Călătorii de vacantă : Lisabona
Fernando Pessoa spunea o data de mult:
"By day Lisabon has a naďve theatrical quality that enchants and captivates,
but by night it is a fairy-tale city, descending over lighted terraces to the sea,
like a woman in festive garments down to meet her dark lover"
Cum am ajuns în Lisabona mi-am dat seama ca cel mai rapid mod de a cunoaşte oraşul este un circuit condus de un ghid local sau cel oferit de Yellow bus. Autobuzul galben, adesea roşu sau albastru, depinde de traseul ce îl urmăreşte, prezintă în patru limbi informaţii despre obiectivele întâlnite în drum. Oraşul dispune de o reţea de metro cuprinzătoare, ba are şi câteva trenuri, unul ajunge chiar pe coasta Atlanticului.
Primul circuit reţinut de mine a fost în Alfama, parte veche a oraşului ce se întinde pe unul din cele şapte dealuri cu care Lisabona se mândreşte şi care o aşează pe ceeaşi treaptă cu oraşul Roma.
Cartierul Alfama, labirint încântător de străzi înguste, este şi cel mai vechi cartier din Lisabona. Locuit din timpurile maure - când era o zonă rezidențială de clasă superioară - ocupă azi o zonă destul de largă între estuarul râului Tagus (Tejo) și castelul din partea de sud-est a orașului, Castelo de Săo Jorge. Vizita acestui cartier reprezintă pentru turist o oportunitate de aur pentru a cunoaşte latura tradițională a Lisabonei.
În Alfama nu te mai simţi într-o capitală europeană. Rătăcind pe străzile pietruite cu acele calupuri specifice de bazalt şi calcar alb, este normal să descoperi locuri şi oameni interesanţi. Întâlneşti copii care joacă fotbal, vecini care stau la o şuetă sau care se bucură de soare într-o curte de cetate, sau pe balconaşe unde atârnă rufe proaspăt spălate.
Nu ratați specatculoasele vederi din locuri speciale ca: Miradouro de Santa Lucia sau Miradouro das Portas do Sol. Cu o bere sau un pahar de vin în mână, te poţi bucura de priveliștea acoperișurilor de tiglă roşie din Alfama cu fluviul Tejo în fundal. În Alfama, puteți găsi câteva dintre cele mai importante clădiri din Lisabona, ca de exemplu Panteonul Naţional: clădire maiestuoasă unde sunt îngropati oameni de seamă din istoria Portugaliei. Amintim pe Eusébio, iubitul jucător de fotbal cât şi doamna cantecului portugez, Amalia Rodriguez, alături de oameni politici importanţi.
Catedrala Sé, vestită catedrală a Lisabonei, care a fost construită în urmă cu cca 900 de ani, o găsim tot în acest cartier. În timpul festivităților de la Santos din luna iunie, Alfama trăiește cu adevarat. Aici se desfăşoară petreceri pline de viață în restaurante şi în aer liber, se consumă sardine proaspete și carne la grătar.
Pe acest circuit în Alfama, am fost conduşi de o ghidă, o fată tânără, instruită, ce ştia cateva limbi. Ea ne-a condus mai pe jos mai cu tramvaiul, ne-a povestit fapte, legende, credinţe portugheze care au colorat plăcut excursia noastră. Cum prima impresie contează enorm, tânăra noastră ghidă ne-a invitat la o mică trataţie cu vin, brânză şi chouriço, apoi am gustat la o padaria, vestitele pasteis de nata, tarte speciale de Lisabona.
Am aflat ca Sf. Antonio, este sfântul local al familiilor. Ghida urma sa se căsătorească în iunie şi ne-a invitat pe toţi la nunta ei, dacă mai întârziem cumva prin oraş. Ne-a mărturisit că bunicul ei, este în sfârşit uşurat, vazând că ea şi-a găsit un soţ, căci bătrânul era înspăimântat că nepoata lui va rămâne fată bătrână (avea 25 de ani neimpliniţi tânăra noastră ghidă). Sfântul îşi are statuia în Plaça del Sol, în faţa bisericii sale.
Am coborât cu toţii din tramvaiul galben şi unii dintre noi, au atins cu mâna picioarele sfântului în ideea poate de a avea urmaşi, căci sfântul se ocupă şi cu această problemă. Mai târziu am aflat că trebuia să arunci o pietricică pe cartea deschisă a sfântului ca să ţi se îndeplinească dorinţa.
Coborând pe străzi în jos, am trecut pe lângă mici bodegi faimoase pentru activitatea lor nocturnă. Pe afişele lor era trecut numele artistului, interpret de muzică specifică portugheză, fado. Ne-am propus să ne întoarcem şi noi acolo după ora opt seara.
Aşezat pe vârful dealului cel mai înalt din oraș, Castelo de Săo Jorge, supraveghează oraşul ce se întinde la poalele sale, motiv pentru care a fost folosit ca poziție defensivă de către romani, fenicieni, vizigoți, mauri și creștini. În secolul al X-lea, fortificațiile au fost întărite de mauri care au folosit Lisabona ca port comercial important pentru Africa de Nord. Creștinii au recucerit Lisabona în timpul celei de a II-a Cruciade, în 1147, ocupând castelul. Ajungând sus, după un urcuş destul de obositor, nu trebuie să fiţi decepţionaţi, căci ruinele nu sunt punctul forte al acestui sit, ci sentimentul de "go-back-in-time" care vă va cuprinde şi care merită efortul depus. Deasemenea aveţi în faţa ochilor o vedere deschisă asupra Lisabonei.
Cum era luna mai, şi cum am nimerit tocmai în ajunul concertului Eurovision, m-am lamentat că nu puteam poza cum se cuvine splendida, spatioasa Praça do Comerçio, deschisă către estuarul râului Tagus, ce face mândria oraşului. Acest estuar de cca 10 km lăţime, poate cel mai mare din vestul Europei, acum 500 de ani i-a adus Lisabobei bogăţia şi faima.
Nu m-am întristat prea mult căci aveam să continui explorarea Lisabonei în luna iulie, când urma să petrec o săptămână în oraşul acesta care, nu se ştie cum, până acum, a scăpat atenţiei mele. In această piaţă se află şi centrul de primire al turiştilor, unde hărţi şi ghiduri pot fi procurate gratis.
Praça do Comércio (Commerce Square) cu o suprafaţa de 35000 m˛, este cunoscută şi sub numele de Terreiro do Paço. Palatul Regal construit de regele Manuel I, înainte de cutremurul din 1755, nu a mai supravieţuit. Această piaţă a fost complet remodelată ca parte din grandiosul plan de reconstrucţie al orasului, întreprins sub conducerea Marchizului de Pombal, prim ministru şi prefect de Lisabona din 1750 până în 1777, un fel Haussmann din Paris, în timpul regelui Jose I al Portugaliei. De altfel, statuia acestui rege, turnată în bronz, operă a sculptorului Joaquim Marchado de Castro, se află in mijlocul pieţei.
Arhitectul Eugenios dos Santos, a înţeles că această piaţă cu clădirile sale perimetrale, va juca un rol important în economia ţării, în activitatea vamală a acestui oraş-port.
Monumentalul arc spre Strada Augusta ce leagă Piaţa Rossio de Piata Comerţului, a fost finalizat abia in 1875 (desenat de Veríssimo da Costa).
La 1 Februarie 1908, această piaţă a fost martora unui trist eveniment: regela Carlos I a fost asasinat, iar fiul său, prinţul de coroană Luis Filipe, a fost şi el rănit mortal. Prinţul Manuel a fost împuscat în braţ. Căderea monarhiei portugheze va avea loc trei ani mai târziu.
Cum hotelul meu era plasat într-o stradă paralelă cu Bd Libertăţii, nu departe de Piaţa de Restauradores, am vizitat în luna mai, între două zboruri de avion, mare parte din obiectivele propuse. Lisabona se bucură de o mulţime de muzee şi case memoriale, ca şi de pieţe cu magazine celebre, librării sau brutării faimoase.
Pe malul opus al estuarului, unde ajungi traversând pe vestitul pod "25 de Abril", replică a podului Golden Bridge din San Francisco (în aprilie 1974 şi-a schimbat numele vehi "Salazar Bridge" în "25 de Abril"), se înalţă o replică a faimoasei statui a Mantuitorului din Brazilia, Christ the Redeemer.
