Scrisoare pastorală
Biserica și Marea Unire(VII). Au urmat zile de înălţătoare bucurie a întregii naţiuni româneşti, când armatele române recucereau pas cu pas fiecare metru de pământ românesc, când aceleaşi armate au trecut victorioase Carpaţii. Presa vremii şi scrierile memorialistice din acel timp vorbesc de felul cum a fost primită armata română de populaţia locală, majoritar românească din satele şi oraşele Transilvaniei. Puţine momente atât de înălţătoare au fost date vreunui popor de-a lungul vremii!
Victoria Armatei române a fost fructificată cu folos de românii de pretutindeni. Anul 1918 a fost an de hotar în contextul marilor împliniri naţionale româneşti. Unirea cu Basarabia (aprilie 1918), Bucovina (octombrie 1918) şi cu Transilvania (1 dec. 1918) s-a împlinit. Era un act pecetluit cu mii de jertfe presărate pe câmpurile de luptă, cu mii de eroi aflaţi până astăzi în morminte ştiute sau neştiute. La aceste jertfe de viaţă şi de sânge se adăuga lucrarea mare a neamului românesc de pretutindeni. Am putea numi aici pe cei risipiţi prin ţările europene şi chiar pe cei de peste ocean. Poporul român îşi dovedea în faţa lumii maturitatea, forţa şi voinţa de a fi el însuşi, de a lupta până la jertfa supremă pentru înfăptuirea marilor sale idealuri.
Românii din Transilvania nu s-au lăsat mai prejos decât fraţii lor din Basarabia şi Bucovina. Anul 1918 a fost hotărâtor. Acţiunile politice întreprinse de fruntaşii intelectualităţii transilvănene reuniţi în Partidul Naţional Român au declanşat energii prounioniste nebănuite în rândul populaţiei româneşti din Transilvania. Ierarhii români, ortodocşi, cât şi greco-catolici, dintre care citez pe Ioan I. Papp al Aradului, Miron Cristea al Caransebeşului, Dimitrie Radu al Oradiei, Iuliu Hossu al Gherlei, Valeriu-Traian Frenţiu al Lugojului şi-au dat completa adeziune pentru cauza românească a unirii cu Ţara. Publicaţiile bisericeşti ale vremii, precum „Telegraful Român” de la Sibiu, ,,Biserica şi Şcoala” de la Arad, ,,Foaia Diecezană” de la Caransebeş, ,,Unirea” de la Blaj sau ,,Glasul Poporului” de la Sibiu s-au alăturat cu toată puterea lor de convingere altor publicaţii ardelene prounioniste şi au format opinia populară atât de necesară declanşării actului propriu-zis al Unirii.
În toate localităţile Transilvaniei şi Banatului au loc întruniri, adunări, manifestaţii, iar printre organizatorii şi mentorii acestora sunt şi preoţii. Profesorii de teologie de la Sibiu, clerici şi mireni, au avut un rol deosebit în pregătirea actului Unirii. La 1 Decembrie, toată populaţia românească a Transilvaniei era pregătită pentru Unire. Istorica zi de la 1 Decembrie 1918 o dovedeşte cu prisosinţă. Din toate satele şi oraşele Ardealului şi Banatului au venit la Alba Iulia delegaţi într-un entuziasm de nedescris. Cu adeziuni şi semnături din partea obştilor care-i delegaseră, reprezentanţii naţiei se duceau la Alba Iulia să-şi mărturisească crezul: noi vrem să fim una cu Ţara. Peste o sută de mii de români au fost acolo. Erau înveşmântaţi cu haine naţionale, fluturau steaguri şi eşarfe tricolore, cântau cântece patriotice, mobilizatoare. Ca un torent de ape veneau din munţi şi din câmpii tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, intelectuali şi oameni simpli, având în fruntea lor preoţi cu cruci şi steaguri, călăuziţi toţi de un singur ideal, de o singură bucurie: ctitoreau România Mare în acea zi de sărbătoare supremă. În dimineaţa zilei de 1 Decembrie au bătut clopotele tuturor bisericilor şi mânăstirilor din Transilvania şi Banat, vestind ziua ,,Învierii”, ziua ,,Unirii”. S-au ţinut cuvântări înflăcărate la Alba Iulia, dar şi în satele şi oraşele Transilvaniei, astfel încât hotărârea de la Alba Iulia era expresia voinţei unanime a întregii suflări româneşti din Transilvania şi Banat. Intelectualitatea transilvăneană, cunoscătoare a principiilor dreptului internaţional, consfinţea în Rezoluţia din 1 Decembrie 1918, pe baza principiului autodeterminării popoarelor, unirea Transilvaniei cu România. La citirea ei de către marele Vasile