De vorbă cu Doru Liciu Consul al României la Toronto, 2008-2016
Veronica Pavel Lerner: V-aş ruga, ȋnainte de a intra ȋn dialogul propriuzis, să ne faceţi o mică prezentare autobiografică.
Doru Liciu:M-am născut, am crescut și am studiat în primii opt ani de școală într-un sat sărac din câmpia Mehedințiului, în comuna Vânători, un Macondoprăfuit din care nu evadam decât prin intermediul lecturilor începute încă din clasa întâi. Ruptura de casa și localitatea natală a survenit odată cu plecarea la Turnu Severin, pentru a studia la liceu, în vara anului 1989. Am avut norocul să ajung într-o clasă de filologie la Liceul Gheorghe Țițeica unde au predat unii dintre cei mai buni profesori din din Drobeta-Turnu Severin. Unii dintre ei au devenit ulterior profesori universitari ori scriitori cunoscuți precum domnii Gabriel Coșoveanu ori Dan Sebastian Buciumeanu, profesorii mei de limba română.
Am urmat apoi cursurile Facultății de Litere și Istorie ale Universității din Craiova, făcând parte din prima generație de studenți care au învățat limba și literatura spaniolă la universitatea craioveană, între anii 1993 și 1997. Am fost de asemenea norocos să am ca profesori personalități din domeniul istoriei precum Valeriu Florin Dobrinescu, Florin Constantiniu, Dan Cernovodeanu ori marea hispanistă Tudora Șandru-Mehedinți, fără a-i nedreptăți pe toți ceilalți profesori pe care i-am avut și de la care am învățat atâtea!
După terminarea facultății am lucrat o scurtă perioadă la Muzeul de Istorie din Drobeta-Turnu Severin, din 1998 devenind cadru didactic al Facultății de Litere și Istorie, la Catedra de Istorie. În anul universitar 2002-2003 mi-am continuat studiile la Universitatea din Burgundia, în Dijon, Franța, unde am urmat cursurile de studii aprofundate în științe politice, cu specializarea în drepturile omului și dreptul umanitar internațional. Din 2005 am devenit doctor în istorie, cu teză de doctorat privind relațiile dintre România și Spania între anii 1919-1939.
Am intrat în Ministerul Afacerilor Externe prin concurs, în anul 2006, după ce anterior lucrasem un an și jumătate ca analist de "intelligence" în cadrul Serviciului Român de Informații. Sudiile urmate, cunoașterea câtorva limbi străine, abilitățile sociale și experiența profesională au cântărit probabil tot atât cât norocul la intrarea în diplomație și probabil mi-au servit ulterior în serviciul public.
Am fost consul la Toronto din septembrie 2008 pînă în ianuarie 2017 și am îndeplinit aproape doi ani funcția de gerant interimar al Consulatului General al României la Toronto, nefiind însă niciodată consul general.
În prezent, după revenirea în România sunt directorul Arhivelor Diplomatice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Sunt pasionat de literatură și istorie, de călătorii și de scris, chiar dacă citesc mai mult decât public.
Cea mai importantă calitate pe cred însă că o am este însă aceea de a fi tatăl a doi copii minunați, de departe cea mai mare realizare din viața mea și a jumătății mele mai bune!
Pe scurt sunt un tată fericit, profesor și diplomat, intelectual și istoric,un om printre oameni, animat de dragostea de cunoaștere a umanității în uimitoarea sa diversitate!
VPL: V-am cunoscut la Toronto în anii când ați lucrat la consulatul României. Am fost și eu, ca mulți români din Toronto, impresionată de personalitatea dv, care a rămas în mintea și sufletul celor de aici și mă bucur că ați acceptat acest dialog de la distanță. Aș începe prin a vă întreba, înainte de a accepta postul din Canada, cum vă era cunoscut continentul nord american: numai din cărți sau filme, sau și în direct, datorită vreunei călătorii?
DL: Am ajuns în Canada fortuit, neavând vreo experiență profesională ori personală anterioară legată de acest spațiu înainte de sosirea la post. De altfel, chiar ocuparea poziției de consul a reprezentat o premieră profesională, neavând o specializare profesională anterioară, cu excepția scurtului program de pregătire generală dinainte de venirea la post. Însă probabil așa cum ni se întâmplă tuturor, pentru toate este un început!