Sanctuarul Cristo Rei (Cristos Rege) este monument și altar catolic dedicat Inimii Sacre a lui Isus Hristos. Statuia este situată în cartierul Almada. Construcția monumentului a fost aprobată în cadrul conferinței Episcopiei portugheze care a avut loc la Fatima la 20 aprilie 1940. Ea reprezintă o rugă adresată lui Dumnezeu să susţină neutralitatea Portugaliei în cel de-al doilea război mondial.
Cu toate acestea, ideea a apărut mai devreme, cu ocazia vizitei Cardinalului Patriarh al Lisabonei, la Rio de Janeiro în 1934, imediat după inaugurarea statuii lui Hristos Răscumpărătorul.
Statuia gigantică din ciment a fost ridicată pentru a exprima recunoștința portughezilor că au fost cruțați de efectele celui de-al doilea război mondial.
În anul 1941 a fost achiziționat terenul, în 1949, piatra de temelie a fost în cele din urmă plasată pe amplasament. Episcopia portugheză urma să se ocupe de acest proiect care a durat zece ani.
Inaugurarea complexului s-a făcut oficial la 17 mai 1959, în timp ce Portugalia era condusă de autoritarul președinte al Consiliului de Miniștri, António de Oliveira Salazar, care a aprobat proiectul. La aniversarea a 25 de ani a monumentului, în 1984, a fost inaugurată Capela Maicii Domnului. Un nou plan sub îndrumarea lui Luiz Cunha și Domingos Ávila Gomes, a fost aprobat pentru a construi un Sanctuar ce include o reședință, o capelă, o sală de administrație, întâlniri și galerii de expoziție.
Pentru a sprijini pelerinajul la acest loc sfânt, în iunie 2004 au fost inaugurate noi spații în clădirea Sanctuarului, inclusiv o sală de mese pentru 150 de persoane și două cămine separate.
Încă din 2005, se fac necontenit lucrări de înbunătăţire a monumentului și a sanctuarului lui Hristos, sub supravegherea arhitectului Joăo de Sousa Araújo. La 17 mai 2007 a fost deschisă sala Papei Ioan al XXIII-lea, care conține opt picturi în ulei ale aceluiași arhitect.
La 25 noiembrie 2005, a fost redeschisă sacristia, remodelată, care conține statuia inițială a monumentului executată de către sculptorul Francisco Franco.
La 17 mai 2008 a fost deschisă Capela Confidenților Inimii lui Isus, care conține relicve ale Sf. Margareta Maria Alacoque, Sf. Ioan Eudes, Sf. Faustina Kowalska și Fericita Maria a Inimii Divine, precum şi cele Zece Porunci în bronz, care au fost plasate pe fațada principală a monumentului.
Cu ocazia inaugurarii Capelei Sfântului Sacrament (6 ianuarie 2009) au fost prezentate două picturi: revelațiile Sfintei Margareta Maria Alacoque.
Papa Benedict al XVI-lea a venit aici cu ocazia vizitei sale apostolice în Portugalia în mai 2010.
Monumentul a fost ridicat pe o stâncă izolată ce se ridică la 133 m deasupra mării, cu vedere spre malul stâng al râului Tagus. A fost construită în parohia din Pragal, care a fuzionat cu parohiile Almada, Cova da Piedade, Pragal e Cacilhas în 2013, în municipalitatea Almada. Este cel mai înalt punct din Almada, pe un platou dominat de Podul 25 Abril, și aproape de Estaçăo Elevatória e Reservatório do Pragal.
Monumentul se compune dintr-un piedestal trapezoidal înalt de 82 m; aici se află şi terasa publică de observaţie ce permite o vedere panoramică a orașului Lisabona, a râului Tagus și a Podului 25 Abril.
Piedestalul este format din patru arcuri și o platformă susținând statuia de 28 m a lui Hristos. Baza sa a fost proiectată de arhitectul António Lino sub forma unei porți, în timp ce statuia lui Hristos Rege a fost proiectată de sculptorul Francisco Franco de Sousa. Cele patru arcade ale piedestalului sunt orientate în direcțiile cardinale. Figura lui Hristos, formează o cruce cu brațele întinse în fața orașului Lisabona, ca și cum ar îmbrățișa orașul. Datorită problemelor de securitate, monumentul a fost distanțat de stâncile vecine.
În partea de sud a monumentului se află clădirea Sanctuarului, care cuprinde un corp dreptunghiular de trei aripi, cu fațade acoperite cu zidărie de cărămidă. Interiorul monumentului adăposteşte o bibliotecă, un bar, două săli și capela principală.
Piaţa Restauradores a fost inaugurată în 1640, după ce Portugalia şi-a recăpătat independenţa în urma celor 60 de ani de stăpânire spaniolă. Obeliscul din mijlocul pieţei a fost inaugurat in 1886 şi are înscrise pe el numele bătăliilor din timpul razboiului. Clădiri din sec 19 si 20 se desfăşoară în jurul monumentului. Găsim aici Palatul Foz, cu săli magnific decorate, Éden Cinema (azi hotel), cu o frumoasa faţadă stil Art Deco ce dateaza din 1930. Gara Centrala.
Avenida da Liberdade, sora buna cu bulevardul Champs Elisée din Paris, este o arteră elegantă caracteristic portugheză, de 90 m lărgime şi 1100 m lungime. Aceasta leagă Piaţa Restauradores de scuarul Marchizul de Pombal. Incepută în 1864, va fi inaugurată în 1886. Trotoarele pietruite în stilul "calçada portuguesa" te invită la o plimbare; copacii majestuoşi, platani dar si palmieri, îţi oferă umbra lor; iar magazinele luxoase de la parterul clădirilor ce învecinează bulevardul te ademenesc cu exponatele lor elegante. Faimoase sunt Luis Vuitton, Prada, Christian Dior, Chanel, Gucci, Versace etc. Azi, aceasta Avenida, cum este cunoscută de localnici, este a 35-a printre cele mai scumpe străzi comerciale din lume.
Planul a fost de a extinde această arteră spre nord, dar a fost abandonat in 1960. În schimb, din scuarul Marchizul de Pombal, porneşte parcul Eduard VII.
Unul din plămânii de verdeaţă ai orașului, Parcul Eduard VII, este loc popular pentru localnicii ce-și plimbă câinii, fac jogging sau se întâlnesc aici pentru a păşi împreună departe de centrul aglomerat al orașului. De aici se deschide o spendidă perspectivă, cu grădini, cu un labirint de boscheti și cu râul Tagus în fundal. Parcul Eduardo VII ocupă o suprafață de 26 ha.
Parcul a primit numele de Edward al VII-lea în cinstea regelui Angliei, care a vizitat Portugalia în 1902, pentru a întări relațiile dintre cele două țări. Până la acea vizită, s-a numit parcul Libertăţii (Parque da Liberdade).
În zona parcului se află Pavilionul Carlos Lopes (fostul pavilion portughez al expoziției internaționale Rio de Janeiro din 1922) și Estufa Fria (o grădină de sere de 1,5 hectare).
Pe partea de nord a parcului se arborează cel mai mare steag al Portugaliei din lume. Târgul anual de carte de la Lisabona se desfăşoară în parcul Eduardo VII.
Praça do Marquęs de Pombal (Piaţa Marchizul de Pombal) este situată între Avenida da Liberdade și Parcul Eduardo VII, în cartierul Santo António. Piaţa aceasta constitue punctul de plecare al diferitelor căi importante: Liberdade, Duque de Loulé și Fontes Pereira de Melo, precum și străzile Braamcamp și Joaquim António de Aguiar şi un sens giratoriu important al oraşului. Poartă numele lui Sebastiăo José de Carvalho e Melo, primul marchiz de Pombal, primul conte de Oeiras, puternicul prim-ministru care a condus Portugalia între anii 1750-1777.
În mijlocul pieţei există o coloană înaltă dedicată lui, construită între 1917 și 1934 și creată de Adăes Bermudes, António Couto și Francisco Santos. În vârful coloanei tronează statuia de bronz a marchizului cu un leu în stânga sa. Leul este simbol al puterii.
Liniile de metrou albastră și galbenă (Linha Azul și Linha Amarela) se opresc la stația Marquęs de Pombal, numită Rotunda până în martie 1998. Optsprezece linii de autobuz operate de compania de transport Carris, servesc de asemenea oraşul trecând prin această piaţă.
In prima mea zi de Lisabona am luat legătura cu faimoasele paneterii, unde poţi găsi cele mai minunate foetaje. Am stat la o masă în Piaţa Rossio şi am privit lumea ce trecea. Doamnele nu erau aşa de elegantă ca acum o sută de ani. Nu purtau pălării şi nici umbreluţe cu franjuri, nici fuste lungi pe jupoane. Mi-am băut cafeua "bica", însoţită de o delicioasă plăcintă cu brânză, am cerut încă o cafea. Cum Portugalia a avut mulţime de colonii printre care Brazilia, Angola şi estul Timorului, regine ale cafelei în lume, nu e de mirare că se poate bea o cafea excelentă în Lisabona.
