Testamentul Călătorului prin stele
Am privit viața prin fereastra sufletului
Către inima imensă a românescului dor,
Însoțit de iubire, Pe lângă plopii fără soț,
M-am înscris în vecia Luceafărului călător.
L-am dus pe malul mării, l-am urmărit în larg,
I-am înnoit privirea într-o Floare albastră,
A rămas să fie, în vecie, cinstită dumnezeire,
Călătorind prin stele cu iubirea noastră.
În clipa împlinirii-am simbolizat, în Parcul Copou,
Un tei cu miere sfântă de limbă strămoșească,
Unde și Ceahlăul, la-ndemnul de Poet,
Ar vrea testamentar din cer să ne privească!
Nemurire...
Vinul pur, pâinea, ţărâna, izvoarele dintre pruni,
Pe câmpiile de luptă sfinţesc sânge de străbuni.
Tu, sirenă-n prelungire, eu , căţelandru supus
Miros sărutul de fragă peste limba ţării pus.
Înfăşor în steagul, sfântul, inima bucăți, bucăţi,
Să o am în piept la mine necesară-n șapte vieți.
Rugăciuni în zi cu soare rostesc sub o cruce dreaptă,
Porumbeii-nţelepciunii fac din zboruri nalta artă.
Domnul din ceruri cu stele, seamănă multă iubire,
Eu, ca dac, vreau limba mamei sfinţită cu nemurire!
Zbor duios
Inima aleargă peste toate zăpezile sufletului,
La vârsta înțelepciunii hățurile bine strunite
O ghidează în focul iubirii să ardă frumos
Până se face cenușă stelară în zboruri infinite.
Cenușa o păstrez și-n mângâieri, și-n vise,
O reinventez mereu sub razele de soare,
O voi face cremă cu petale şi stamine de dor,
O să tratez amintirile de stea învingătoare.
Vom țipa împreună în urma zăpezii căzute
Peste clepsidra bucuriei norocului meu,
Tu, ca jumătate de cruce-n credință,
Îmi vei purta graiul românesc în inimă, mereu,
Ghidează-l în focul iubirii, să ardă frumos,
Până cuprinde universul stelar şi zborul duios!
Limba din inima mea
Stelele dorm noaptea toată
Peste-o cușmă de zăpadă,
Eu fac focul să le-aprind,
Ele îmi surâd, sclipind…
De rotirea lor în noi,
Ne spălăm cu fulgi și ploi,
De dorul iubirii mele
Pierd urmele către ele…
Mă-ncălzești cu un sărut,
În prezent şi în trecut
Şi-mi arăți că tu ești stea,
Limba din inima mea…
Nu-l citiți pe Eminescu
Dacă fruntea vi se-nchină
La pc-uri și tablete
Și nu-l citiți pe Eminescu,
N-o s-aveți nicicând regrete.
El are stele în sânge,
Are flori de tei în glas.
Asta e normalitatea
Viziunilor de azi?
Mai bine jocuri cu lupte,
Pokemoni, maimuțăreală
Decât versu-i ce te poartă
Într-o lume cerebrală.
Azi avem neologisme,
Suntem dârji europeni,
Ciugulim în limbi străine
Droguri de la buruieni.
Nu-l citiți pe Eminescu,
Are puține scrisori,
De istorie vorbește-n
Poruncire uneori.
N-a prezis ce fi-va mâine,
Nici de astăzi n-a vorbit,
Să-l citim, să ne aline
Sufletul descumpănit?
Nu-l citiți pe Eminescu,
Nu vorbiți de Floare-albastră,
Să uităm că România
Este mama, țara noastră?
O, glumesc! Prin Eminescu,
Viața și chiar Dumnezeu
Va-nflori-n sufletul lumii,
Să-l citiți, vă rog, mereu!
Nu şi limba mea...
Lumea își leagă tinichele de picioare
Când în liniștea cerului vrea ca să zboare,
Găzduiește lacrimi în buze de stele
Așteaptă în vis, pe rând, să le spele.
Zbuciumă gesturi în vechea scriptură,
Viscolește fumul prin fereastra cu ură,
Am galaxii rebele în suferințele mele,
Iubirea ta renaște cu rănile în ele.
Scântei mai presus decât simțurile noastre
Străbat divinitatea luminilor albastre,
Curge risipită credință-mblânzită în noi
De mitologia lacrimii scăldate în ploi.