VPL: V-aţi specializat ȋn Istorie - Limbă şi Literatură Spaniolă, la Facultatea de Litere şi Istorie a Universităţii din Craiova. Ce v-a determinat să vă extindeţi domeniul de specializare?
DL: Așa cum poetul și scriitorul spaniol Francisco de Quevedo spunea “Ceea ce în tinerețe se învață, toată viața va dura” (“Loque en la juventud se aprende, toda la vida dura”). Nu am încetat niciodată să iubesc istoria, limba și literatura spaniolă dar pasiunea de a călători și de a cunoaște oameni și locuri noi m-au îndreptat spre profesia de diplomat. În plus, spațiul nord-american îmi era deja cunoscut din punct devedere cultural datorită lecturilor și expunerii la marea cinematografie și muzica americană. Această cunoaștere din anii adolescenței a determinat și învățarea autodidactă a limbii engleze, fără a fi urmat niciun curs de limbă și fără a fi citit vreo regulă gramaticală. Desigur nu sunt mândru de accentul sau gramatica limbii engleze pe care o vorbesc dar sunt mîndru că o vorbesc fluent și inteligibil!
VPL: Când aţi venit ȋn Canada, aveaţi aşteptări? În ce măsură a coincis realitatea cu aşteptările dv in general, şi, ȋn particular, cu cele referitoare la comunitaea românească din Toronto?
DL: Canada este o țară cu o imagine externă deosebit de bună de aceea probabil am fost foarte surprins să descopăr contrastele dintre nivelul de trai ridicat din centrul orașului Toronto și realitatea dură a vieții zilnice din localitățile mai mici din zona Marilor Lacuri, din așa numita “centură de rugină” (RustBelt), așa cum este denumită această regiune altădată puternic industrializată și prosperă până în anii 1980, când industria grea a intrat în declin. Nici realitățiledin nordul provinciei Ontario și Quebec, din micile localități locuite de comunitățile Primelor Națiuni nu arată întocmai ca în pliantele destinate promovării imigrației în Canada. Cu toate aceste discrepanțe, în general Canada este totuși una dintre cele mai avansate și democratice societăți ale lumii, cu un design social unic, cu un sistem educațional performant și o economie puternică. Este ceea ce am putea numi un model de societate deschisă!
VPL: Ce vârstă aveau copiii când ați venit și cum s-au adaptat vieții din Canada? Și-au făcut prieteni canadieni? Iar apoi, când v-ați reîntors în țară, cum s-au readaptat noilor condiții?
DL: Ema avea cinci luni când a venit în Canada iar Toma s-a născut în Toronto. Cultural vorbind sunt doi copii româno-canadieni aparținând în egală măsură ambelor culturi și fiind perfect bilingvi. Adaptarea la sistemul educațional și la viața din România a fost totuși mult mai grea decât ne-am fi așteptat pentru niște copii de șapte, respectiv nouă ani. Într-un cuvânt a durat mai mult până ca Bucureștiul și România să devină la fel de “acasă” precum Toronto și Canada.
VPL: Cum vi s-au părut activitățile comunității române din Toronto în comparație cu cele din România? Ce au în comun și ce le diferențiază?
DL: Comunitatea românească din Toronto este probabil cea mai numeroasă din Canada, putând constitui practic un model la scală pentru toate comunitățile românești din țara frunzei de arțar. Avem comunitățile din micile localități rurale, relativ compacte, tradiționaliste și relativ conservatoare dar și comunitățile din marile orașe, mai puțin omogene, dar mai adaptate realităților vieții moderne. Cu toate acestea, în Canada spre deosebire de România, există o tendință evidentă de conservare a tradițiilor populare și valorilor culturale românești clasice, probabil ca o reacție față de greutățile inerente începuturilor într-o țară străină și față de efectul tendinței de integrare a copiilor în cultura locală, dusă până la pierderea identității de origine. Acest lucru este lesne de observat la a doua și a treia generație din comunitățile românești din Canada, la copiii și nepoții de imigranți, care vorbesc destul de rar și de puțin limba română și în numeroase cazuri aproapeau pierdut conștiința apartenenței și la cultura română, pe lângă cea canadiană. Pe scurt, cred că în general membrii comunităților românești din prima generație de imigranți în Canada sunt mai tradiționaliști, mai religioși, mai conservatori și cumva mai provinciali decât erau în România.Situația este evidențiată și de susținerea majoritară pentru partidele politice de dreapta, pentru forțele politice conservatoare. Generațiile de români crescuți de tineri ori născuți în Canada sunt însă evident mai bine integrate, mai de succes în plan social, economic și chiar politic, însă aparțin sau se raportează într-o mai mică măsură la ethosul românesc.
