Floarea ce râde în soare
Merg visător pe câmpul cu flori,
Pictez imaginea ta în crude petale,
Pun pe obraz și pe buze roșii bujori,
Pe ochi pun iriși ce-mi pâlpâie-n cale.
Sprincene aleg, pe încercate,
Din spuza de flori frumos arcuite,
Gene de vis îți pun pastelate –
Flori de iubire-n sărut, prelungite.
Cercei îți pun la urechi. Cerceii
Doamnei care cresc pur, senzual,
Pe unde în voioșie aleargă mieii
Imaginației mele scăldată-n real.
Las pe gâtu-ți gingaş părul sulfină
Să mângâie moale vântul fierbinte,
Trupu-i întins mereu în lumină –
Amfora de flori plantată-n cuvinte.
Merg în genunchi pe câmpul întins
Pictând imaginea ta în crude petale
Sau, poate, am inima scoasă din vis
Și-i pusă în floarea ce râde în soare!
Încrâncenare
Încrâncenare tristă e trădarea voastră,
Vipere, susținute de noi, vot cu vot,
Ne-ați năruit înălțimea speranței
În care-am crezut și asta nu-i tot.
Geme nemulțumirea amară în noi,
Nu ne tratați ca pe nebunii de rele,
Țara se aprinde, cine o va stinge
De intrăm adânc și-n alte belele?
Încrâncenarea tristă e trădarea voastră,
Ridicați privirea, crezând în Dumnezeu,
Îngenuncheați în fața propriului popor,
Lăsați-i libertatea de a-nflori mereu!
Întoarcerea la normala viață
Am călcat în sinea mea cu greutatea gândului,
Conștiința a țipat din profunde, trecute istorii,
Mi-am amintit că Decebal a fost Regele Pământului
Și că urmașii lui au dovedit măreția de glorii.
Am călcat pe demnitatea mea acceptând prezentul
Purtător de speranță și bună înțelegere, bună
Mărire în zarea lumii unde se pune accentul
Pe pace și lumină înmugurind din inima străbună.
Cine-i însetat de sângele, de puterea poporului,
Când porumbeii zboară-n încercarea letală?
Am călcat pe sinea mea, prin vadul izvorului,
Strivindu-mi cu știință coloana vertebrală?
Urmașii mei vor afla măreția prezentului mofluz
Țipând după dreptate, după liniște, speranță?
Coloana visului mă doare, deși nu sunt confuz,
Mă-ntreb: cine-ntoarce țara la normala viață?
Disperare
Disperarea zvâcnește pe umerii noștri,
În Numele Binelui, român cu român,
Ne apărăm manifestând în stradă.
În stradă, Doamne, cât pot să rămân?
Rugă
Dă-ne, Doamne, dragostea-ncercării
La-ndepărtarea noastră dinspre noi,
Nu ne lăsa-n otrăvurile durerii
Aduse din cucută în viaţa cu noroi.
Nu ne lăsa, o, Doamne-n crucea sorții,
Ținem lumânarea dreaptă în credință,
Nu vrem îngenuncheri la poarta morții,
Vrem țara s-o salvăm din suferință.
Dă-ne , Doamne, metafora iubirii
Cu vise noi în zbor de porumbei,
Nu lăsa încrederea în aripa pieirii,
Zborului în mâini de derbedei.
Hoitarii toți la cârmă-s, la putere
Și ne-ntărâtă frate contra frate,
Dă-ne, Doamne, gândul, ca avere,
Să luminăm spurcatele palate!
Vise strânse cu făraşul
Noaptea strângi vise cu făraşul,
Dimineaţa le preia din uşă poştaşul,
Le pune frumos în cârca unui hoţ
Care zilnic lasă cerul fără roţi.
Căruţa lui arde. Visu-i urât.
Realitatea strânge amarnic de gât.
În câteva zvâcniri, rămâne să-nvie
Pata luminoasă de scuză-n poezie!
Ce gândesc urmaşii, copiii mărunţi,
Cu grijă, frumos, în vise crescuţi?
Vina trăieşte mereu, în clipe abrupte,
În praful rotit în pâini prefăcute!
Flacăra din sânge
În inima iubirii e-nfiletat un bec,
Dumnezeu a dăruit energia cerească,
Un porumbel interior zboară în cerc
Pictând îngeri de speţa omenească.
În exterior lumina are umbra nocturnă,
Sabia vieţii pictată iese din teacă,
Îngerii adună cenuşa crucii în urnă,
Flacăra din sânge cu lacrimi s-o şteargă!
Punct în răsăritul propriului apus
Între răsărit şi îngenuncheatul apus
Creştetul meu desenează un semicerc.
Între apus şi-ndepărtatul răsărit
Umbra mea desenează cercul întreg.
Ce punct e-n răsăritul propriului apus?
Nici duhul universului nu are răspuns!
Altar de suflet e iubirea
Altar de suflet e iubirea
Şi mă închin la sânul ei
Înfăşurat în amintirea
Luminilor din ochii tăi.
Pe buzele râvnind de doruri,
Izvor de fragedă dorinţă,
Las luna în ascunse storuri
Cu braţul plin de romaniţă
Să facem cruci într-o clipită
Cochetăriei prinsă-n noi,
Unde doar noaptea e gravidă
Uitată-n vraja dintre ploi.
Altar de suflet e iubirea
Şi mă închin la sânu-i sfânt,
Atâta cât nemărginirea
Mai lasă îngeri pe pământ!
Pe sub sârme de lumină…
Pe sub sârme de lumină
Trec schelete de rugină,
Beau apă de la izvoare
Din călcâi de căprioare
Împletesc raze din pene
Peste visul ce s-aşterne
S-avem ţinte de lumină
În urcuşul din retină.
Înnoim clipă de clipă
Din vioara sub aripă
Şi bem apă din izvoare
Din călcâi de căprioare
Punem sufletul pe buze
Pictate de buburuze
Sub schelete de rugină
Unde tu îmi eşti regină!
|
Marin Moscu 10/1/2018 |
Contact: |
|
|
