Cifra Doi nu se declină
Cu ființa-ntreagă dizolvată într-o panică nemărginită
Se desprinde fără gravitație dintr-un gol primordial.
Cosmosului răsuflare se oprește
Stă, ezită, bâjbâie și geme
Apoi încet invers pornește.
E dimineață, seară
E noapte și toate-s la un loc
cafeaua aburind în anse verticale
contururi urcă-n siluete avântate
elastice, mlădii și goale.
Gândul nu mai cere nici o explicație
acuma știe tot
iar ce nu bănuiește nu există
ori n-are importanță.
Aici e astăzi totul
și mâine tot aici se cheamă.
Timpu-ngrămădit încape într-o palmă
plimbată lin pe câmpuri de aramă
de marmură fierbinte
de nisipul aurit de soare,
și-n fire de mătase măcinat de mare.
Marea suntem Doi
Și Doi este și cerul
Și adâncimea
Și întreg eterul.
Doi e peste tot
altceva nimic nu este
nici nu e nevoie,
prisosește.
Două verbe imperfecte
la mai mult decât perfectul
spulberând tot praful vieții
înflorește-n case
zilnic
ghicitoarea dimineții.
În Doi e datul nostru:
e Unul este Una,
e binecuvântare, viață și îndemn.
Restu-i doar înfricoșare,
e pieire, boală și blestem.
|
Ovidiu M. Curea 10/5/2018 |
Contact: |
|
|