Mi-am revăzut lista de obiectieve şi am pornit către staţia de metrou din apropiere, căci Muzeul Gulbenkian (ieşire la statia Piaţa Spania), mă atrăgea şi prin faptul că poseda o grădină-parc foarte lăudată de ghidul Lisabonei, iar eu aveam nevoie de un loc liniştit de cugetare.
Nu departe de acest muzeu, se află Calouste Gulbenkian Foundation, o instituţie portugheza privată dar care serveşte publicul general. Se ocupă de arte, ştiinţă, educaţie şi beneficii sociale. Prin ultimul său testament, Calouste Sarkis Gulbenkian, a donat aseturile personale, ţării, sub forma acestei fundatii cu un statut aprobat de statul portughez în 18 iulie 1956.
Instituto Gulbenkian de Cięnçia (IGC) este situat intr-un complex de cladiri în Oeiras, lângă palatul marchizului de Pombal. Institutul este de ţinută internatională, ocupându-se cu cercetarea în domeniul biologic şi biomedical, imunologie, boli genetice, cât şi cu pregătirea de cadre in aceste domenii. IGC a fost funadat in 1961, şi este şi azi suportat de Fundaţia Gulbenkian.
Câteva cuvinte despre Piaţa Rossio sau Piaţa Pedro IV, faimoasă încă din Evul Mediu. Revolte, execuţii, manifestări de tot felul, toate au avut loc aici. Azi însă este un loc pajnic de întalnire a turistilor cat si a localnicilor. Rossio a devenit un loc important în oraș în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, când populația orașului s-a extins în zona inferioară din jurul dealului din Lisabona. Numele "rossio" este aproximativ echivalent cu cuvântul "commons" în limba engleză, și se referă la un teren deținut de comun acord.
În jurul anului 1450, Palatul Estaus, destinat să găzduiască demnitari străini și nobili care vizitează Lisabona, a fost construit pe partea de nord a pieței. După ce Inchiziția a fost instalată la Lisabona, Palatul Estaus a devenit sediul său, iar Rossio a fost frecvent folosită pentru execuțiile publice. Prima auto-da-fé a avut loc în 1540.
În 1492, regele Ioan al II-lea a ordonat construirea uneia dintre cele mai importante infrastructuri civile și de caritate din vechea Lisabonă, Spitalul Regal al tuturor Sfinţilor. Spitalul a fost terminat în 1504, în timpul domniei regelui Manuel I, și a ocupat întreaga parte estică a pieței.
În apropierea colțului de nord-est al pieței, de fapt în piața vecină St. Domingo, se află Palatul Almadas, care poate fi recunoscut după fațada roșie. În 1640, acest Palat a fost punctul de întâlnire al nobililor portughezi care au conspirat împotriva Spaniei pentru independența Portugaliei. Din acest motiv clădirea este numită și Palatul Independenței.
Rossio a fost un loc de întâlnire pentru locuitorii Lisabonei de secole. Unele dintre cafenelele și magazinele din piață datează din secolul al XVIII-lea, cum ar fi Café Nicola, unde poetul Manuel Maria Barbosa du Bocage se întâlnea cu prietenii. Alte magazine tradiționale includ Pastelaria Suíça și Ginjinha, unde poate fi gustată o băutură ce aminteşte vişinata noastră.
Gara Rossio este situată în piața Rossio. Anterior se numea Gara Centrală, denumire ce continuă să apară pe fațada sa. Trenurile au acces la stație printr-un tunel lung de 2600 m. Stația a fost comandată de compania portugheză Royal Railway și a fost proiectată între anii 1886 și 1887, de către arhitectul portughez José Luís Monteiro.
Tunelul excavat sub oraș, este considerat una dintre cele mai importante lucrări de inginerie din Portugalia din secolul al XIX-lea. A fost finalizată în 1890, și la scurt timp după ce Circle Line din Lisabona, cu o legătură cu Linia de Nord, a fost deschisă. Stația a constituit principala gară a Lisabonei până în 1957; de la această dată până la începutul anilor 1990, doar câteva trenuri de lungă distanță au mai intrat la Rossio.
Stația a fost închisă serviciilor feroviare de la 22 octombrie 2004 până la 12 februarie 2008 ca urmare a lucrărilor de renovare a tunelului.
Fațada în stil arhitectural neomanuelin domină partea nord-vestică a pieței Rossio. Înteresante sunt cele două portaluri în formă de potcoavă, interconectate la intrare, ceasul situat într-un mic turn și o decoraţia sculpturală abundentă. În interior, platformele sunt racordate la nivelul fațadelor și sunt acoperite de o structură din fontă executată de o firmă belgiană. Stația este un exemplu reuşit de arhitectură romantică și industrială - acoperișul este susţinut de grinzi de fontă.
La data de 3 mai 2016, o statuetă de 126 de ani a lui Sebastian de Portugalia, care se afla într-o nișă pe faţada principală, a fost distrusă accidental de o persoană care escalada faţadă pentru a se fotografia. Persoana a fost arestată.
Mânăstirea Sf. Dominic a fost înființată în secolul al XIII-lea. Biserica a fost grav afectată de cutremurul din 1755 și a fost reconstruită în stil baroc. Fațada sa domină mica piață St. Dominic.
Cele mai multe clădiri din jurul pieţei Rossio datează de la reconstrucția oraşului după planurile marchizului de Pombal, efectuată după cutremurul de la Lisabona din 1755.
Numai Palatul Independenței a supraviețuit cutremurului catastrofal. Refacerea pieţei Rossio a fost efectuată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de către arhitecții Eugénio dos Santos și Carlos Mardel.
După incendiul din 1836, fostul Palat al Inchiziției a fost demolat. Datorită eforturilor scriitorului Almeida Garrett, s-a construit un teatru în locul său.
Tot in Piaţa Rossio se află şi Teatrul Naţional D. Maria II, construit în anii 1840 şi proiectat de Fortunato Lodi, în stil neoclasic. O statuie a regizorului portughez renascentist Gil Vicente este situată deasupra frontonului teatrului. În secolul al XIX-lea piaţa Rossio era pavată cu mozaic tipic portughez și era împodobită cu fântâni de bronz importate din Franța. Coloana lui Pedro al IV-lea a fost ridicată în 1874.
Convento do Carmo (Mânăstirea Carmo) situată pe dealul Carmo, a fost distrusă de cutremurul masiv din 1755 care a pus la pământ 85% din clădirile din Lisabona. Această biserică gotică a renăscut recent datorită planului de a păstra ruinele ca un memorial. O biserica fără acoperiș este o priveliște unică, dar o pauză relaxantă în agitația orașului. Există o terasă în fața bisericii, unde puteți sta la o masă şi gusta o băutură răcoritoare.
Nu departe se află Elevador de Santa Justa, un lift construit în 1902 pentru a conecta Piața Carmo cu străzile inferioare ale cartierului Baixa. Acest lift a reprezentat o inovație majoră, un simbol al erei industriale ce cuprindea întreaga Europă. Cu timpul, ascensorul a evoluat de la o mașină funcțională la o atracție turistică. Există o platformă de unde vizitatorul poate avea o vedere panoramica a oarşului.
Casa-Muzeu Dr. Anastácio Gonçalves situată în Av. 5 de Outubro, 6-8; Metro: Pico
Această casă, câștigătoare a Premiului de arhitectură Valmor 1905 și fost Studio de lucru al pictorului José Malhoa, a fost achiziționată în 1932 de colecționarul de artă Dr. oftalmolog António Anastácio Gonçalves (1888-1965). Colecția doctorului include o mare varietate de obiecte, în special picturi portugheze din secolul al XIX-lea, piese de artă decorativă, cât şi o colecție extraordinară de porțelan chinezesc. Casa-muzeu oferă vizite tematice ghidate și ateliere de exprimare artistică pentru a promova arta. Au loc aici de asemenea, concerte gratuite, colocvii și conferințe.
Cartierul Belem. Torre de Belem (Turnul din Belem) este o încântătoare fortificație, turn de pază al Lisabonei la gura râului Tagus. Fortul era situat în centrul râului, dar de la construcția lui, Tagus şi-a modificat cursul, aşa încât azi, turnul este poziționat pe malul estuarului.
