Crinul, Sufixul-isti si poezia lui Dumitru Ichim
În structură fonetică, derivatele colective cu sufixul –işte cuprind trei sau patru silabe, rar, chiar cinci, în funcţie de cuvântul de bază.
De la baza derivativă de o silabă, amintim, fără intenţia de epuizare: bobişte, boişte, bolişte, cuibişte, calmişte, capişte, fânişte, firişte, golişte, grumbişte, ínişte, linişte, norişte, plopişte, pomişte, prunişte, tenchişte, trupişte. Cu origine într-un cuvânt de bază de două silabe, notez derivate de trei segmente fonetice: gârlişte, târlişte, valişte, zarişte datorită vocalei finale a termenului (silabă deschisă). De la cealaltă bază, cea de două-trei silabe, enumerăm: alunişte, arinişte, aninişte, boarişte, bourişte, cânepişte, cireşişte, coronişte, cosorişte, curpenişte, fasolişte, mălăişte, măsorişte, merizişte, mulgărişte, nucărişte, nisipişte, nourişte, păpurişte, porumbişte, rogozişte, secerişte, trifoişte, văcărişte, zmeurişte. Nucărişte se formează din derivatul colectiv nucărie. Din derivatele cu cinci silabe îmi amintesc doar mestecănişte şi cositorişte.
Sensul acestor cuvinte este „loc plantat cu...”, „cultură de..., „loc unde...”, „loc de pe care...” Cele mai multe au cuvânt de bază un substantiv la singular. Derivatul poate proveni chiar de la verb.
De regulă, accentul cade pe silaba penultimă ( a-lu-níş-te) sau pe antepenultima silabă (í-niş-te), păstrându-se claritatea sensului. Dicţionarele notează accentuare diferită în anumite situaţii, ceea ce nu înseamnă abatere propriu-zisă de la regulă. Explicaţiile pot fi: notare greşită, comoditatea vorbitorului care determină obişnuinţă, deprindere locală, pur şi simplu, opţiune, deplasarea accentului pentru expresivitate, chiar schimbarea accentului sub influenţa sufixului. Aici amintim: gârlişte, golişte, prunişte, trupişte, arinişte, măsorişte, trifoişte.
În limbajul poeziei, acentuarea unor asemenea substantive colective produce expresivitatea rimei sau păstrarea ritmului. Astfel rămân în atenţia mea cunoscutele versuri: „Sara vine din arinişti, / Cu miroase o îmbată, / Cerul stelele-şi arată, / Solii dulci ai lungii linişti.”(Mihai Eminescu, Povestea teiului); „În coapsa grăitoare mirişti / Devreme plugul nostru ară...( O. Goga, Plugarii); „ O fată frumoasă e / mirajul din zarişte, / aurul graiului, / lacrima raiului.”(L. Blaga, Catrenele fetei frumoase).
Poeţii au simţit puterea expresivă a derivatelor colective şi s-au folosit de acest procedeu de îmbogăţire a vocabularului. Lucian Blaga a creat derivatul „cerişte”de puternică sugestie-raiul iubirii: „O fată frumoasă e / a traiului cerişte, / cerul cerului, / podoaba inelului.”(Catrenele fetei frumoase)
Poate că niciodată nu aş fi trăit aceste gânduri, dacă nu citeam versurile poetului Dumitru Ichimą: „Când inima e-n flăcări, toarnă-i vecia-n vremi, / Să simţi cum frige iadul când îl semnezi cu talpa. / Cel prim născut din crinişti e cel ce ţi-l blestemi, / C-o dată e sărutul sub arborul catalpa.”(sonetul CCC, p. 67). Sentimentele se exprimă prin semnificaţii lexicale. Crinişte este pentru poet Raiul, Grădina Raiului, locul semnificativ al creaţiei, unde s-a revărsat unicitatea şi plenitudinea iubirii divine.
Conotaţiile crinului, ca element de „peisagistică literară unic㔲, în poezia lui Dumitru Ichim, se convertesc în valori semnificative ale eternităţii, direct sau prin construcţii criptice, cu sugestii din „alegorismul funciar”ł al Cântării Cântărilor: „E-n firea de muiere de-a fi croitoreasă;/ Din frunze-şi face rochii, rivalizând cu crinul, / Croind din înşoptire voalul de mireasă, / Subţire-n fir, mireasma ce o respiră pinul.” (CCLXVI, p. 31) Comparaţia înmănunchează ideile de frumuseţe şi eleganţă.