Goldiş, martorii oculari spun că s-a pornit ,,un uragan de aplauze, care a durat circa 10-15 minute. Fereastra fiind deschisă, lumea de afară a auzit hotărârea pronunţată şi a izbucnit în chiote de bucurie, care s-au transmis departe, până la ultimul om ce aştepta cu sufletul la gură marea hotărâre…. Mulţi plângeau, alţii îngenuncheau şi, înălţându-şi privirile şi mâinile spre cer rosteau rugăciuni atât de fierbinţi, că trebuiau să se audă până la al şaptelea cer. Am înnebunit cu toţii, năzărindu-ni-se că vedem în văzduh pe însuşi Mihai, Mircea, Ştefan, Avram Iancu. Credeam în acea zi că şi sfinţii din cer poartă costume naţionale româneşti, iar Dumnezeu haina albă a dreptăţii pentru toţi”. Episcopul Aradului, Ioan I. Papp, trăgea concluziile cuvenite la terminarea Marii Adunări: ,,Ne-am prezentat… in corpore la această sărbătoare naţională ca să dăm probe învederate că ori de câte ori se tractează despre soarta neamului românesc, clerul şi poporul credincios, ca fii adevăraţi una sunt în cugete şi simţiri, sunt una în dorinţele şi aspiraţiile naţionale”. Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, viitorul patriarh, completa: ,,Nu putem şi nici nu avem lipsă să retezăm Carpaţii, căci ei sunt şi trebuie să rămână şi în viitor inima românismului, dar simţesc că astăzi, prin glasul unanim al mulţimii celei mari, vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească”. Din delegaţia care a prezentat regelui Ferdinand la Bucureşti Hotărârea Adunării Naţionale din Alba Iulia au făcut parte şi episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu.
Hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia avea să fie consfinţită la Conferinţa de Pace de la Trianon printr-un tratat internaţional recunoscut şi parafat de toate statele europene participante, inclusiv de Ungaria.
Unirea de la 1918 trebuia consolidată pe plan intern şi recunoscută pe plan internaţional. Nu peste tot aveam prieteni. Un prim pas pentru consolidarea Unirii era unitatea bisericească. Biserica Ortodoxă Română era împărţită în conformitate cu vechea configuraţie politică. Mitropolitul primat Miron Cristea face eforturi susţinute pentru unificarea religioasă. Are în jurul lui ierarhii din întreaga Românie, preoţii şi credincioşii. Întrunirile care au loc în diferite oraşe ale ţării dovedesc cu prisosinţă acest lucru. Prima întrunire a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la care participau şi ierarhii din provinciile româneşti alipite de curând Patriei - mamă s-a petrecut în 1919 la Bucureşti. În strânsă colaborare cu autorităţile de stat, s-a formulat proiectul ,,Legii şi Statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române”, care va apare în 1925. Prin aceasta se ridica instituţia la nivel de Patriarhat. Punerea ei în aplicare s-a făcut în acelaşi an, împlinindu-se astfel şi aspiraţia de veacuri a Bisericii noastre de a fi pe deplin autocefală şi autonomă.
Unirea de la 1918 a fost împlinirea unor aspiraţii de veacuri ale tuturor categoriilor sociale româneşti, de la simplu ţăran până la omul politic. Că ea nu a rezistat prea mult în timp, faptul nu s-a datorat dezbinărilor interne, ci raptului istoric Ribentrop-Molotov din 1940, când iarăşi au fost smulse de la sânul Patriei-mamă provincii româneşti străvechi, precum Basarabia şi Bucovina. Alte multe decenii aveau să rămână sub administraţie străină, deşi, în realitate, conştiinţa apartenenţei de spaţiul românesc nu a lipsit niciodată, iar dorinţa de reunificare a sălăşluit în sufletul românesc, deşi nu a putut fi întotdeauna exprimată cu tărie. Abia evenimentele din 1989 care au bulversat Europa de Răsărit au făcut ca să renască speranţa că idealul multimilenar al neamului românesc va avea condiţii prielnice să se împlinească. Realităţile istorice erau însă destul de vitrege şi nu au permis reunificarea politico-administrativă. S-a putut realiza însă, deşi parţial, reunificarea religioasă. Ne referim la înfiinţarea Mitropoliei Basarabiei sub jurisdicţia Patriarhiei Române, mitropolie la care au aderat numeroşi preoţi şi credincioşi.
