Pridvorul versului
Când mă ascund cuvintele în umbre,
deşi lumina are ecoul de cristal,
caut dimensiuni noi în veşnicie
cu versul adus pe creasta unui val.
Voi ţine neascunse trăirile
în frumuseţea venită din tristeţe,
brodând făptuirile timpului trecut
cu rugăciunea care naşte blândeţe.
Am intrat în poezie lângă absolut,
pe valuri şi avalanşe obosite
de frunzele uitării eului inflorit
în iubirile care nu sunt părăsite.
Versul nu este o singurătate
întinsă pe al speranţei covor,
dar ne pune în miresme de soartă
ecoul venit de sus dintr-un pridvor.
Imagini din ecoul vieţii
Semnele venite dintr-o periferie
ascund răsuflarea dimineţii din umbre,
punând în tăcere cupa amintirilor
din scrisorile gândurilor fără timbre.
Deşi în timp sunt aburite privirile,
poteca sentimentelor ţine sus un dor,
care reface taina gândului nerostit
uitat dincolo de poarta presimţirilor.
Imaginea minunii din ecoul vieţii
n-o ucide trecerea timpului obosit,
iar în boarea întunericului din suflet
se tot nasc nimicuri din gândul adormit.
Eu mai caut în lumina copilăriei
şoapta valului care ascunde regrete
şi pun prezentul şi trecerea timpului
într-o rugăciune pe al inimii perete
Ascuns în cuvânt
Timpul nu uită şoaptele secundei
în opalescenţa adusă de un nor,
iar eu am împărţit ciorchine de vis
şi nu voi găsi un loc într-un clasor.
Pădurea aduce taina nemuririi
prin frunza adormită în zadar,
dar florile ascultă infinitul
şi n-am să le ascund într-un ierbar.
Mă ademenesc scenarii cu ecou
fiind actor din actul dimineţii
şi când am crescut oglinzi în suflet
n-am dorit să am o statuie a vieţii.
Aduc nădejdi în paşii gândurilor
care zboară din cer spre pământ,
liniştind vâltoarea preablândă.
Eu am să rămân ascuns în cuvânt.
Lumina lină
Amintirile ne aduc şoaptele
prin izvoarele rămase statui,
dar noi nu le înţelegem tainele
într-un haos care e al nimănui.
Aş vrea să fim barajul murmurului
adunat din orizontul iubirii,
născut din cărarea pământului
luminată de surâsul privirii.
Dacă rămân o frunză sau o floare
aş vrea să nu credem stelele mute,
iar fruntea istovită de sudoare
să fie în ecoul care să ne-asculte.
Potecile nu rămân în înserare
spre marginea lumii care plânge,
dacă comorile le ţinem la soare
ştiind că doar lumina învinge
|
Constantin Rusu 9/25/2018 |
Contact: |
|
|
