Subiectiv - Rătăcit în Lume
Închid ochii să sondez netulburat in adâncul impenetrabil al gândurilor ce par să danseze topâind, făcându-mi dificil să prind un capât de fir neutilizat în ghemotocul de fire-idei incâlcite ce nu stau locului o clipă. Mă văd poposind într-o statie necunoscută, într-o lume necunoscută, fără să stiu unde, cum si dece am ajuns aici, că nu tin minte să fi ales eu acest loc.
Privesc în juru-mi stiind că nu poti zăbovi prea mult timp într-o statie, dar nu stiu unde trebue să ajung. Mă retrag din calea altor rătăciti pe o bancă la margine să-mi analizez situatia. Am fost un provincial răsărit dintr-un cartier mărginas de la periferia Bucurestiului. Ce stiam eu atunci? Privită de pe Podul Grant, lumea părea ca un univers indepărtat ale căror căi treceau pe sub acest pod si sfârseau la unul din cele zece peroane acoperite ale Gării de Nord. De câte ori nu mă opream din drum privind cu putină invidie, fericitii din spatele frestrelor de vagoane elegante cu inscriptii aurii, ce putea călătorii nestingheriti în lumea largă. Cât de departe erau ei de mine atunci? Gândul de-o clipă că as putea evada cândva în lumea largă era pe atunci tot atât de îndepărtat ca un zbor în lună astăzi.
De pe Podul Grant, lumea de afară părea altfel; imaginea ei era grandioasă si plină de mister, oameni feluriti populând orase imense cu clădiri ce se pierd în volbura norilor si subsoluri luminate ca ziua, roind de freamât uman în adâncul pământului. Bogătiile si pacea îmbrăcau aceste locuri în nuante ferice ca de rai si în clipele acelea de visare, trezirea la realitate cerea efort ca să-ti continui drumul spre măcelăria de pe Crângasi unde ai auzit că se dă carne. Nu stiam pe atunci că destinul avea să-mi deschidă o poartă spre Occident.
Provincialul din mine a intrat în lumea Occidentului ca vagabondul lui Chaplin, fără un ban în buzunare, fără limbă să comunice cu semenii lui, fără un cunoscut care să-i îndrume pasii, un rătăcit fără rost între oameni cu rosturi stabile, ăsta am fost. Am bătut pe la usi ce prea des mi s-au închis în nas, nu pentru ajutor, ci pentru un job. Orice job. Voiam să le arăt că pot muncii, că sunt destoinic si nu mă tem de greu. Si am reusit; am fost angajat ca muncitor de întretinere la un hotel de lux. Seful m-a pus să organizez atelierul cu bancuri solide de lucru si rafturi multiple pentru inventar, si l-am organizat. Seful a fost asa de multumit, că a chemat directia să vad ce a fost făcut. Dirtectia a fost asa de multumită că m-a dus prin celelate birouri să fac la fel. Toti au fost multumiti, numai seful meu nu. Multi veneau direct la mine pentru o problemă si el a început să-mi facă sicane. La sfârsit de lună am fost concediat. M-a durut faptul dar am căstigat putină „experientă canadiană”.
Alte joburi, alte lectii si în sfârsit după trei-patru ani am găsit lucru în meseria mea. Soarele a început din nou să-si arate fata spre mine; cuibul părăsit „acasă” s-a transplatat aici; puii se împlineau confortabil si făcură aripi să zboare singuri si toate în jurul nostru începură a strălucii mai mult ca nici odată. Cu rosturi noi am devenit mai încrezători si optimisti. Mândria de-a fi cine eram, de-a ne putea adapta, învăta si răspunde unor probleme de care nu stiam înainte, ne-au făcut să realizăm propria noastră valoare pe care nu-am pretuit-o niciodată. Eram fericiti pentru fiecare nouă zi parcursă, pentru fiecare nouă achizitie făcută, pentru căsuta noastră care se înjgheba, pentru tot ce ne înconjura si mai ales pentru că ne puteam numii Canadieni. Visurile noastre din tinerete au căpătat adevărata lor fată aici, realizându-se cu mult peste cele mai optimiste asteptări, si acest simtământ de împlinire a rodit în noi netulburat o vreme îndelungată, până ce am trecut pragul noului mileniu. De atunci toate au început să se schimbe, dar nu atât ca în anii cei din urmă.
Soarele continuă să apară pe cer în fiecare dimineată, zilele se însirue ca în trecut, când calde, când reci, în ritmul lent dirijat de anotimpuri, dar în fiinta noastră s-a cuibărit negura, îndoiala si desnădejdea. Nu, valorile noastre nu mai sunt aceleasi ca cele ce le-am preamărit întrega noastră existentă. Familile copiiilor nostri sunt clădite pe nisipuri miscătoare ce nu cunosc statornicia. Copiiilor copiiilor nostri li se îmbuibă în scoli capetele cu doctrine mincinoase, mai rău decât am fost noi îndoctrinati, si sunt asmutiti cu furie pe lumea construită de noi si cei dinaintea noastră. Lumea noastră nu mai clădeste nimic, ea cumpără totul de afară. Tinerii nostri cu diplome universitare în buzunar servesc la masă la Mc.Donald si-si vor găsii relaxarea în timpul liber în fata programelor cu desmât, viol si violentă, oferite gratis de mai toate posturile de televiziune. Biserica se aliniaza în lupte politice cu activistii sociali si e împinsă să legalizeze homosexualitatea, avorturile, drogurile si să intre în acelasi rang cu defăimătorii ei, ateii. Si mai presus de orice, Moartea stă la pândă la fiecare colt de stradă.
Teroristii, anarhistii, hotii de profesie sau amatori, descreieratii si vagabonzii crescuti în scursoarea ghetourilor unde legea nu există, urmăresc din umbră prilejul unui atac mortal indiscriminatoriu numnai din dorintă de afirmare sau un căstig cât de mic. Si mi-e frică. Mi-e frică de mostenirea ce-o las copiiilor si nepotilor mei, mă înfricosează lumea în care ei vor trebuii să supravietuiască si care nu e aceea pe care eu am plănuit-o si pentru care am robit întreaga mea viată. Mi-e frică de iminenta repetării din Biblie, a pârjolului din Sodoma si Gomora ce de data asta va aduce un sfârsit Apocaliptic lumii.
De aceea mă văd astăzi poposind într-o statie necunoscută, într-o lume necunoscută, fără să stiu unde, cum si dece am ajuns aici, că nu tin minte să fi ales eu acest loc cu bună stiintă. Am căutat cărarea spre o viată mai bună, dar fără cunostiintă, drumul a făcut o cotitură bruscă din care nu văd cum m-as putea întoarce inapoi la lumea visată de mine pe Podul Grant.
Oameni, dati-mi înapoi lumea visată!
|
David Kimel/Toronto 8/27/2018 |
Contact: |
|
|
