Gânduri și ceva idei - Aniversări
100 de ani raportați la istorie, istoria aceea ajunsă până la noi pe căi atât de eterogen cumulate, par nu numai receptabili, dar și ușor de transcris în memorie fie că vine pe căi directe fie reprezentate documentar sau mitic... n-are importanță.
1918 este un an reprezentativ cu reverberații universale, se încheie primul război mondial concluzionat euforic de revenirea păcii chiar și în contextul acelui cutremur social-politic al prăbușirii imperiilor, al dezintegrării unor structuri - poate obsolete, dar încă viabile - și mai ales al declanșării revoluțiilor unele victorioase altele condamnate din start, lumea economico-social-politică intrând în faza dezbaterilor uneori fructuoase alteori facile.
Și au trecut 100 de ani!
Asta așa ca privire aruncată în fugă, așa introductiv, dar și pentru că implicațiile mai aproape de casă ne trimit la acel ’18 care ne aparține: realipirea Transilvaniei la România și când versurile lui George Coșbuc capătă sonorizarea mândriei:
„Sunt suflet în sufletul neamului meu/ Şi-i cânt bucuria şi-amarul...” -(Poetul)
Sensibil, emoţional, lucid, analitic şi mai ales rafinat gânditor, Coşbuc – născut la 20 septembrie 1866 traversând războiul fără a avea șansa bucuriei de la 1 decembrie (moare la 9 mai 1918) - - nu trece superior ideatic pe lângă realitatea imediată clocotind de problematica naţională, bâjbâiala politică, descifrarea adevărului aflat undeva între neputinţa sărăciei şi dorinţa corectării ei..
Aniversări am zis gândindu-mă când la versurile lui George Coșbuc când la semnificația anului acesta interferând sentimente aparent străine unele de altele dar în fapt conectate emoțional; istorie și artă interceptându-se ne permit o înțelegere firească, profundă chiar...uneori.
“...În ranele tale durutul sunt eu,
Şi-otravă deodată cu tine o beu
Când soarta-ţi întinde paharul.
Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci
Unindu-ne steagul şi larul,
Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul”
A trăit realul războiului Cel Mare și n-avem cum să știm cât de intens a participat afectiv și mai ales cât ar fi putut intui evenimentul Unirii, al împlinirii României Mari de la 1 decembrie 1918, tot ceea ce știm este percepţia poetică a patriotismului său.
Aniversările sunt un fel de a privi evenimentele –majore sau nu - de la distanță, timpul având spațialitatea perisabilă a vieții, receptăm ceea ce ni se pare sau este semnificativ, celebrăm și aruncăm numai câte o privire fugară ansamblului a cărui deteriorare implică sacrificii umane...incomensurabile uneori; La 11 noiembrie 1918 războiul Cel Mare-WWI-este declarat încheiat (conflicte ici–colo având de fapt loc până la 28 iunie 1919 cand se semnează Tratatul de la Versailes între Germania și Antanta), la 1 decembrie parlamentul României ratifică unificarea Transilveniei cu România, evenimente super majore desigur și entuziaști fiind aruncăm numai o privire “backwards” sacrificiilor de zeci de milioane de vieți:
Război, de!
Bunicul a murit în 1916 – deci chiar la începutul intrării noastre în război – și poate de aceea versurile lui Coșbuc mi-au venit în minte, patriotismul găsindu-și sonorizarea majoră așa cum se întâmplă atunci când se corectează erorile istoriei chiar dacă vocile sufletului sună amar.
Cum zice poetul:“Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n ţară
Toţi cei plecaţi de astă-vară...
Și-ai lui întârziau...” (Trei, Doamne, și toți trei) versuri pentru care motivația războiului-indiferent care - este mai totdeauna necesară altfel Aniversările n-ar avea sens.
Este septembrie 2018, George Coșbuc a murit acum o sută de ani, Marele război s-a încheiat acum o sută ani și Intregirea României a avut loc acum o sută de ani...
Happy Anniversary!
|
Maria Cecilia Nicu/Toronto 9/19/2018 |
Contact: |
|
|