Puternicul turn în stil Manuelin era primul lucru ce îl vedeau la întoarcerea lor acasă, marinarii portughezi, în secolul al XVI-lea. Turnul a devenit emblema Lisabonei.
Torre de Belém este împodobit cu scene inspirate de desenele nord-africane în piatră sculptată și posedă turele de observaţie și parapeţi decorativi ce amintesc de arta maură. Interiorul aduce primele dovezi europene de existenţă a unui animal exotic, rinocerul, sub forma unei sculpturi în piatră.
Padrăo dos Descobrimentos (Monumentul descoperirilor) este unul dintre cele mai reprezentative monumente din Lisabona și a fost construit în idea promovării încrederii națională, în timp ce onorează marii exploratori portughezi. De departe, monumentul aminteşte de stilul arhitectural al realismului sovietic socialist, dar de aproape, detaliul lucrării conferă fiecărui personaj o personalitate distinctă.
Pe partea vestică a monumentului sunt reprezentaţi exploratorii, în timp ce pe partea estică sunt finanțatorii, ambele părți sprijinind statuia lui Infante D. Henrique, iniţiatorul primar al Epocii de aur a descoperirilor din secolul al XVII-lea din Portugalia. Monumentul este proiectat ingenios pentru a da aspectul arcului unei barci cu vedere spre estuar, cu spatele reprezentând Crucea latină.
Padrăo dos Descobrimentos are și o platformă situată în partea superioară, la 52 m înălțime, care oferă priveliști asupra Mosteiro dos Jeronimos, Estuarul Tejo și Torre de Belem. Pe pavajul din fața monumentului, se află o hartă care arată amploarea influenței portugheze în întreaga lume.
Mănăstirea Jerónimos, fostă mănăstire a Ordinului Sfântului Ieronim situată în apropierea râului Tagus, în parohia Belém, a fost secularizată la 28 decembrie 1833 prin decret de stat, iar proprietatea s-a transferat instituției caritabile Real Casa Pia de Lisboa.
Biserica existentă în acest loc, dedicată Sf. Maria de Belém, unde calugarii ordinului militar-religios al lui Hristos ofereau asistenţă marinarilor în tranzit, a fost înlocuită cu o nouă clădire inaugurată la ordinul lui Manuel I (1469-1521) în 1495, ca un loc de odihnă finală pentru membrii Casei Aviz, în convingerea că o dinastie iberică va domni şi după moartea lor. În 1496, regele Manuel a cerut Sfântului Scaun permisiunea de a construi o mănăstire în acest loc. Schitul Hermitage de Restelo (Ermida do Restelo) era deja într-o stare de degradare înaintată când Vasco da Gama și oamenii săi, au petrecut o noapte în rugăciune, înainte de a pleca în expediția lor spre Orient în 1497.
Construcția mănăstirii și a bisericii a început la 6 ianuarie 1501 și a fost finalizată 100 de ani mai târziu. Regele Manuel a finanțat proiectul cu bani obținuţi din Vintena da Pimenta, o taxă de 5% pentru comerțul cu mirodenii din Africa și Orient, echivalentă cu 70 de kilograme de aur pe an. Excepţie făceau taxele colectate la import de piper, scorțișoară și cuișoare, care au mers direct la coroană.
Manuel I a ales ordinul religios al călugărilor ieronimiți pentru a ocupa mănăstirea; rolul lor era să se roage pentru sufletul regelui și să ofere asistență spirituală navigatorilor și marinarilor care plecau din portul Restelo pentru a descoperi pământuri noi în întreaga lume. Călugării au făcut acest lucru timp de peste patru secole, până în 1833, când ordinele religioase au fost dizolvate, iar mănăstirea a fost abandonată.
Manastirea a fost proiectata intr-o manieră cunoscută mai târziu sub numele de Manuelină: un stil arhitectural bogat ornat, cu teme complexe care incorporează elemente maritime şi obiecte descoperite în timpul expeditiilor navale, sculptate in calcar.
Diogo de Boitaca, arhitectul, a pionierat acest stil în mănăstirea lui Isus în Setúbal. Pentru construirea sa, el a folosit calcário de lioz, un calcar auriu adus din carierele de la Ajuda, valea Alcántara, Laveiras, Rio Seco și Tercena. Boitaca a fost urmat de spaniolul Juan de Castilho, care a preluat construcția în jurul anului 1517. Castilho a trecut treptat de la stilul Manuelin la stilul Plateresque spaniol, stil cu o ornamentație care cuprindea decoruri generoase sugerând caracteristicile plăcilor de argint (plata). Construcția s-a oprit la moartea regelui Manuel I, în 1521.
Arhitectul Diogo de Torralva a reluat construcția mănăstirii în 1550, adăugând capela principală, corul și terminând cele două etaje ale mănăstirii, folosind doar motive renascentiste. Lucrarea a fost continuată în 1571 de Jérôme de Rouen, care a adăugat câteva elemente clasice. Construcția s-a oprit în 1580, odată cu unirea Spaniei și a Portugaliei. De acum clădirea Escorialului din Spania va înghiţi toate fondurile.
La 16 iulie 1604, Filip al Spaniei (care a condus Uniunea Iberiană) a făcut din mănăstire un monument funerar regal, interzicând tuturor intrarea în clădire cu excepţia familiei regale și a călugărilor ieroniți. Un nou portal a fost construit în 1625, precum și ușa mănăstirii, o scară și un hall din care se accedea corul superior. Acesta a fost proiectul arhitectului regal Teodósio Frias și a fost executat de zidarul Diogo Vaz. În 1640, stareţul Bento de Siqueira a ordonat construirea bibliotecii mănăstirii, unde au fost depuse cărți deținute de Infante Luis (fiul regelui Manuel I) și altele de ordin religios.
Odată cu independența Portugaliei, în 1640, mănăstirea și-a recăpătat importanța, devenind panteonul regal; în pereții săi, patru dintre cei opt copii ai lui Ioan al IV-lea din Portugalia au fost înmormântați: Infante Teodósio (1634-1653), Infanta Joana (1636-1653), Regele Afonso VI (1643-1683) și Catarina de Bragança (1638-1705 ). În 1682 a fost îngropat cardinalul Henrique în transeptul capelei. La 29 septembrie 1855, trupul regelui Afonso al VI-lea a fost transportat la panteonul regal al Casei Braganza din Mănăstirea Săo Vicente de Fora împreună cu cei trei frați și soră.
Pictorul Henrique Ferreira a primit în 1720 comanda pentru a picta regii Portugaliei: seria regală a fost plasată în Sala dos Reis (Sala Regilor ). A mai executat și o serie de picturi referitoare la nașterea Mâintuitorului. Mănăstirea a rezistat cutremurului din 1755 de la Lisabona fără mari daune.
În 1894, pentru a sărbători al patrulea centenar al apariției lui Vasco da Gama în India, mormintele lui Vasco da Gama și ale lui Luís de Camőes, sculptate de sculptorul Costa Mota, au fost așezate în capelele laterale. Un an mai târziu, mănăstirea a primit rămășițele poetului Joăo de Deus. Mai târziu vor veni să se odihnească aici Almeida Garret (1902), Sidónio Pais (1918), Guerra Junqueiro (1923) și Teófilo Braga (1924).
Remodelarea ulterioară a mănăstirii a fost începută în 1898. În 1938, orga a fost demontată şi o serie de vitralii, proiectate de Abel Manta și executate de Ricardo Leone, au fost înlocuite în fațada sudică.
Cu ocazia sărbătorilor de centenar modern al Portugaliei în 1939, a avut loc o renovare mai completă. Casa Pia a eliberat spațiile interioare ale mănăstirii, iar mormintele lui Camőes și Vasco da Gama au fost transferate la corul inferior. O serie de ferestre proiectate de Rebocho și executate de Alves Mendes au fost finalizate în 1950.
În 1951, rămășițele președintelui Óscar Carmona au fost înhumate în Sala do Capítulo. Ulterior, au fost transportate la Panteonul Național pentru a se alătura altor foști președinți și eroi ai țării.
Aici în fața Portalului de Sud, a fost semnat în dec 2007, Tratatul de la Lisabona referitor la constituţia U.E.
Muzeul maritim ne poartă într-o călătorie fascinantă prin istoria omenirii: aventura maritimă. Muzeul maritim fondat de regele Luis la 22 iulie 1863 pentru a promova istoria maritimă portugheză, se află în aripa de vest a mânăstirii Jeronimus. Colecția a început în secolul al XVIII-lea cu achiziţionarea mai multor nave ale Marinei Regale. Astăzi, muzeul deține peste 17.000 de articole, dintre care 2.500 au fost selectate pentru a face parte din expoziția permanentă.
