Poeme
Oprește-te, fată frumoasă, nu veni după mine
Abel la poarta raiului înainte de a fi întrebat dacă știe
dumnezeiasca, oprește-te, fată frumoasă, nu veni
după mine, cum rămase ca stâlpul de sare în drum
să dea gust vânturilor și ploii,
și așteptărilor,
zilei și nopții ce se petrec în cel mai firesc mod
cu putință, Abel cât să nu tacă
folosi dumnezeiasca lui mână cu care se hrănește,
sfântul Petru să fi fost vameșul-șef?, și ceva
îi străbate ființa, ceva ce se deschide în vis cum
pumnul de țărână adusă de-acasă spre a o prefira, și
tocmai de-aceea sfântul Petru o prefiră
ca unul deprins cu muncile câmpului, Abel la poarta
raiului: oprește-te, fată frumoasă, nu veni
după mine, după mine aleargă cine nu mă cunoaște,
iubirea și moartea, nenorocul hlizindu-se, satul
pierdut departe de zgârie-nori, luat sub ocupație
de alde zgârie-brânză, cine nu are habar de semnul meu
de la tâmplă, maica râmnind cu mine în burtă
la fructul oprit, vorbește, vameșule,
iată punctul de vedere al orbului, după mine aleargă
copilul desculț nu prin iarba cea verde în mai, ci
prin zăpada căzută-n ajun, cu care acum
se cunoaște, cine a sorbit cu privirea roua cărților
rânduite după tipic
în rafturile color ale câmpului, cine n-a dat de pământ
cu tristețea și cine n-a intrat până la brâu în râurile
lin curgătoare, ca niște petunii în Zorilor, oprește-te,
fată frumoasă, nu veni după mine, Abel la poarta raiului
înainte de a fi întrebat dacă știe dumnezeiasca
și el depaginându-se, dând din mâini, în paradigma
unicului dicționar pe care anticariatul îl păstrează
în vitrină, la terapie, în vitrina cu muște oțărâte
pe câmpul de luptă, thank you, thank you, thank you,
sfântul Petru să fi fost vameșul?,
străzile care te iau la palme, care te țin în palmă
suind și coborând nevricos, semințiile, turnul Babel
și babele, muzicile cacofonice și dinții înfipți
în hălci de mânzat, caii mei albaștri, caii mei de fum.
Quest
Unul spre altul – mărșăluind, navigând, schimbând vase
de croazieră și avioane, după pitoresc și culoare,
după intenția peremptorie a fiecăruia
dintre noi, pompând pe întrecute din spinarea sărată
a mării în cojile de pâine ale unor zile toride,
repetitive, alteori, atât de uscate,
întingând cu ele în vin. mărșăluiam ca prizonierii,
luam în picioare vrejuri de nisip și de scoici,
măturam cu elicea ori dădeam cu lopata, gospodărește,
prin fața colibei de bârne, în calea lupilor
înfometați, cu ochii sticloși, tu încântată de albul
imaculat până să îmbrac dintr-odată costumul cel negru,
mort după apusurile de soare cu frâna trasă,
de când cu Oriana Fallaci,
tu cu asissturi la orga de ape în care te bălăceai ca un
copil răsfățat, eu
cu implantul de lună care îmi acoperea fruntea;
unul spre altul fără habar, fără iluzia unor perfecte
lecții de anatomie, cu bățul magistrului
pe deasupra unor organe vitale fără a le atinge
pe toate. și ca iluzia să fie deplină, respiram
sacadat cu motoarele uruind,
pe dealuri neumblate de alții, pe munți cu floră exotică
nedescrisă-n manuale, unul spre altul, întotdeauna
aidoma, cum în veacul căutătorilor de ei înșiși,
luați de valuri - ei și? ei și?, scormonește tăciunii
doamna de protocol încingând tăvile, nu pe-acolo, nu
pe-acolo, și cina cea de taină se ia pe degete
ca niște aripi de fluturi,
ce ne mai dăm după farfuriile goale,
semn că duhul iubirii se va fi împăcat cu de toate,
ce ne mai ascundem spre-a ne găsi, ce ne mai găsim
spre-a ne ascunde aidoma râurilor coborând
în zigzag,
din care, odată sorbind, muntele se deschide în față
și cineva care stă în genunchi
ne povestește despre icoane ce lăcrimează, despre cum
se înalță contra gravitației pământul și lumea.
|