În tipar poetic, lexemul primeşte trăsăturile motivului literar: „Nu-şi toarce primăvăra din glod şi mâzgă fastul, / Şi crin, dansâd pe ape, din mlaştină şi viciu? / Cum Platon zice, trupul c-ar fi la duh balastul?/ N-a cunoscut bretonul divinului supliciu” (CCLXL, p. 26) Crinul străluceşte în decorul natural. Asocierea termenilor mlaştină şi viciu duce la reflecţie filosofică în interogaţie retorică. În zonele umbroase, chiar umede, locuri unde nu ne aşteptăm la manifestarea frumuseţii, creşte planta numită Iris. Puritatea, nobleţea, perfecţiunea se pot închega chiar din „mlaştina”fiinţei prin distilarea păcatului. „Divinul supliciu”, jertfa mântuieşte, readuce frumuseţea spirituală.
Pentru a exprima frumuseţea fizică, în ţesătura dramatica a textului din Cântarea Cântărilor, se reia asemănarea cu crinul: „Eu sunt o narcisă din Şaron / un crin al văilor. / Precum un crin între scaieţi / Astfel iubita mea între fete.” (Cap. 2, 1-2, p. 32)
Fascinaţia unică a imaginii crinului se materializează simbolic şi interogativ în distihul: „Nu-n Şefiroth e scrisul că ultim va fi crinul - / Ulciorul sfânt din care sărutului bei vinul.” (CCCXXXIX, p. 55) Din punct de vedere cabalistic, conform Zoharului, comentariul cărţii Pentateuh, cel de al zecelea Sephiroth este Regatul (Malchuth). Crinul simbolizează omul prototip, armonia lumii materiale, iubirea pură, abandonare de sine în seama voinţei divine, iubire necondiţionată, semnul suveranitatii Creatorului. În regatul invocat de poet descoperim toate atributele divinităţii, iar crinul „va fi ultim”, armonia finală a desăvârşirii.
Plantă perenă, crinul se înmulţeşte prin bulb. Din ceva simplu, nesemnificativ, fără valoare deosebită, din „gâlma unei cepe”se dezvoltă crinul pentru a vorbi lumii („tăriei”) prin frumuseţea sa: „Pui zestrea Ta în sâmbur, cocon de lemn, ca scrinul, / Pe care tigva noastră nu şi-ar strica paraua, / Din gâlma unei cepe, tăriei grai dă crinul / Şi-n bob ascunzi alături şi aţa şi andreaua.”(CCCXX, p. 88). În spiritul inovaţiei lexicale, de la sensul umflătură, gâlcă, gâlmă devine sinonim cu bulb, rădăcină.
În acelaşi sens emblematic, în proiecţie lirică şi de spiritualitate religioasă îmi aduc aminte de cuvintele din Evanghelia după Matei, 6, 28-29: „ Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.”
În catrenul „Tu îmi spuneai coralul –ar fi ca-n stih tocmire / La fel ca-ntr-o oglindă răsfăţul tău să-l prind, / Din inimă de piatră fac crin de mănăstire / Cioplindu-ţi duh şi umbra ca zapis de colind...” (CCCXXXVI, p. 105) se sugerează religiozitatea (tulpina crinului) şi smerenia (frunzele crinului).
Raporturile floare-înflorire şi frumuseţe-femeie se dezvoltă în planuri paralele „Muşcatelor, sau crinul? Cum: sau? Poate o floare / Să fie mai mult floare decât o înflorire? / Ca la femei, presusul frumuseţii-i dat de mire/ /Şi-i numai pentru una. Cântar iubirea n-are! (CCCLI, p. 122) Iubirea divină şi iubirea umană au în comun esenţa, finalitatea diferenţiază valorile.
Versurile „Se face frig în mine când faţa Ta e-ntoarsă! / Merindă-mi fu greşala, nămol hrănindu-şi crinul, / De parcă-n palimpseste, în viaţa fostă ştearsă, / Pe mine-ai scris povestea cum mi-ai iertat smochinul.”(CCCLVII, 128) se dezvoltă din credinţa eliberatoare. Imaginea crinului intră în structuri estetice cu reflecţii alegorice.
