Din ciclul de povești “ Asta este România” - Țara lui Mihai Eminescu
Bunicii îi învață pe nepoți, iar nepoții ascultă
În fiecare seară, înainte de a merge la culcare și de a asculta povestea, Nina se oprește în fața ferestrei, dă perdeaua la o parte și cerceteaza cerul cu ochii ei mici și ageri. Și de fiecare dată are câte o întrebare pentru noi, bunicii.
Era o seară frumoasă, de iunie. Nina, ca de obicei, se așezase în dreptul geamului și se uita la cerul plin de stele. O dată, de două ori, ca apoi să se întoarcă spre mine și, îngândurată, să mă întrebe:
- Mita, de ce unele stele sunt mici iar altele mari, de ce una strălucește mai tare și alta mai puțin? Uite! A mai apărut o steluță. Și încă una. Una chiar mică mică detot. De unde a apărut? Oare ea mă vede pe mine? Uite! Cred că vine spre mine…
- “ La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă”, numai ce îl auzim pe Mito care aduce paharul cu lapte pentru Nina.
- Asta nu e o poveste, Mito.
- Nu, Nina. Astea sunt versurile lui Mihai Eminescu care a scris cele mai frumoase poezii despre stelele la care te uiți tu.
- Atunci, în seara asta, vreau să-mi citiți versurile...
- Sigur. Pot chiar să ți le recit: “Peste vârfuri trece lună/ Codru-și bate frunza lin” îl auzim noi pe Mito, care se apropie și el de fereastră.
- “Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă”, îmi aduc eu aminte, alăturându-mă lor.
- Cred că aș putea face un desen după versurile lui Eminescu. Numai așteptați!
Nina își scoate pensoanle din sertar, acuarelele, caietul de desen și începe să picteze.
- Uitați! Cerul cu stele. Luna. Codrul. E ca un tablou de natură.
- Așa este. Nina draga, asta este România, țara lui Mihai Eminescu, stăpânul naturii și al poeziei românești. Numai ascultă! ” La mijloc de codru des/ Toate păsările ies” sau “ Marea și cu râurile,/ Luna și cu soarele,/ Codrul cu izvoarele”
- Îmi plac toate versurile astea, ne spune Nina, care fuge iar la fereastră.
- Cred că steluța cea mică mică chiar vine la mine. Steluță, să știi că vin înapoi. Acum mă duc să termin tabloul.
- Dacă vrei să pictezi natura lui Eminescu, Nina, atunci trebuie să pictezi și pădurea de argint, floarea albastră și plopii fără soț, teiul și floarea de tei, păsările și luminișul, lacul și izvoarele…
Pe când citeam din versurile lui Eminescu, iar Nina era când aplecată deasupra desenului ei, când la fereastră, urmărind steluța, treptat am simțit în cameră ceva ca o adiere, apoi am auzit ca un susur de izvoare, dupa aceea un foșnet ca de rămurele, un freamăt ca de codru, o tresărire de undă a apei, o mireasmă de tei, o răcoare de seară, ceva ca o glăsuire a pădurii…
Am dat să mai spun niște versuri, când deodată s-a auzit pendula din casă, bătând miezul nopții. Mă aplec peste tabloul Ninei și o lumină puternică mă izbește în față.
-Mita! Mito! Uitați! Steluța a venit la mine. A lăsat urme de pulbere argintie pe foaie. Iar Nina fuge repede la fereastră, de unde o auzim:
- Mulțumesc mult, steluță. Să mai treci pe la mine. Mita! Mito! Cred ca ăsta este cel mai frumos desen al meu. Știti ceva! Aici, sus , în mijlocul cerului am sa pictez steluța, chiar cu pulberea argintie de la ea, iar tabloul am să-l dedic stăpânului naturii și al poeziei...
- Adică lui Mihai Eminescu, adaug eu, care încet o iau pe Nina în brațe și o pun în pătuțul ei.
Nina a dat să mai pună o întrebare, dar cum a simțit căldura plapumei, a adormit imediat, în “foșnetul” versurilor lui Mihai Eminescu: “ Somnoroare păsărele/ Pe la cuiburi se adună,/ Se ascund în rămurele-/ Noapte bună!”
Brampton ON - Canada
august 2018
|
Adriana Gheorghiu/Brampton ON 8/15/2018 |
Contact: |
|
|
