Primii ani de școală ;(fragment din volumul "Nicolae Baciut in dialog cu Veronica Pavel Lerner: Oameni, repere, marturii",
-Ce voiaţi dv. să deveniţi? Îmi stăruie şi acum în minte întrebarea pusă adesea: „Ce vrei să te faci când o să creşti mare?”
-Cuvintele dv. când o să creşti mare m-au făcut să zâmbesc, amintindu-mi că, atunci când eram mică, repetam expresia inventată de mine: "Când eram eu mare și purtam taior". Cum să cresc mare când deja fusesem?
Lăsând însă gluma la o parte, mi s-a povestit că de foarte mică știam să cânt o mulțime de șansonete franțuzești, părinții și prietenii se amuzau, iar Nicu Steinhardt, prietenul casei, m-a numit de atunci "Cântăreața" și așa am rămas pentru el toată viața. La 5 ani, mi-amintesc de concursul la care am participat la radio cu cântecul "Vulpe tu mi-ai furat gâsca / dă-mi-o înapoi / dă-mi-o înapoi / că de nu eu vin cu pușca / și cu doi copoi/"…etc, iar premiul a fost un carton pe care era desenată marea, o plajă și un petec de iarbă, cu figurine care trebuiau colorate. Culorile cartonului îmi stăruie și acuma în minte.
Pe la 6 ani, am declarat că vreau să mă fac dizeuză, îi auzisem pe părinți spunând că dizeuza de la restaurantul "Zorile Roșii" cântă bine. Într-o seară, tata m-a întrebat dacă știu ce-i aia dizeuză. I-am spus "Da, cântăreață". "Nu, a spus el, dizeuza nu cântă, mai mult recită cuvintele pe acompaniamentul muzical". Atunci am renunțat la ideea de dizeuză și, pe la 7 ani, am trecut la dorința de a deveni dirijoare. Mă plasam în fața radioului cu o andrea în mâna și dirijam. Pe la 13-14 ani, îmi făcusem deja programul primului concert pe care urma să-l dirijez: Uvertura la opera "Ifigenia în Taulida" de Gluck, Concertul nr. 5 pentru pian (Imperialul) de Beethoven și Simfonia 40 de Mozart. Mi-am cumpărat și partiturile pentru orchestră, ca să mă pregătesc. Le știu și acum pe de rost, măsură cu măsură…
N-a fost să fie, dar n-am regretat cariera în chimie. În laboratorul de analize pe care l-am înființat în Canada și al cărei directoare am devenit, îmi închipuiam deseori că toate cele 30 de instrumente analitice, calibrate și automatizate de mine, constituiau, de fapt, orchestra în care fiecare instrument cânta sub bagheta mea. Laboratorul a oferit clienților performanțe științifice, dar ele aveau simplitatea și eleganța celor artistice! De altfel, am fost întotdeauna convinsă că între artă și știință există o legătură fundamentală, pe care, din poziția omului de știință pasionat pentru artă, am simțit-o din plin!
-Cum a fost copilăria până la a merge la şcoală? Aşteptaţi să mergeţi la şcoală, eraţi pregătită sufleteşte pentru acest „asalt”?
-Până am mers la școală, mă jucăm cu fetițele cu care eram prietenă, în special cu Alina și, în rest, stăteam multe ore la discuţie cu obiectele din jur, care căpătau viață în imaginația mea.
Toma era ocupat cu școala, dar în timpul liber ne jucam împreună cu un teatru de păpuși pe care mama ni-l cumpărase. În plus, improvizam piese, eu i le jucam lui Toma și el mie. Mi-a jucat odată o piesă, "Lohengrin", care m-a făcut să plâng. Povestea era despre un muzician care pierduse partitura de la Lohengrin (o aveam în casă, împreună cu multe altele) și, de disperare, a hotărât să se sinucidă. S-a înjunghiat pe balcon (adică pe covor) și a căzut, dar, chiar înainte de a muri, a văzut partitura care căzuse jos în curte (noi eram la etajul doi). Mi-a plăcut piesa la nebunie și-l tot rugam să mi-o repete, dar să schimbe sfârșitul și să scoată sinuciderea. El îmi promitea, dar de fiecare dată folosea același final și eu iar plângeam.
Piesele mele erau mai simple, odată am rămas în pană de replici și tot repetam, (eram sluga Regelui), "nu pot, nu pot", în timp ce mă gândeam cu disperare la vreo idee de replică a Regelui. N-am găsit-o (noi înșine jucam toate personajele) și așa a rămas între Toma și mine celebra expresie, repetată cu patos "nu pot, nu pot!"
Jucatul pieselor se petrecea la ora la care noi trebuia să dormim după amiaza. Scena era patul fiecăruia. Eu aveam un pat de lemn cu gratii, pe care aluneca o pătură în calitate de cortină. Somiera patului meu nu era prea stabilă și, de multe ori, în timpul jocului, scândura de sub somieră cădea, antrenând după ea și restul patului. Zgomotul îl trezea pe tata, care venea și, văzând că nu dormim, se supăra foc. Toma râdea, dar mie-mi părea rău să-l supăr pe tata. Între teatrul cu Toma și dormitul de după amiază - ca să nu-l supăr pe tata -, preferam totuși teatrul cu Toma!
Dacă așteptam să merg la școală? Sigur! Eram nerăbdătoare să învăț să scriu. Cum se vede, pentru mine începutul școlii n-a fost de loc un asalt, cum îl numiți dv, ci o clipă mult așteptată, având în vedere faptul că voiam tot timpul să fac ce făcea Toma!
Toronro /Ont
|
Veronica Pavel Lerner: 10/1/2018 |
Contact: |
|
|
