Toamna la Harman
Se rostogolește luna peste dealul cu stejari
Lempeș e pădurea-n care fuge visul meu de ani
Vântul rupe-ncet din ramuri mii de frunze obosite
Si le-așterne pe pământul care an de an le-înghite.
Totul doarme-n vis, pe câmpuri, numai apa curge-n vale,
Amețiți de atâta noapte peștii vor sa se răscoale.
Triști in iazul lor grămadă fug, făcându-și o cărare
Oltul duce-ncet, la vale, cântec molcom de-nserare.
Glia-i neagra pe tot câmpul, răscolita de tractor,
Si se-ntinde ca un șarpe peste câmpul roditor.
Dintr-o moara ruginita doar trei ziduri au rămas
Noaptea-si cheamă-ncet strigoii ca sa-i dea târcoale-n pas.
Satu-i un morman de case, străjuit de-un turn cu ceas,
Din aceasta împărăție numai el a mai rămas
Sa vegheze somnul dulce al copiilor din sat,
Liniștea pădurii Lempeș, rodul muncii-n câmp bogat.
Dar... încet, încet se duce luna sa se culce-n vale
Visul meu iți scormonește toate visurile tale.
Ceasul suna si le-oprește drumul lor si te deșteapta,
Un cocos vrea sa încerce ca sa cânte, sus, pe treapta.
Dintre munți, din depărtare, se strecoară printre creste
Doar o geana de lumina si satul se dezmorțește.
Se trântesc porțile-n graba, oamenii se duc la munca,
Lămpile se-aprind prin case, cânta pasările-n lunca.
Dar deodată' pornește vântul, ceata toata se ridica,
Se-nroșește tot pământul, cerul parca se despica
Si apare astrul zilei, astrul vieții ca un rege,
Din adâncurile nopții orice somn sa îl dezlege.
Numai visu-mi încă doarme, c-a umblat prin sat sa fure
Ochii unei dragi copile si sa-l duca in pădure.
Ca si harnice albine, rodul holdelor bogat,
De a satului suflare pana-n seara-i adunat.
Trec remorcile-ncarcate ducând pâinea spre hambar,
După ele, scârțâind caii trag la ham un car.
Sus pe cer , săgeți pestrițe, pleacă de la noi cocorii,
Peste soarele fierbinte vin scăpați din lanțuri norii.
In curând revine noaptea, nu mai sânt grămezi pe lunca,
Toata lumea-i ostenita, la cules e multa munca.
A mai ruginit pădurea cu încă-o zi de toamna dulce,
Câmpu-i tot mai gol de-acum, singurel o sa se culce.
Tot mai rar se-aude-n sat cate-o poarta grea, trântita.
Sub un nuc gol, fără frunze, iubitul e cu-o iubita,
Ca un templu de iubire într-o încleștare muta,
Strivind liniștea adânca, raza lunii ii săruta.
Sub o streașina pustie, un cățel latră afara,
Mârâie de frig, sârmanul, si aleargă sa nu moara.
Una cate una-n sat, din ferești, lumini se sting
Noaptea creste, peste sat, ielele hore încing
Numai visul meu cu vântul da târcoale pe la poarta
Sa descopere minunea clipei care lacăt poarta.
-Dar tu n-ai sa furi, copile, ochii ei cit ești in viată,
Mergi degrabă, mergi acasă, nu vezi, sufletu-ți îngheață
TOAMNA
Se cern ploi reci, mărunte, pe sufletu-mi zdrobit
E frig si cerul zace pe nori suri, amorțit.
Din munți cobor in turme tălăngi de miorițe,
Frunzele din ramuri cad stoluri si-s pestrițe.
In unduiri duioase, lin pomii se inclina,
Încet, încet doar vântul mai umbla prin gradina.
Lovindu-se de ramuri si frunze vestejite,
Îngroapă-n toamna rece flori ude, zdrențuite.
Pe alei podoaba nopții, regina... sfântă floare,
Si-a închis demult parfumul in albul ei si moare.
In cadențarea-i sobra, un pas grăbit se-aude
Pe aleea de altădată pe care toate-s ude.
Prind umbra ei si o-nfășor cu ochi-mi grei, vâscoși,
Deasupra mea trec tulburi si negri nori ploioși.
Mor florile iubirii, tu fugi de-a mea privire,
Cu ele mor si eu, robit de-a ta iubire.
Nu te-ai oprit cu mine, ca-n fiecare seara,
Sa mai vorbim de toate, sa mai râdem iară.
Te-ai dus iubita mea, tu vara prefăcuta,
Si-acum in locul tău am toamna aceasta muta.
Vei mai renaște oare când toate au murit,
Când vânt pustiu te poarta spre grabnicul sfârșit?
Vei mai renaște-n flori si soare iarăși vara,
Când focurile tale sunt palide si-or sa moara?
O,... toamna cat as vrea din calea mea sa pleci!
Dar tu te-ntinzi mereu cu-a tale zile reci
Si ne închizi in bezna caselor de piatra.
Sunt trist si vintul taie si-un câini a moarte latră.
Toronto ON
|
Achim Bucutea 9/12/2018 |
Contact: |
|
|
