Veronica Pavel Lerner vs Caligrafii emoționale dincolo de Ocean
Nicolae Băciuț în dialog cu Veronica Pavel Lerner Oameni – Repere – Mărturii (Ed. Vatra veche, 2018, Tîrgu-Mureș), o carte construită într-un dialog auctorial deschis cu Veronica Pavel Lerner, o carte care (cel puțin în timp, dacă nu în prezent) credem că va putea fi o memorialistică aparte – și nu întâmplător - Nicolae Băciuț este scriitorul care „de mai bine de patru decenii m-am/[s-a] pus în slujba dialogului literar”, afirmând în debutul cărții - Un ocean între întrebări şi răspunsuri – și dacă vom considera că prin anii aduși în interviul reporterului - întrebări și răspunsuri așezate sub „marca” a te avânta pe un teren, poate, „minat” de sensibilități „criptice” – se înscrie în arealul unui memorial al (ne)cuvintelor. Nicolae Băciuț, cronicarul înzestrat cu o judecată de valoare purtătoare de mesaj responsabil de sensul cultural-ideologic, privind o perioadă „ne-determinată” a incertitudinii în orizontul cultural-politic, se responsabilizează, și în aceste ... Mărturii, prin chiar sentimentul asumat și ca poet care, prin sine, spune ceva despre Sinele semenilor într-un dincolo al devenirii. Ne amintim că Jean Bart realizează un impresionant jurnal de călătorie - „Peste ocean Note dintr-o călătorie în America de Nord” (1926) - nu ca ceva analog, însă gândul în călătoria „peste ocean”, aparent inevitabil, în dialogul cu Veronica Pavel Lerner re-cucerește o lume a trăirilor interioare pe care cititorul le consumă și, parcă, el însuși, devine martor al amintirilor protagonistei care re-constituie imagini ale unor vremuri nu „de mult apuse”, ci vremuri pline de hazul şi farmecul copilăresc, de „visul copilăriei și din adolescență reprezentat de iubirea pentru Artă sub toate formele ei (muzică, pictură, scris)...” (Mihai Zamfir); Veronica Pavel Lerner răspunde provocării, „peliculei”, cu cele (peste) 100 de întrebări ale interlocutorului ei.
Dialogul din Oameni - Repere – Mărturii caută să aducă la lumină emoția și trăirile Veronicăi Pavel Lerner, aflată într-un București mai puțin cunoscut lectorului de azi, oricare ar fi el, ceea ce stârnește, pe de o parte, curiozitate admirativă și pe de alta, admirație cognitivă prin prizma unor destăinuiri elegiace. Cartea este alcătuită prin întrebări graduale, urmărindu-se realizarea unui portret literar dat de (auto)rigoarea frazei/ frazării, nu atât cu emfază de ceremonial de confesie melancolică, ci mai degrabă o confesie a reveriei timpului și spațiului, condensat în însăși muzicalitatea interiorității celui intervievat, și, să zicem și, că nota poesisului din întrebările propuse de autor au condus la creionarea unui edificiu memorialistic de peisaje și personalități marcante, evocate de Veronica Pavel Lerner, precum N. Steinhardt, Andrei Pleșu, Alina Diaconu, Dumitru Puiu Popescu, Toma Pavel. Credem că Nicolae Băciuț realizează dincolo de retorica dialogului, sugestia vizualului prin cuvântul care se modelează prin cuvânt într-o nouă imagine plăsmuitoare de adevăr și credință a nobleței de a fi român dincolo de Ocean. Măiestria cu care autorul își pregătește actantul, pentru a înregimenta oameni și locuri, fapte și emoții, face parte deja din binecunoscuta tehnicalitate emblematică a jurnalistului, un remarcabil surprinzător de esenţe ale spaţiului în dinamica inefabilului