Desigur în planul meu erau şi vizite la alte muzee, printre care Museu Nacional de Arte Antiga, care se află intr-un palat din sec XVII, modernizat şi extins în 1940 prin achiziţionarea unei mânăstiri vecine, San Alberto, a carei capelă încorporată şi ea in muzeu, este mărturie a artei baroce portugheze din sec XVIII. Din nefericire acest muzeu este închis lunea şi marţea de dimineata, tocmai în zilele când eu puteam să-l vizitez.
National Coach Museum (Muzeul Național de Trăsuri), situat nu departe de Mânăstirea Jeronim, găzduiește una dintre cele mai importante colecții de atelaje trase de cai din lume. Vehiculele provin din secolul al XVII-lea, al XVIII-lea și al XlX-lea. Muzeul, inaugurat la 23 mai 1905 de către regina Amélia de Orleans și Bragança, prințesă a Franței căsătorită cu regele Carlos I al Portugaliei, functionează în clădirea unei școli de călărie.
Aici sunt caleşti ce au aparținut lui Filip al II-lea al Spaniei (1581 - 1598). Ele sunt cele mai vechi din colecție. Trei dintre ele au aparţinut Papei Clement al XI-lea. Vehiculele au fost construite la Roma în 1715 în stil baroc italian. Una din aceste trăsuri atrage mai mult atenţia: este cea oferită de către papă, regelui Ioan V al Portugaliei. Muzeul deține picturi cât și alte obiecte de artă din aceeași perioadă.
Muzeul de Artă, Arhitectură și Tehnologie MAAT, care și-a deschis porțile la 5 octombrie, este un nou centru cultural în orașul Lisabona, care găzduieşte expoziții naționale și internaționale ale artiștilor contemporani, arhitecților și gânditorilor. Muzeul oferă un spațiu pentru dezbatere, gândire critică și dialog internațional, un program intens și divers conceput pentru toate audiențele și vârstele.
Proiectată de prestigioasa firmă britanică de arhitectură Amanda Levete Architects - clădirea se întinde pe aproximativ 3000 m˛ - spațiu expozițional plus 7000 m˛ - spațiu public. Este amplasată pe malul fluviului şi are un profil arhitectural sensibil la moștenirea și viitorul cultural al orașului, oferind printre altele, o terasă largă, spaţiu pietonal cu o vedere privilegiată a Lisabonei și estuarului Tagus. Deasemenea se află într-o plăcută armonie cu Tejo Power Station din vecinătate, cu care se conectează printr-un reuşit proiect urban relizat de arhitectul Vladimir Djurovic.
Descoperiți Aqueduto das Águas Livres, apeductul uriaş de piatră care traversează Lisabona și care a contribuit atât de mult la dezvoltarea sa, oferind generațiilor de localnici apă potabilă începând din 1744 când a fost construit. Apeductul a făcut faţă onorabil cutremurului din 1755.
Realizat în timpul domniei lui Joăo V, rege responsabil pentru multe clădiri remarcabile, proiectul ambițios în stil baroc și neoclasic are o lungime de peste 14 km. Partea cea mai vizibilă a acestei structuri magnifice este secțiunea Alcântara care traversează întreaga vale. Are 21 de arcuri rotunde și 14 ogivale, unul dintre ele cu înălţimea de 65 m şi deschiderea de 29 m, calificându-se de cel mai mare din lume. Aqueduto das Águas Livres a fost încă operațional până în 1968.
Intrarea în Lisabona a apeductului se face prin arcul Rua das Amoreiras, construit de arhitectul maghiar Carlos Mardel între 1746 - 1748, şi se termină la Reservorul Măe d'Água das Amoreiras, la statia de metrou Rato.
Când Carlos Mardel a murit în 1763, rezervorul final al Aqueductului, început în 1746, era încă în curs de finalizare. Lucrările au fost reluate în 1771 de către Reinaldo Manuel dos Santos, care a introdus unele modificări la acoperirea clădirii, la cascadă și a înlocuit cele patru coloane toscane proiectate de Mardel, cu patru stâlpi dreptunghiulari. După moartea lui Reinaldo dos Santos în 1791, lucrarea a fost finalizată abia în 1834 în timpul domniei reginei D. Maria II.
Rezervorul Măe d'Água este în prezent un spațiu amplu, luminos și unitar. Interiorul lui sugerează incinta unei biserici, propunând astfel o natură sfântă a spațiului.
Apa izbucneste din gura unui delfin într-o cascadă artificială, şi este alimentată din izvoarele Aqueductului Águas Livres. Aici se varsă într-un bazin cu o adâncime de 7,5 metri şi o capacitate de stocare a 5.500 mᶾ. Din această "navă" se ridică patru coloane care susțin un plafon boltit. O terasă magnifică cu vedere de 360 gr asupra orașului, aşteptă pe curiosul turist care s-a obosit să urce până aici.
La vestul acestui rezervor se află Casa Registrului, unde era controlat şi distribuit fluxul de apă ce alimenta fântânile publice, fabricile, mănăstirile și casele nobile din Lisabona.
Palatul Ajuda Nacional a fost reședință regală în timpul anilor finali ai monarhiei (până în 1910). Deși Palatul Ajuda este impresionant, nu a fost construit comform planurilor originale care au fost elaborate în 1787, după distrugerea palatului Ribeira în 1755.
Museu Nacional do Azulejo (Muzeul Național de Placi ceramice) a primit în anul 2017 un număr total de 193.444 de vizitatori. Muzeul a fost înființat în 1965 devenind Muzeu Național în 1980. Este situat în fosta mănăstire din Madre Deus, fondată de Regina D. Leonor în 1509. Muzeul a trecut prin diferite faze de construcție care au adus transformări precum cele din secolul al XVI-lea, în manieră manuelistă. Biserica este decorată cu remarcabile tablouri și plăci ceramice ce reprezintă scene istorice sau religioase. Sacristia deţine un dulap din lemn brazilian și cadre din lemn sculptat; corul înalt este înfrumusețat cu statui din lemn aurit; Capela Sfântului Anton are o decoraţie barocă din secolul al XVIII-lea și un număr semnificativ de pânze de pictorul André Gonçalves.
Colecția muzeală oferă plăci ceramice decorative din a doua jumătate a secolului al XV-lea până în prezent. Deasemenea include obiecte de ceramică, porțelan și faianță din secolele XIX-XX. Expoziția permanentă începe cu afișarea materialelor și tehnicilor folosite pentru fabricarea plăcilor. Ea se desfăşoară în sălile vechii mănăstiri și prezintă istoria patrimoniului ceramic în Portugalia, începând cu secolul al XVI-lea până în epoca modernă. Biserica, capelele Sf. Anton și cea a reginei Leonor, fac parte din această expoziție.
Panteăo Nacional (Panteonul Naţional). Biserica Santa Engrácia, un monument din secolul al XVII-lea, a fost transformată în sec XX-lea în Panteon Național, în 1916, în timpul primei Republici Portugheze. Biserica Santa Engrácia a înlocuit bisericile anterioare dedicate Sf. Engrácia, martira orașului Braga. Biserica a fost sponsorizată de Infanta Maria din Portugalia, ducesă de Viseu, fiica regelui Manuel I, în jurul anului 1568.
În 1681, a început construcția bisericii actuale după ce structurile anterioare s-au prăbușit. Planurile clădirii au fost opera lui Joăo Antunes, arhitect regal și unul dintre cei mai importanți arhitecți ai stilului baroc portughez.
În anul 1712, când arhitectul a murit, regele Ioan V a pierdut interesul pentru proiect, concentrându-și resursele în construirea giganticei mănăstiri din Mafra. Biserica nu a fost terminată până în secolul al XX-lea, astfel încât expresia Obras de Santa Engrácia (literalmente "operele Sf. Engrácia") a devenit sinonim portughez pentru un proiect care nu se mai sfârșeşte.
A fost adăugată o cupolă, iar biserica a fost reinaugurată în 1966, în timpul guvernării dictatorului António de Oliveira Salazar.
Joăo Antunes a pregătit un design ingenios pentru Santa Engrácia, care nu a fost încercat niciodată în Portugalia. Biserica are un plan central în formă de cruce greacă, iar în fiecare colt a fost situat un turn pătrat (nu au fost finalizate), iar fațadele sunt coborâte ca în designul baroc al lui Borromini. Intrarea în biserică se face printr-un frumos portal baroc, cu stema Portugaliei susținută de doi îngeri. Hallul de intrare (galilee) are și trei nișe cu statui.