Unirea de la 1918 a fost o etapă din istoria atât de zbuciumată a neamului românesc. Ea a dovedit că împlinirea este posibilă. Aceasta ne dă speranţe pentru prezent şi pentru viitor.
*
Sfaturi părintești. Vom reda mai jos câteva cuvinte ale Sfântului Cuv. Siluan Athonitul despre iubirea Maicii Domnului pentru noi, oamenii:
,,Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, eu aş fi pierit demult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.
Cu adevărat, ea este ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în Ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele. Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă! Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.”
*
In memoriam: Dumitru Fărcașu. S-a stins zilele acestea un mare Artist și un mare Om: Dumitru Fărcașu. Toți îl știam de ani și ani de zile. Cele mai frumoase concerte de muzică populară erau acelea în care îl vedeam pe Dumitru Fărcașu. Era artistul care scria istorie cu taragotul lui. Cântecul lui Dumitru Fărcașu nu era numai muzică; era istorie, filozofie, bucurie și durere, hohot de plâns și de râs, amintire și speranță, înfrângere și victorie. Dar ce nu era! Numai când ascultam pe Gheorghe Zamfir sau pe Constantin Gherghina sufletul îmi era atât de răscolit, iar izvorul lacrimilor se descătușa. Cântecul lui Dumitru Fărcașu învia moșii și strămoșii, eroii neamului căzuți pe câmpuri de luptă, știuți și neștiuți. Învia marii bărbați ai neamului și faptele lor de sfântă aducere aminte.
Prin taragotul lui, Dumitru Fărcaș cântă munții, dealurile și câmpiile, apele și vremile; plâng cei neplânși, horesc îndrăgostiții. Zvâcnirile cântului său amintesc de suspinele mamelor nemângâiate, bocind la mormântul sau la amintirea fiilor morți la hotare, ori secerați de boli; amintesc de inimile încătușate de iubire, nevoite să se despartă poate pentru totdeauna. Cântul lui Dumitru Fărcaș este mâna cu care Dumnezeu mângâie pământul Maramureșului natal, al Transilvaniei, al Bihorului, al Banatului, al Țării Românești, al Moldovei, al Dobrogei și al tuturor țărilor din împărăția limbii române.
Cântecul lui Dumitru Fărcaș este sărutul pe care Dumnezeu îl dă sufletului românesc dintotdeauna, sufletului cel atât de încercat al neamului românesc. Glasul taragotului devine glasul istoriei venit din adâncuri de vremi, care povestește despre fapte de mărire ale marilor bărbați ai neamului, despre lupte grele, prin care ne-am apărat hotarele. El are două altare, pe care le cântă și le adoră, le poartă în inimă: ,,Țara mea și Draga mea”. Înțelegem noi bine mesajul acesta al lui Dumitru Fărcaș? Acestea ar trebui să fie altarele dintotdeauna ale sufletului românesc: Țara și Familia cu toate valorile lor.
Rapsodul este un bătrân al nației sale, îndrăgostit de tot ce-i valoros în cultura și în arta românească. El a străbătut lumea în lung și-n lat și pretutindeni a spus lumii cine suntem, de unde venim, ce idealuri avem; le-a spus tuturor celor ce au vrut să-l asculte cât de frumos este sufletul românesc, cât de măreață este România tainică, profundă, România românilor adevărați. Dumitru Fărcaș a vorbit prin glasul taragotului său românilor răspândiți pe toată fața pământului de casa părintească, de căldura căminului părintesc, de poarta și de masa de acasă, de hora din duminici și sărbători, de pâinea scoasă de mama din cuptor, de merele și de nucile din grădină, de turmele de oi păscând pe coastă, de ciobanul ce-și doinește dorul. Dumitru Fărcaș ne-a făcut pe toți cei ce l-am ascultat ca pe-o liturghie, fie că am fost aici, fie peste mări și țări, să-i mulțumim lui Dumnezeu că suntem români, că facem parte din acest popor și din această țară. Ne-a alungat decepțiile și disperările, nemulțumirile și frustrările și ne-a redat speranța, încrederea în viitor, bucuria de-a trăi.
