Balada vieţii trecătoare
Un tren lung ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit, şi când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până când ne dăm noi seama,
Sună, pleacă, … a trecut…
Iar durerile sunt staţii,
Lungi, de nu se mai sfârşesc.
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri !
Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iată un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă
Să ne-ntoarcem înapoi ?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna veşniciei
C-am trăit şi n-am ştiut.
BALADA VIEŢII TRECĂTOARE
Rabindranath Thakur (în transcrierea mai veche din bengaleză: Rabindranath Tagore) a fost poet, filozof, componist, muzician şi adept al mişcării Brahmo-Samai, care, printre altele, a forţat interzicerea arderii văduvelor în India. În 1913 a primit Premiul Nobel, devenind primul laureat Nobel din Asia.
Poezie superbă !
Această poezie stă scrisă la intrarea în biserica de la Sădinca, jud. Sibiu, loc unde s-au pus bazele unei mici mănăstiri, condusă de părintele-călugăr David. Atât de frumoasă, pe cât de adevărată.
|