Interiorul armonios al bisericii este dominat de spațiile curbe ale sălii centrale și ale navelor.
Pardoseala și pereții sunt decorate cu modele din marmură colorată, policrome. Orga barocă din secolul al XVIII-lea a fost adusă din Catedrala Sé a Lisabonei.
Printre personalitățile care se află înhumate aici se numără președinții Republicii Manuel de Arriaga, Teófilo Braga, Sidónio Pais și Oscar Carmona; candidatul la președinție Humberto Delgado, scriitorii Joăo de Deus, Almeida Garrett, Guerra Junqueiro, Aquilino Ribeiro și Sophia de Mello Breyner Andresen Amália Rodrigues și fotbalistul Eusébio. Există monumete (cenotafe) pentru Luís de Camőes, Pedro Álvares Cabral, Afonso de Albuquerque, Nuno Álvares Pereira, Vasco da Gama și Henry Navigator.
Muzeul Militar se află pe dealul Santa Engrácia, pe locul unei turnătorii unde se fabricau tunuri și muniție în sec. XVI-lea. Această clădire veche, a fost finalizată în 1905.
În încăperea "Vasco da Gama", fiecare centimetru de zid și plafon este acoperit cu hărți și picturi care ilustrează deschiderea rutelor comerciale între Portugalia și India.
Saloanele Marelui Război, punct de atracţie al muzeului, au piese de artilerie, sculpturi, arme, puști și diverse alte artefacte din război.
Spre cealaltă parte a clădirii, cum treceți de cavalerii ce străjuiesc în capul scării, intrați într-o serie de camere incredibil de ornamentate, diferită una de cealaltă, ce poartă numele monarhilor portughezi.
În timp ce muzeiştii au depus un efort susţinut pentru a afișa avuţiile muzeului, uneori doar o singură vitrină de sticlă, poate ascunde cel mai impresionant secret.
Zeci de tunuri se aliniază în curtea interioară numită de altfel Curtea Tunurilor. Merită să aruncați o privire şi la picturile albastre și albe ale zidurilor ei. Ele descriu istoria Portugaliei de la recucerirea sa în secolul al XII-lea până la primul război mondial.
În interiorul clădirii se află un spațiu expozițional unde sunt expuse şi mai multe tunuri și piese de artilerie. La un capăt tronează vagonul masiv din lemn și fier care a transportat impozantul Arc de Rua Augusta pentru a-l instala in Piața Comerțului. Se pare că a luat trei zile şi o mulţime de cai pentru acest lucru.
Pentru ziua finală a acestui itinerar Lisabonean, am ales o zonă complet diferită pentru a prezenta latura futuristă și modernă a Lisabonei, pe care mulți turişti nu o cunosc.
Parque das Naçőes (Parcul Naţiunilor). Construit inițial pentru expoziția universală din 1998, inclusiv spectaculoasa Gare do Oriente, această zonă este cea mai modernă din Lisabona, în contrast cu districtele tradiționale. Este de asemenea un loc perfect pentru jogging, plimbare sau însorire lângă râu.
În timp ce există un "vânt puternic de afaceri" în jurul meu, mi-ar face mare plăcere să mă plimb pe malul mareui estuar. Ar fi absolut relaxant, iar vederile asupra lui Tejo de o parte, și a oraşului de cealaltă, sunt uimitoare. Din nefericire nu am timp aşa că mă mulţumesc cu o vizită la Acvariu şi o traversare a shopping mall-ului în drum spre staţia de metrou.
Oceanário este unul dintre cele mai mari acvarii din Europa, cu un total de 16 000 vietăţi şi 450 specii. Este probabil cea mai atractivă distracție pentru copii cât şi pentru adulţi. Este vizitat de cca un milion de persoane anual. Alte atracții includ o telecabină, Casinoul Lisabonei și un complex comercial mare.
Designul conceptual arhitectural al Oceanariumului revine lui Peter Chermayeff. Se spune că acest mare muzeu oceanic seamănă cu un transportor de aeronave. El este construit pe un dig într-o lagună artificială. Chermayeff este, de asemenea, desenatorul acvariului din Osaka, unul dintre cele mai mari acvarii din lume.
Oceanariul de la Lisabona are o colecție mare de specii marine - pinguini, pescăruși și alte păsări; vidre de mare (mamifere); arici de mare, râme, chimaeras, pești osoși; crustacee; echinoderme; anemone de mare, corali și cnidarii; sepii, melci de mare și alte moluște; amfibieni; meduze; plante marine. Sepii, homari, midii, caracatiţe, languste, stridii şi calamari - oare ce am uitat să menţionez?
Piesa de rezistenţă principală este un rezervor de 1.000 m˛, 5.000.000 l apă, cu patru ferestre acrilice de 49 m˛ pe laturile sale și ferestre mai mici de focalizare. Are o adâncime de 7 m. Aproximativ 100 de specii din întreaga lume oceanică înoată în acest rezervor, inclusiv rechini, pisici de mare spectaculoase, caracatiţe, baracude, anghile.
Cele patru rezervoare din jurul marelui rezervor central, au patru habitate diferite cu flora și fauna lor nativă de pe coasta stâncoasă a Atlanticului de Nord, linia de coastă a Antarcticii, pădurile temperate din Pacific și recifele coraliere indiene tropicale. Aceste rezervoare sunt separate de rezervorul central prin foi mari acrilice pentru a oferi iluzia unui singur rezervor. Oceanariul de la Lisabona este unul dintre puținele din lume care adăpostesc un "sunfish", datorită cerințelor unice și exigente de îngrijire. Alte specii interesante includ doi crabi păianjeni mari și două vidre de mare numite Eusébio şi Amalia, după jucătorul de fotbal și cântăreața fado.
Peştele "sunfish" (Mola mola) este cel mai greu pește osos cunoscut în lume. Adulții cântăresc între 247 și 1.000 kg. Specimenele sunt originare din apele tropicale și temperate. Acest peşte poate fi la fel de înalt ca și de lung. El se hrăneşte în principal cu meduze, dar pentru că această dietă este săracă nutrițional, consumă cantități foarte mari. Femelele pot produce mai multe ouă decât orice alte vertebrate cunoscute, până la 300.000.000 deodată. Aceşti peşti au câțiva prădători naturali ca: leii de mare, balenele ucigașe și rechinii. În unele părți ale lumii ca Japonia, Coreea și Taiwan, sunt consideraţi trufandale.
Vasco da Gama este un pod pe cabluri, ce se întinde peste estuarul fluviului Tagus. Este cel de-al doilea pod din Europa ca lungime după podul Crimeian peste strâmtoarea Kerci (18,1 km) și cel mai lung din interiorul Europei, cu o lungime totală de 17,2 kilometri. Acesta a fost construit pentru a uşura circulaţia pe Podul 25 Abril din Lisabona.
Construcția a început în februarie 1995; podul a fost deschis traficului la 29 martie 1998, exact la timp pentru Expo 98, Târgul Mondial care a aniversat 500 de ani de la descoperirea de către Vasco da Gama a rutei maritime din Europa în India.
Populația în 2011 în Parcul Naţiunilor a fost de 21.025 pe o suprafață de 5.44 km˛. Începând cu anul 2018, aproximativ 31.000 de persoane locuiesc în zonă, dintre care 30.000 lucrează. În urma solicitării localnicilor, această zonă a fost integrată municipalității Lisabona și este cea mai nordică parte a orașului.
Profitând de poziția sa geografică, Parcul Naţiunilor posedă și un port nou, dotat cu 600 de dane și infrastructuri moderne, un ponton exclusiv pentru evenimente și un loc pentru observat păsările, deoarece estuarul Tagus constitue un habitat preferat al celor mai diverse specii de păsări ale Europei.
Stația de tren Gare do Oriente, era şi stație de metrou finală a liniei roşii de metrou, construită ca terminal principal pentru expoziția Expo98. A fost extinsă mai târziu până la aeroport. Stația de metrou se află la partea inferioară a gării, sub o masă de piloni arcuiţi, din beton.
Comitetul de organizare a invitat proiectanții să prezinte planuri pentru stația care ar putea funcționa și ca sală de expoziție într-un viitor. Proiectul arhitectului spaniol Santiago Calatrava a fost selecţionat în 1994 și construcția a început un an mai târziu. Stația a fost deschisă oficial la 19 mai 1998 cu două luni înainte de începerea Expo98.