Personalizarea percepţiei prin imagini neaşteptate, datorită cuvintelor, construieşte toposul iubirii: „Cum ceri totala jertfă şi eu Te vreau cu totul, / Iubirea n-are lege, n-o judeci cu merticul. / Când inima e-n freamăt, nu vezi în cedru ciotul, / Nu crinului de nuntă, ca-n piaţă, arpagicul.”(CCCLXIV, p. 136)\
Crinul, element de vegetaţie în Cântarea Cântărilor, trăieşte în locuri umbroase, având tulpină mai scurtă şi flori mici, dar frumoase, atrage atenţia prin graţie, deşi, în general, scapă atenţiei. Doar comparaţia cu ceea ce este în jurul crinului îi pune în evidenţă valoarea. Iubirea dă valoare fiinţei. Modelul desăvârşii iubirii e jertfa de pe cruce, jertfă care cere inima întreagă.
Din limitele vieţii nu se poate ieşi decât prin credinţă şi creaţie. Ceea ce le uneşte este iubirea, iubirea fără margini, ca putere biruitoare până la beatitudine. Prin frumuseţe şi nobleţe, în acelaşi registru de semnificatie, floarea de colţ e crinul din munţii româneşti. Într-un adevărat, extaz divin, iubirea schimbă sufletul de piatră, linişteşte lacrima de durere: „Ca-n flori de colţ, iubirea îşi face piatra chingă, / Mi-ai amintit că-s Petru şi lacrima mi-ai şters-o, / E neam de crin din munte şi nu e iad s-o-nvingă. /Pe-obol de timp, în toate, e chipul Tău pe verso.”(CCCLXVI, p. 138).
Cuvântul poartă magia ce-l face să-şi afirme identitatea sub pana creaţiei: „De glodul sfânt hrăneşte cu flăcări albe crinul, /Altaru-mi de argilă-i cumva prejos iubirii? / De-aceea spun, nu oale, ci mai de preţ e vinul,/ Că sângele-ţi, Iubireo, e al dumnezeirii!” (CCCLXXXIV, p.157)
Întipărirea fiinţei în imaginea crinului şi a iubirii umane în oglinda slavei cereşti reprezintă nevoia de spiritualitate dezvoltată în viaţa terestră. Desfăşurarea imaginarului poetic se realizează prin comparaţiile subînţelese, prin termenii pereche: altar-iubire, oală-vin. „Iubirea este izvorul focului”(Sf. Ioan Scărarul, în traducerea lui D. Stăniloae) pe altarul trupului de argilă. Jertfa mântuitoare înseamnă moarte, în acelaşi timp, glorie prin înviere. Viaţa de credinţă în iubire trece dincolo de milă, necesar şi deplin. Semnificaţia bogată a termenilor din răspuns este pe acelaşi plan de experienţă în întrebarea pe care poetul şi-o pune cu setea după înţeles.
Poetul Dumitru Ichim slujeşte adevărata poezie. Adevărata poezie produce semnificaţii de la cunoaşterea realităţii până la orizontul metafizic al vieţii. Normele morale şi religioase apar în momentul în care gândul începe să domine fiinţa, când instinctele se fixează în locul unde planul biologic se întretaie cu cel al cugetului uman şi al emoţiei frumuseţii. De atunci, existenţa lărgeşte spaţiul sensului şi începe adevărata cunoaştere. Cunoaşterea aceasta are preţ care nu poate fi exprimat numeric. În acest preţ intră şi ceea ce se numeşte păcatul de la începuturile noastre şi complexul mesianic al fiinţei trăite acum prin credinţă, o cale de „restaurare” a omului, după jertfa divină, Tipologia lumii tradiţionale româneşti străbătută de credinţa creştină s-a păstrat în spaţiul unui climat spiritual în care poetul respiră liric. Viaţa şi creaţia sunt o permanentă Euharistie, amândouă fiind o biruinţă „chenotică”. Poetul îşi imaginează un spaţiu care nu poate fi decât imaginea sinelui, după modelul reflectării chipului în oglindă, parte a cerului, resemnificând motive biblice în structuri lirice emoţionale şi originale.
1. Ichim, D., Tu ştii că te iubesc 150 de sonete prefaţate şi ilustrate de Savatie Baştovoi, Editura Cathisma, Bucureşti, 2016. Am notat în paranteze numărul sonetului şi pagina.
2. Pănăzăn, Maria-Daniela, Poezia lui Dumitru Ichim. Eseu monografic, Editura CronoLogia, Sibiu, 2017, p. 110-113.
3. CÂNTAREA CÂNTĂRILOR, Studiu introductiv de ZOE DUMITRESCU- BUŞULENGA, Traducere din limba ebraică, note şi comentarii de IOAN . ALEXANDRU, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 8. Din motive lesne de înţeles, am notat, în parantez
Kitchener ON
|
Constantin Teodorescu 9/16/2018 |
Contact: |
|
|