Dumitru Fărcaș a fost străjerul de la hotare, care a scris pe cer cu cântecul său, ca să citească toți vrăjmașii, că peste acest neam nu se trece.
Dumitru Fărcaș a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în grădina casei părintești, la umbra nucului sub care și-a petrecut copilăria și să-i fie învelit trupul și inima cu pământul de acasă, pe care l-a iubit și l-a sfințit cu iubirea sa.
A plecat dintre noi, dar sufletul lui a rămas să ne cânte în continuare, să ne redea nădejdea, și încrederea, curajul și puterea să supraviețuim, în ciuda tuturor necazurilor, dușmăniilor, vremurilor și micimii omenești.
Dumnezeu să te ierte, Dumitru Fărcașu, Român adevărat!
*
File de jurnal – 11 Mai 1982. ,,Sâmbătă am avut servicii în Malovăț. A avut parastas și Ioniță Bobaru(Ion Luca), originar din Bârda. E un tip deosebit, rezervat în relațiile cu consătenii, meditativ. I-a murit un copil de 20 de ani în urmă cu șapte ani. A început să critice stările actuale de lucruri din țara noastră. Printre altele a spus: ,,Cum e posibil ca-n țara românească, țara grâului și a belșugului, să ajungem pe punctul de a muri de foame?” A mai zis și multe altele, deși am încercat să-l temperez. Am rămas foarte surprins, când mi-a spus că un inginer i-a vorbit despre mine și despre o scrisoare foarte veche, pe care aș fi descifrat-o eu. Probabil este vorba de inscripțiile de Murfatlar-Basarabi. A insistat asupra convingerii sale că eu nu voi rămâne în Malovăț, fiindcă mă ,,duce capul”.
Seara eram la poartă și lucram la mașină. A trecut B. M. din Crăguești, socrul verișoarei mele Adrinuța, beat criță. A oprit mașina și mi-a cerut de băut. Refuzând eu să-i împlinesc dorința, m-a înjurat și mi-a spus că ,,porc să fiu, dacă eu ți-oi călca vreodată pragul!” Mda! Mare pagubă!
Duminică am făcut slujbă la Bârda. M-am dus apoi la Malovăț, unde am avut o nuntă (Ionașcu Ștefan) și un botez(Curea). De acolo am plecat la Negrești, la nunta lui Negrescu Georgică. Am lăsat mașina în Malovăț. E drum forestier și cu mașina mea nu pot ajunge. M-am dus pe jos. Pădurea e verde, iar păsările nu fac economie la cântat. Am ajuns cam târzior la nuntă. Nu era lume multă. Georgică a primit numirea pe Parohia Husnicioara. Are vreo opt sate. O poziție foarte nenorocită. Au venit la nuntă și vreo cincisprezece colegi de-ai lui Georgică de la facultate. Au fost cuminți și liniștiți. Am stat cu familia Pr. Iliescu Dumitru din Bobaița la masă. Au avut pregătire bună, dar carnea a fost veche și, în parte, stricată. Tăiaseră vitele cu o săptămână înainte, de teamă să nu le fie confiscate. Seara am ajuns la Malovăț cu familia Iliescu. Mașina lor este un IMS și merge și pe drum forestier.
De luni până azi am pierdut timpul după lemne. Când găsesc pădurarul, nu am mașină; când am mașină, nu găsesc pădurarul. Când le am pe astea amândouă, nu am lemne corespunzătoare. Azi am fost în pădure la Gârdan. Se lucrează intens la decopertare, pentru a exploata apoi cărbune(turbă). E o jale să vezi jaful care s-a făcut în pădure! Se taie fără milă , iar zeci de buldozere, tractoare și mașini sapă și cară pământul aiurea. Bietele plante! Dacă ar putea, ar lua-o și ele la sănătoasa”(Va urma).