În contrast cu restul orașului, centrul Lisabonei - Baixa Pombalina - este trasat după un grid bine definit. Străzi și clădiri maiestuoase sunt plasate în jurul pieţelor, într-o ordine căutată. Imaginat de Marquęs de Pombal (de aici și numele cartierului) după cutremurul din 1755, planul desenează 7 străzi, 3 scuaruri magnifice și un arc triumfal pentru a crea un plan de oraș perfect echilibrat.
Orașul inferior Baixa Pombalina, acoperă cca 235.620 m˛ din centrul Lisabonei la nord de Praça do Comércio, între Cais do Sodré și cartierul Alfama. Se întinde spre nord peste piețele Rossio, Figueira și către Avenida da Liberdade, bulevard placat cu magazine elegante și cafenele.
Marchizul de Pombal a impus condiții stricte pentru reconstruirea orașului, iar modelul actual al rețelei diferă puternic de planul districtului înainte de cutremur.
Pombaline Baixa este unul dintre primele exemple de planificare a construcțiilor avănd în minte rezistenţa la cutremure şi la incendii. Machetele arhitecturale au fost testate cu trupe de soldaţi ce au mărşăluit în jurul lor pentru a simula un cutremur. Caracteristicile notabile ale structurilor Pombaline includ o "cușcă Pombalină", un cadru simetric de rame şi reţele de lemn destinate distribuirii egale a forțelor cutremurului și "inter-terrace walls" - pereți interconstructii mai înalţi decât acoperișurile, pentru a separa clădirile şi a reduce posibilitatea de extindere a incendiilor.
Planul desenat de Eugenio do Santo şi Carlo Mardel, după care s-a reconstruit centrul Lisabonei, a fost plasat pe "lista provizorie" a potențialelor situri ale patrimoniului mondial pe 7 decembrie 2004, ca fiind superior planificărilor din Edinburgh, Torino și Londra; în special se afirmă că planurile de reconstrucție a Londrei după Marele incendiu din 1666 "nu implementează principii generale" cum ar fi cele realizate în Pombaline.
Această zonă este recomandată în cazul că sunteți un fan al arhitecturii, fiind o plăcere să te plimbi în întregul cartier, deşi poate fi uneori "prea turistic". În zilele noastre există o mare concentrare de magazine de suveniruri, statui "omenești" vopsite în bronz sau argintiu și restaurări supraevaluate. Se cere talent şi voinţă, pentru a deosebi obiectele autentice de cele kitch.
Şi aici am să fac o remarcă; am fost plăcut impresionată de "comerţul portughez": încă mai exisită artizani locali care confecţionează şi vând la preţuri acceptabile obiecte din piele autentică, executate profesional (pantofi, mănuşi, genţi, cordoane), din plută (material local o dată la mare preţ), ţesături executate in Portugalia (feţe de masă de bumbac, eşarfe de mătase, cămăşi populare brodate), obiecte de ceramică executate cu un mare talent, bijuterii de argint filigranat adesea suflate cu aur - copii după vechi podoabe ale prinţeselor portugheze, mici eşantioane de trenuleţe şi tramvaie, maşinuţe şi alte machete din metal colorate - adevărate piese de colecţie.
Nu trebuie să uităm arta de a face pardoseli, trotuare cu subiecte şi mozaicuri. Este de admirat pe toate aceste obiecte gasim scris: "feito em Portugal" (made in Portugalia).
Sé Catedral de Lisboa a fost construită după ce primul rege al Portugaliei - D. Afonso Henriques - a cucerit orașul de la mauri în 1147. El dorea un simbol imediat al creștinismului ca o dovadă clară a victoriei sale. Aproape un mileniu mai târziu, după ce a supraviețuit incendiilor și mai multor cutremure, Sé este încă un punct culminant în peisajul districtului Alfama. Deşi a suferit multe modificări arhitecturale și lucrări de renovare de-a lungul secolelor, clădirea rămâne o fermecătoare mărturie a istoriei.
În catedrală se găsesc moaştele sfântului Vincente, patronul Lisabonei. Potrivit legendei, două ciori i-au însoțit înmormântarea în catedrală. La vremea respectivă, ciorile erau peste tot și au fost folosite chiar și ca păsări de companie de către comercianți. În cinstea patronului orașului, toți nounăscuţii erau numiți Vincent. Toate aceste ciori au dispărut și astăzi pot fi găsite numai în stema oficială a orașului, alături de un vas, aşa cum apar şi pe statuia sfântului.
Putem spune ca Lisabona are doi sfinţi patroni: acstr Sf. VIncente, de provenienţă spaniolă şi Sf. Anton, sfânt local, născut în Lisabona şi căruia i se dedică aproape o lună întreagă de petreceri, luna iunie.
Mergeți pe jos, în loc să luați tramvaiul # 28 ca toți ceilalți turiști din oraș; este uneori mult mai rapid decât așteptarea la rând. În frumoasa dumincă de iulie când m-am aşezat în rând la staţia Martinez, am pierdut mai mult de o oră. Tramvaiele galbene, numai un vagon, cum arătau şi la noi în anii 50-60, veneau, se umpleau, plecau. Număram mereu oamenii din faţa mea, dar nu înaintam prea mult, până când am realizat că ele plecau goale aproape, în ideea de a mai lua alti pelerini din staţiile de pe traseu. Mă înşelasem mergând la capătul tramvaiului în ideea că de acolo, fiind gol, pot chiar găsi un loc pe bancă.
Printre bisericile vizitate în Lisabona, se numără şi Basilica da Estrela (Basilica Estrela), Bazilica Regală și Mânăstirea Inimii Sacre a lui Isus, complex carmelit vechi.
A fost construită din ordinul reginei Maria I a Portugaliei, ca o promisiune împlinită pentru nașterea unui fiu (José, Prințul Braziliei). Construcția bazilicii a început în 1779 şi a fost terminată în 1790, după moartea lui José provocată de variolă în 1788. Bazilica Estrela a fost prima biserică din lume dedicată Inimii Sacre a lui Isus.
Biserica are o cupolă uriașă și este situată pe un deal în partea de vest a Lisabonei, fapt pentru care poate fi văzută de departe. Stilul arhitectural este similar cu cel al Palatului Național Mafra, un stil baroc și neoclasic târziu. Frontul prezintă două clopotnițe și include statui de sfinți și figuri alegorice.
O mare cantitate de marmură gri, roz și galbenă a fost folosită în pardoseală și pereți, în modele geometrice complicate. Este una dintre cele mai frumoase biserici europene. Mai multe picturi de Pompeo Batoni contribuie de asemenea, la un interior eschizit. Mormântul reginei Maria I se află în partea dreaptă a transeptului. O faimoasă scenă de Nativitate realizată de sculptorul Joaquim Machado de Castro, cu peste 500 de figuri executate din plută și teracotă, constitue o atracție majoră pentru vizitatori.
Igreja de Santo António de Lisboa (Biserica Santo António) este o biserică romano-catolică, dedicată Sfântului Anton de Lisabona (Sf. Anton din Padova). Conform tradiției, biserica a fost construită pe locul unde s-a născut sfântul. Fernando de Bulhőes (mai târziu Saint Anthony) s-a născut la Lisabona, în 1195, fiul unei familii bogate. În 1220, în timp ce studia în Coimbra, a intrat în Ordinul Franciscan, adoptând numele António. Călătoriile sale misionare l-au dus în Italia, unde s-a stabilit, la Padova. Datorită popularității sale imense, el a fost canonizat la mai puțin de un an de la moartea sa, în 1232.
Pe locul casei familiei unde s-a născut Fernando, situat foarte aproape de Catedrala din Lisabona, s-a construit o mică capelă în secolul al XV-lea. Această clădire timpurie, din care nu rămâne nimic, a fost reconstruită la începutul sec. XVI-lea, în timpul domniei regelui Manuel I.
În 1730, sub regele Ioan V, biserica a fost renovată și redecorată. În 1755, cutremurul a distrus biserica, doar nava principală rămânând în picioare. A fost reconstruită după 1767 în stil baroc-rococo după planurile arhitectului Mateus Vicente de Oliveira.
Din 1755, o procesiune porneşte din biserică în fecare an la 13 iunie, trece prin faţa Catedralei Sé și coboară pe străzile în pantă ale Alfamei. Este procesiunea "Sfântul Anton, patron al Lisabonei". Dimineaţa, o pâine specială este oferită celor mai bătrâne femei din fiecare familie.
Pe 12 mai 1982, papa Ioan Paul al II-lea a vizitat biserica şi a inaugurat statuia Sf. Anton (de sculptorul Soares Branco) în piața din fața bisericii.