VPL: În afara obligațiilor consulare, deci strict administrative, un loc important în preocupările dv au avut-o evenimentele culturale: ați organizat o mulțime de manifestări la consulat, când el funcționa la adresa anterioară, unde era un spațiu restrâns, dar și la noua adresă, cu un spaţiu mai larg. V-am admirat pe de o parte calmul din timpul mutării sediului consulatului, pe de alta deschiderea cu care ați participat la propunerile culturale venite din partea comunității. Cum ați reușit să faceți față la toate?
DL: Vreau să vă mărturisesc că a fi gazda evenimentelor culturale desfășurate la sediul Consulatului General al României din Toronto a fost de departe cea mai plăcută și ușoară datorie. Plăcută și ușoară pentru că la Toronto există un grup de valoroși intelectuali și artiști români reuniți în jurul Cenaclului Nicăpetre și al publicației culturale Observatorul, personalități ce păstrează atât de vie cultura română în formele clasice, tradiționale. Fără oamenii ce dau suflet și prestigiu vieții comunitare românești din Toronto nu ar fi existat nicio manifestare culturală, iar consulatul n-ar fi devenit un loc de întâlnire pentru români, ca o soluție alternativă până la edificarea unui Centru Comunitar Românesc. Mă bucur dacă am lăsat o imagine pozitivă în amintirea conaționalilor din Toronto, în al căror serviciu m-am aflat vreme de opt ani. Ați observat bine deschiderea și calmul și într-adevăr aceste două calități m-au ajutat să parcurg o perioadă intensă profesional, în care imigrația cetățenilor români în Canada a cunoscut forme noi, în care problemele consulare au devenit din ce în ce mai diverse și complicate iar activitatea consulară a cunoscut o reformă radicală, în care evenimentele politice și ciclurile electorale din România s-au succedat într-un ritm uneori bulversant pentru românii rezidenți în liniștita provincie Ontario, obișnuiți cu o viață politică mai puțin spectaculoasă.
VPL: Postul în Canada a fost prima dv misiune diplomatică și ați rămas în memoria multor români din Toronto, al căror prieten ați devenit. Dacă ar fi să aveți o nouă misiune diplomatică, în altă țară, care dintre acțiunile anterioare le-ați repeta și pe care le-ați evita? Sunt toate comunitățile de români din afara țării la fel? Au ele numai elemente comune, sau și altele, care depind de țara de adopție?
DL: Prima misiune diplomatică, la fel ca prima dragoste, nu se uită niciodată și probabil că data viitoare voi fi mai puțin atașat emoțional de țara de reședință și mai eficient în managementul misiunii. În ceea ce privește comunitățile românești din afara țării pot să confirm din experiența proprie în țări precum Bulgaria, Canada, Franța, Italia, Serbia, Spania, Ucraina ori Ungaria, că există diferențe destul de mari de statut social și posibilități materiale determinate de dezvoltarea economică, situația politică și deschiderea democratică a țării de reședință. În afară de aceste elemente de diferențiere vizibile din exterior există însă elemente comune, care țin de apartenența la spiritul românesc, suntem uniți de rădăcinile comune și de valorile pe care le-am moștenit de la străbuni, indiferent de zona geografică. Și doar prin accesul la educație în limba maternă și la cultura națională, în toate formele ei, ne vom păstra vii limba și identitatea română indiferent de locul unde trăim!
VPL: Îmi permiteți ca, ȋn ȋncheiere, să vă transmit, din partea comunității românești din Toronto, cele mai călduroase aprecieri pentru devotamentul cu care v-ați implicat în rolul pe care l-ati avut la Consulatul General al Romaniei din Toronto
Notă: Interviu a apărut si ȋn revista "Vatra veche" nr. 7, 2018
|
Veronica Pavel Lerner 9/22/2018 |
Contact: |
|
|