*
Bunica și intelectualii. Am găsit pe internet o poezie cu acest titlu, semnată de Pr. Sorin Croitoru, în care se scoate în evidență credința puternică și nestrămutată a omului din popor privind existența lui Dumnezeu și nebunia celor care își caută originile în animale sau în alte bazaconii. O socotim interesantă și de actualitate. Iat-o:
,,Bunica nu avea cultură,
Nu studiase-așa, ca noi…
Se ,,cultivase"-n bătătură
Și la prășit de popușoi.
Nu, nu era analfabetă,
Dar nici școlită nu era.
Din Biblia îngălbenită
De multe ori ea ne citea.
Mi-o amintesc în nopți de vară,
Cum se ruga lui Dumnezeu
Privind spre stele, în grădină,
Și neștiind că sunt și eu.
Ea nu luase masterate,
Nici doctorate n-a luat,
Însă credea cu fermitate
În Cel ce lumea a creat.
Cum să-i fi spus bunicii mele,
Ce se ruga spre cer mereu,
Că bolta cea cu mii de stele
Nu-i opera lui Dumnezeu?!
Să fi-ndrăznit să-i zici bunicii,
În noaptea cu parfum de fân,
Că greierii și licuricii
Nu-L au pe Dumnezeu Stăpân?!
Nici n-ai fi terminat ideea,
Știu foarte bine ce îți spun:
Bunica mea, din clipa-aceea
Te-ar fi privit ca pe-un nebun.
Căci, după mintea ei vioaie,
Nimic nu-i fără autor:
Nici clăi de fân, nici mușuroaie,
Nici simpla urmă de tractor.
Să îi fi spus bunicii mele
Că soarele ascuns în nor,
Sau câmpul cel cu floricele,
Există fără Creator?!
Așa erau bătrânii noștri,
Crezând în Domnul Dumnezeu;
Strămoșii au crezut, bunicii,
Și mama mea credea, și eu.
Dar intelectualii lumii,
Cu diplome la școli de soi,
Mai caută și-acum dovada
Că ei se trag din maimuțoi.
Ei scurmă harnici prin țărână
Și caută bucăți de os,
Prin care vor să demonstreze
Că nu suntem ai lui Hristos.
Aceasta este marea luptă,
Vrăjmașul vrea prin rațiuni
Să ne lipsească de credința,
Ce-o moștenim de la străbuni.
Să nu-i lăsați să vă golească
De harul ce-l aveți în voi;
Rugați-vă să se-nmulțească,
Iar Duhul va veni șuvoi,
Căci Tatăl nostru ne iubește
Și nu ne lasă lui Satan.
Cu harul Său ne ocrotește,
Vrăjmașii se trudesc în van.
Pe cei ce pierd credința dreaptă
Și-ncep să-și râdă de strămoși,
O grea robie îi așteaptă,
Căci demonii nu sunt miloși.
Urcați, urcați în Arca Sfântă,
În casa Domnului Hristos.
Biserica pe val plutește,
În timp ce lumea merge-n jos.
Amin!
*
Zâmbete. ☺Ca să te lași de alcool, îți trebuie multă tărie ! ☺În fiecare zi trec pe lângă Gara de Nord şi văd acolo o țigancă însărcinată. Mi-e aşa milă! De 2 ani stă să nască acolo biata de ea şi tot nu reuşeşte !… ☺Am fost de m-am spovedit! Câte amintiri plăcute! ☺Cu adâncă durere anunțăm dispariția dintre noi a celui ce a fost Doru D. Muncă; ☺Numai în limba română poate fi întâlnit un asemenea grad de rudenie: mamă de bătaie soră cu moartea. ☺Bărbatul a fost creat înaintea femeii, ca să apuce să spună și el câteva cuvinte fără să-l întrerupă nimeni. ☺Femeia are suflet bun. Ea poate ierta bărbatului orice, chiar și când el n-are nici o vină.
*
Vârsta lui ,,De ce?” ,,- Când oi fi eu bătlân, o să le povestesc nepoțeilor mei!” ,,- Lasă că am să te văd eu atunci!” ,,- Nu mai mă vezi tu, tataie, atunci!” ,,- De ce?” ,,- Păi, tu dispari!” ,,- Cum adică?” ,,- Așa cum dispar toți bătlânii: câte unu, câte unu….!”
*
Sănătate, pace și bucurii!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 8/20/2018 |
Contact: |
|
|