Avenida Almirante Reis, este strada pe care era situat hotelul meu la care am stat în luna iulie.
Această stradă este numită după Carlos Cândido dos Reis (născut la 16 ianuarie 1852 - decedat la 4 octombrie 1910), amiral în marina portugheză și membru al societății secrete cunoscute sub numele de Carbonária. El a fost unul dintre conspiratorii Revoluției din 5 octombrie. S-a sinucis în ajunul revoluției, cu convingerea că lovitura de stat a fost un eșec. În ciuda faptului că nu a văzut victoria Revoluției, amiralul Cândido dos Reis a intrat în istorie ca unul dintre principalii responsabili pentru implementarea Republicii.
Nu departe de hotelul meu, peste stradă, am intrat într-o după amiază de vineri, într-o biserică destul de arătoasă atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru. M-a uimit numărul de tineri care se aflau aici. Biserica se cheamă Parish of our Lady of the Angels, şi este o biserică catolică, frumos ornamentată la interior. Nu era o zi să nu văd cel puţin trei oameni nevoiaşi care aşteptau să fie miluiţi de preoţi.
Dintre cele trei "elevatoare" din oras, un fel de funiculare electrice ce trag pe o stradelă în pantă un vagon asemănător cu un tramvai vechi, am urcat numai în cel de Bica.
Ascensor da Bica, cunoscut şi sub numele de Elevador da Bica (Bica Lift), este o linie de funicular în parohia civilă Misericórdia, în Lisabona. Acest lift operat de Carris, conectează Rua de Săo Paulo cu Calçada do Combro / Rua do Loreto. Descris în mod obișnuit ca funicular, tehnic nu se califică deoarece tracțiunea nu este asigurată de un cablu mecanic, ci de motoare electrice alimentate printr-un cablu suspendat. Cablul leagă cele două vagoane împreună, astfel încât acestea să urce și să coboare simultan, fiecare vagon acționând ca contragreutate pentru celălalt.
În 1888, municipalitatea din Lisabona a încheiat un contract cu Nova Companhia dos Ascensores de Lisboa, oferindu-le o concesie pentru instalarea unui sistem de ascensoare care să lege Rua da Bica de Duarte Belo, de Rua de Săo Paulo de-a lungul Largo do Calhariz. Proiectul a fost conceput de Raoul Mesnier du Ponsard. Motorul mecanic al ascensorului a fost instalat în 1890, după încheierea lucrărilor. Totuși, liftul a început să funcționeze abia după doi ani, la 28 iunie 1892, după nenumărate teste.
În 1912, s-a extins electrificarea liniilor din oraş. Între anii 1914 și 1916, proiectul a fost finalizat.
În 1923, consiliul municipal a cerut companiei să repună în funcţiune liftul Bica, suspenat din cauza unui accident. Noile vagoane erau furnizate acum de firma Theodore Bell. După dizolvarea societății Nova Companhia dos Ascensores Mecanicos de Lisboa, ascensorul a devenit proprietatea Companiei Carris. În 1927, funicularul a revenit în funcționare.
La 29 septembrie 2005 s-a propus ca funicularul să fie inclus în Zona de protecție specială. În 2009, propunerea a fost aprobată de ministrul culturii, iar la 20 mai 2011 ascensorul a fost trecut în zona de protecție arhitecturală.
Ascensorul de Bica se ridică de-a lungul unei pante cu o înclinaţie de 11,8% la Rua da Bica de Duarte Belo, pe o distanță de 245 de metri, de la Rua de Săo Paulo. Funicularul Bica, la fel ca funicularul din Lavra și cel de Glória, au funcţionat inițial folosind cabluri și greutăți de apă. Sistemul, astăzi, este acționat electric.
Nu pot încheia această lungă expunere fară a menţiona numele câtorva personalităţi pe care le-a dat Lisabona lumii întregi, nu numai Portugaliei. Printre aceste personalităţi sunt şi femei, poete sau regine care au contribuit la înflorirea ţării cât şi ridicarea nivelului de viaţă al poporului.
Francisco de Almeida (1450-1510), nobil, soldat și explorator, consilier al regelui Ioan al II-lea al Portugaliei, primul vicerege al Indiei portugheze. Almeida este creditat cu stabilirea hegemoniei portugheze în Oceanul Indian, cu victoria decisivă în bătălia navală de la Diu în 1509;
Duarte Pacheco Pereira (1460-1533), numit "cel Mare", a fost căpitan, a călătorit în special în Oceanul Atlantic central, la vest de insulele Capului Verde, în jurul Braziliei de nord, are realizări în războiul strategic, explorare, matematică și astronomie. Cu anticiparea a mai mult de două secole, el a fost responsabil pentru calcularea valorii gradului de arc meridian cu o marjă de eroare de doar 4%;
Duarte Barbosa (1480-1521), scriitor și navigator; a pornit în prima expediție pentru a ocoli lumea condusă de cumnatul său Ferdinand Magellan;
Joăo de Castro (1500-1548), ofițer naval, om de știință, scriitor și cartograf, al patrulea vicerege al Indiei portugheze. A făcut multe observații şi investigații maritime științifice ale timpului și poate fi considerat unul dintre descoperitorii magnetismului crustal. A descoperit variații spațiale ale declinării în unele puncte ale globului (Baçaim, India), pe care le-a atribuit efectelor deranjante ale maselor de roci subacvatice;
António Ferreira (1528-1569), poet, reprezentant al școlii clasice fondată de Francisco de Sá de Miranda. Lucrarea cea mai considerabilă, Castro, este prima tragedie în portugheză, şi a doua în literatura europeană modernă. Poreclit portughezul Horace, a fost un apărător ardent al limbii portugheze.
Diogo do Couto (1542-Goa, 1616), istoric notabil care a continuat "Deceniile Asiei" ale marelui istoric Joăo de Barros. Couto a fost prieten apropiat al poetului Luís de Camőes.
António Vieira (1608-1697), iezuit, scriitor, considerat "prințul" amvonului. Marele poet Fernando Pessoa, l-a numit "Împăratul limbii portugheze"
Joăo Pinto Ribeiro a fost unul dintre conspiratorii și planificatorii revoluției din 1 decembrie 1640.
Sebastiăo José de Carvalho e Melo, primul conte din Oeiras, primul Marquess de Pombal (1699-1782) a fost om de stat în epoca iluminismului, ministru al Regatului între 1750 și 1777. Pombal este notabil pentru conducerea sa rapidă și competentă în urma cutremurului din 1755 de la Lisabona.
Leonor de Almeida Portugalia (1750-1839), Marchioness of Alorna, a 8-a contesa de Assumar, una dintre cele mai mari figuri ale literaturii portugheze, cunoscuta sub numele de Alcippe.
Fernando Pessoa (1888-1935), poet, scriitor, critic literar, traducător, una dintre cele mai importante figuri literare ale secolului XX; Mário de Sá-Carneiro (1890-1916), poet și scriitor;
Amália Rodrigues (1920-1999), Rainha do Fado (regina Fado);
Jorge Ferreira Chaves (1920-1982), arhitect; Mário Cesariny (1923-2006), poet suprarealist, pictor;
Alexandre O'Neill (1924-1986), poet şi scriitor;
Mário Soares (7 decembrie 1924), politician, al 17-lea Președinte, al 53-lea / 60-lea prim-ministru;
António Damásio (n. 1944), neurolog;
António Guterres (1949), Înalt Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați, al 62-lea prim-ministru;
José Manuel Durăo Barroso (1956), președintele Comisiei Europene, al 63-lea prim-ministru;
Joaquim de Almeida (1957), actor.
Era să uit: lăsaţi timp pentru a explora staţiile de metrou, căci "arta pe gratis" cât şi "istoria artei ilustrată" o găsiţi aproape în fiecare din ele, atât în mozaicuri pe pereţi cât şi în pardoseli meşteşugit realizate. Idea înfrumiseţării staţiilor prin desen s-a născut în 1959, când Maria Keil a realizat primele fresce. Ea a continuat până în 1982. Din 1990, au apărutalti artişti cu alte desene, s-a manifestat un alt curent în arta murală. Excelează staţiile de pe Linia roşie: Olaias, Bela Vista, Olivais, Oriente; Linia albastră: Restauradores, Avenida; Linia verde: Cais do Sodra, Campo Grande; Linia galbenă: Saldanha.
Sperând că am stârnit curiozitatea cititorilor, mă opresc aici, deşi mai sunt multe de povestit.
|
arh. Mariana Popa / Toronto 9/19/2018 |
Contact: |
|
|