Te renasc în mine surâs de vers feminin,
Cuminte trăiesc în zborul uitării senin,
Ofrandă aduc Domnului pe Golgota lui Sfântă
În clipa iubirii ce-n silabe ne-nfruntă.
Tu leagă-mi tinichele de flori la picioare,
Scoate-mi inima și-o usucă la soare,
Pune câinii să muște cu poftă din ea,
Sunt sigur c-o să moară, nu şi limba mea!
Limba română prin sânge renaşte
De-as putea să duc dealul în piept,
Să-i prind orizontul de aripa crudă,
Aș dezlipi culori din imens curcubeu,
Le-aș pune la dospit în iarba ce-asudă.
Lumea ar visa cu ochii preacurați,
Cuvintele-ar vui a miere și a vin,
Pâinea credinței ar crește în suflet
Stoluri de îngeri cu zborul divin.
Toamna n-ar poposi repede-n mine
Cu oase trosnind sub stele plăpânde,
Rătăcite în marea clepsidră, ascunsă
Oriunde, oricând, în praful din curte.
Ce straniu ar fi să duc dealul în piept,
Să văd cum Domnului zarea îi naște
Aripa de ceară în care inima mea
Limba română prin sânge renaşte!
Ridul dintre ani
Unii români se cunosc şi trăiesc fierbinte,
Îşi pun inima-n tricolor în semne potrivite,
Nu le este greu să-și mărturisească durerea
De-a scoate din adormiri virtuţile, plăcerea.
Unii pleacă-n concediu din Roma-n Berlin,
Să vadă nepoţii la şcoli străine sub cerul senin,
Apoi fac rondul virtuţii în Munții Carpați
Pregătindu-şi statui artificiale de falnici bărbați.
Alţii trăiesc în clipa cea rece, bombastică, dură,
Îşi strâng iubirea în brațe în semn de bravură,
Apoi pleacă grăbiţi la muncă la Roma-n Berlin
Cu speranţa că vor schimba-n miere cupa de venin.
Rămân copiii, bătrânii bâiguind în triste cuvinte,
Nimic, mărturisesc, nu este cum fuse-nainte,
Muncesc până cad, pe brânci, pentr-o mână de bani,
Păstrând limba maternă în ridul dintre ani!
În Limba română eşti tu şi Dumnezeu
Destinul scutură norocul din cerul senin,
Forma iubirii e-n gest și-n munți de cuvinte,
Lecția noastră de viață-i în catalogul aldin
Cu aripi aprinse de zbor, în zbor potrivite.
Gândul prezent e-n irişii ochilor tăi,
Mă vezi zurbagiu, mă vezi destinat
Zborului pe-o mătură, prin vânturi și văi,
Sfărâmând oglinda ce-n vers m-a săltat?
Umblu în mâini și caut țărână aleasă
Să-mi îmbunez destinul cu pâine și vin,
Stând pe tronul intrării principale de-acasă
Unde se-mbată de poezie și cerul senin.
Ne-am potrivit iubirea cu sensul în crez,
În destinul suprem din vid şi minereu.
Te ador, te strâng la piept şi visez:
În Limba română eşti tu și Dumnezeu!
Gheare în sufletele noastre
Cineva intră cu ghearele în sufletele noastre,
Ne sfâșie biblia inimii bunului simț,
Se urcă pe umerii democrației să ne fure gândirea
Zidită în noi cu greu de buni și părinți.
Ei umblă cu noaptea sub tălpi și întorc
Soarele cu spatele luminii spre noi,
Străzile devin tablouri îmbâcsite de furia
Focului ce arde, mocnind sub legi de gunoi.
Se zgârcesc să aducă din istorii doctrina
Bunului simț înflorind peste zarea curată
Unde echilibrul vieții se discută cinstit
În văzul tuturor, matur totodată.
Înjură lumea printre dinți și îndură
Mersul întoarcerii în epoci apuse,
Rugămintea se-ntoarce spre unice porunci
Date de Domnul, prin credință impuse.
Voi nu mai credeți în noi, în ființa umană,
În țara frumoasă, cea dulce sălaș.
Nu respectaţi Limba română, străbună,
O stâlciţi hienelor, ori sunteţi cârcotaşi?
|
Marin Moscu 8/30/2018 |
Contact: |
|
|
