tonalităţi sumbre ale unei Românii sufocată de idei și ideologii comuniste, un timp lipsit de orizont, închistat în însăși absurditatea profanului manifestat în dualul a fi în lume. Mobilitatea stilului cu care reporterul formulează întrebări expansiv-emotive lasă loc meditației și livrescului în a se contura ideea generalizatoare: „Nu de București m-am despărțit, ci de regimul comunist din România, de condițiile imposibile pe care le aveam de îndurat (...). Eu am fost legată, din copilărie, de pietre, copaci, frunze, garduri, păsări. Am fost copil de oraș, dar iubeam pământul și mirosul lui reavăn ca și când aș fi trăit la țară.” [p. 86 și pp. 90-91] Urmărindu-și interlocutoarea, în fidelitatea biografiei documentariste, Nicolae Băciuț, cu aceeași acuitate raționalistă, aduce în relieful realității Debutul literar al Veronicăi Pavel Lerner. Bucuria descoperirii registrului literar aproape concomitent cu cel al cercetătorului științific s-au completat pe tărâmul Artei, ceea ce a determinat-o pe Veronica să considere că „de-a lungul întregii mele cariere științifice, mi-am manifestat dorința de a inventa ceva nou.” [p. 107] Modestia cercetătorului și omului de litere se instituie într-un document moral: „Sigur, vederea numelui meu publicat m-a bucurat, dar n-aș putea zice că mi-a dat o senzație specială. Ceea ce însă m-a îmbogățit atunci a fost participarea la cenaclul Observatorul, condus de d-l Popescu, unde am cunoscut multe personalități, printre care și pe sculptorul Nicăpetre, în memoria căruia, în 2008, când artistul a murit, Cenaclul Observatorul a devenit Cenaclul Nicăpetre.” [p. 109] Despre locuri și oameni ai exilului, Veronica a notat, cu vibrația afectivă și introspecția chimistului, întotdeauna marcat de luciditatea și tensiunea spațiului lipsit de frontiere, și în paginile „Oameni pe care i-am cunoscut” (Ed. Vatra veche, 2015), o „expoziție de portrete”, cum a numit-o Ioana Pârvulescu în prefață, un proiect la recomandarea editorului Nicolae Băciuț. Că voia să se asemene atât de mult cu Toma Pavel (fratele), firește că dorința venea, credem, dintr-un prea plin al vocației literare și muzicale împlinite (...).” [p. 113] La plecarea din România, Mezina familiei lasă această „comoară” spirituală, cu toată încărcătura emoțională, lui N. Steinhardt (Nicu, cum obișnuiau să-i spună apropiații). Mai târziu când N. Steinhardt avea să părăsească această lume, s-a găsit în garsoniera acestuia discul cu Magnificul de Bach, cu mențiunea: „de la Cântăreața”, nimeni altcineva decât Veronica Pavel Lerner. Despre N. Steinhardt, amintirile sunt legate de atmosfera din casa părintească, unde aveau loc întâlniri memorabile cu intelectualitatea Bucureștiului, oameni prestigioși, doctori, avocați, arhitecți, muzicieni, critici sau colecționari de artă, după cum și în casa fratelui Veronicăi, veneau personalități marcante ale literaturii românești: Matei Călinescu, Ion Negoițescu, Șt. Augustin Doinaș, Mihai Zamfir și alții. La provocarea autorului, legată de N. Steinhardt, Veronica Pavel Lerner, într-o desăvârșită admirație ca un exercițiu purificator, își asigură, parcă, reporterul și lectorul, deopotrivă: „(...) avea o capacitate extrardinară de a dialoga cu oricine și despre orice. Se apropia, cu dragoste, de toți ce din jur, avea darul de a se face iubit. (...) A suferit mult, a fost un om de mare caracter și ar fi meritat să fie recunoscut mult mai devreme. În sfârșit, s-a făcut dreptate!” [pp.127-128 și p. 132] Despre Cărțile viitorului, atâta vreme cât oameni de cultură remarcabili, precum Gabriel Liiceanu („Dans cu o carte”, 2001) consideră că „viața vibrează într-o carte și cartea vibrează în viață”, Veronica, apreciază deopotrivă că „Gabriel Liiceanu mi-ar fi luat ideea mea de a dansa cu cărțile, preluând-o într-un balet de vorbe cu mult mai grațios decât l-aș fi putut crea eu însămi.” [p. 139] Dialogul ajuns la final marcheză cu precizie și dinamism, cu franchețe și sobrietate, frământări ale „fizionomiei” culturalului și cotidianului (dacă ne este permisă exprimarea) care înregistrează, să zicem, febrilități, situaţii, atitudini caracteristice pentru epoca şi contextul social actual.
După cum se va constata în urma lecturii, dialogul din „Oameni-Repere-Mărturii”, caută să aducă la lumină emoția și trăirile Veronicăi Pavel Lerner, înregimentate pe tot parcursul întrebărilor graduale; acestea din urmă nu fac altceva decât realizarea unui portret literar în (auto)rigoarea frazei/ frazării, nu atât cu emfază de ceremonial de confesie melancolică, ci mai degrabă o confesie a reveriei timpului și spațiului condensat în însăși muzicalitatea interiorității eului intervievat, și, să mai zicem și că nota poesisului din completul edificiu memorialistic de peisaje și personalități marcante, evocate de Veronica Pavel Lerner, precum N. Steinhardt, Andrei Pleșu, Alina Diaconu, Dumitru Puiu Popescu, Toma Pavel, este evocatoare. Dincolo de retorica dialogului rămâne sugestia vizualului, prin cuvântul care se modelează prin cuvânt, într-o nouă imagine plăsmuitoare de adevăr și credință a nobleței de a fi român dincolo de Ocean.
N.O.
CRISTINA SAVA (20 aprilie 1961), critic literar, eseist, doctor în filologie (cu teza de doctorat, Poezia religioasă interbelică), masterat în Istoria literaturii și sistemul criticii literare (cu teza de disertație Problematica mitului în cultura română interbelică Lucian Blaga și Mircea Eliade), licențiat în Știinte ale Educației (Metode de gândire critică în receptarea poeziei), membru asociat în Asociația Canadiană a Scriitorilor Români, redactor la Revista de cultură și literatură „Vatra Veche”, semnează prefețe, antologii, cronici, critică literară sub egida Liga Scriitorilor din România și Academia Română, precum și în reviste de specialitate, din țară și străinătate (Canada, Franța, Germania, Republica Moldova, Serbia), în volume (CEEOL, UBSCO, ISI, BDI). Participă la conferințe, simpozioane, colocvii (naționale și internaționale). Este autor de cărți de literatură, studii critice și ghiduri educaționale. A obținut Premiul Festivalului „Romulus Guga”, pentru volumul Poarta secretă@Noi (2017), premiul Festivalului „CREDO”, Ediția a XIII-a, pentru vol. Ecce homo Vasile Voiculescu Eseuri (2013), Diplomă de felicitare, pentru preocupări în domeniul cercetării poeziei religioase, din partea Soborului Sfintei Mânăstiri Antim, București (2012), Premiul Cenaclului „Romulus Guga”, pentru poezie, secțiunea creație (1987), Premiul Mențiune la Concursul Republican de creație literară (1973).
|
Cristina Sava 10/28/2018 |
Contact: |
|
|