Dacă avem întâi un dialog cu privire la Copilărie (a), în fapt, întregul evantai de întrebări se alcătuiește în jurul ideii de literatură și cultură, cu atât mai mult cu cât „viața înseamnă literatură și literatura înseamnă viață”. Maurice Blanchot, în L’Espace littéraire (Spaţiul literar), făcea următoarea afirmaţie: „Lectura este mai pozitivă decît creaţia, mai creatoare, deşi nu produce nimic.“ Se naște întrebarea dacă aceasta nu produce apriori nimic? Din contră, literatura este chiar mişcare de descoperire, ceea ce se adeverește și în mărturisirile Veronicăi Pavel Lerner, apreciind că „lipsa de comunicare între oameni, pe toate planurile, duce la neînțelegri, abuzuri, acte de violență. În lumea culturală, dialogul completează actul artistic. Pictorul se exprimă prin formă și culoare, poetul prin cuvânt, muzicianul prin sunete. Mi se pare însă interesantă și explorarea, prin dialog, a ideilor omului din spatele artistului.” [p. 13] Experienţa gândirii celei intervievate dă posibilitate manifestării unei biografii lipsită de „celebritate” și asta pentru că „biografiile sunt interesante în măsura în care epoca istorică, politică și culturală influențează autorul”, iar de biografic depinde însăși existența unei opere, de pildă Jurnalul fericirii lui N. Steinhardt, unde „nu numai regimul infernal a determinat scrierea și apoi interzicerea romanului, ci și personalitatea lui N. Steinhardt care, în ciuda multiplelor interogatorii și torturi (fusese implicat în procesul lui Noica), nu a divulgat agenților de securitate ceea ce ei doreau să afle.” [p. 16] La întrebări delicate - despre „Ce ați însemnat, de la început, pentru părinții dv.?” ori „Care sunt cele mai vechi amintiri pe care le aveți? Când ați deslușit prima oară rosturile lumii?” – mărturisirile Veronicăi Pavel Lerner sunt de-a dreptul tulburător de emoționante - „Nu știu ce am însemnat pentru părinți la naștere. Când am avut cinci ani și m-am îmbolnăvit de poliomielită, iar viața mi-a fost în pericol, (...), tata a albit într-o singură noapte, iar cele trei săptămâni din spitalul Colentina le-am petrecut cu Gra, străbunica maternă, mama n-a suportat. (...) De la trei ani am început să rețin oameni și obiectele înconjurătoare. (...) Am trăit de la o vârstă foarte fragedă un intens dialog cu obiectele (...) și legătura mea cu lumea a fost atât de puternică încât, atunci când am venit în Canada, am făcut, ca să mă pot simți ca acasă, un efort intens, care a durat peste șapte ani, pentru a restabili legături, ca în copilărie, cu obiectele și cu natura.” [p. 19] Cât despre moștenirea genetică, fără îndoială că protagonista este recunoscătoare tatălui de la care „mi se trage urechea muzicală, gustul pentru poezie și tot ceea ce ține de fantezia artistică. De la mama am moștenit forța interioară și perseverența, care m-au ajutat să răzbat într-o viață nici ușoară și nici lipsită de obstacole.” [p. 21] Nu pot fi reiterate amintiri fără a localiza și energia locurilor unui ludic amprentat de personalități, precum Alina Diaconu „cu un an și jumătate mai mică decât mine, era prietena mea cea mai apropiată. Tatăl Alinei era scriitor și avocat, dar era și un mare iubitor de tablouri (...) Aveau tablouri de Petrașcu, Iser, Ciucurencu, Pallady (...) în casa lor se aduna lumea intelectuală a Bucureștiului: scriitori, doctori, avocați, printre care era și N. Steinhardt.” [23] La întrebarea „Ce vă amintiți despre Bucureștiul copilăriei?”, răspunsul este dat într-o notă jovial-ludică: „Bucureștiul copilăriei mele avea limitele date de traseul meu cu tricicleta, pe trotuarul străzii, unde știam toate crăpăturile pavajului de pe trotuar”, ca mai apoi într-un crescendo tempus să fie amintit cotidianul cu „căruțele cu pepeni, cartofi, varză”, nelipsitele „strigăte ale furnizorilor ambulanți” și, nu în ultimul rând, momentele unei zile cu dimineața și nelipsita lăptăreasă ori seara cu muzica de dans din grădina restaurantului „Zorile roșii”, din apropiere, „din care cauză nu puteam dormi cu geamul deschis” [p. 26], desigur și „trăsura care ne ducea la Gara de Nord”, toate amintiri ale Bucureștiului de altădată, iar în 1979 „s-a produs și trezirea mea în ceea ce privește adevărul politic și economic din România.” [p. 27]
Primii ani de școală, ca parte din interviul cărții, reliefiază o autentică vocație a Veronicăi Pavel Lerner pentru tot ceea ce înseamnă „asalt” și „salt” în viață și în performanțe științifice, artistice (vol. Binecuvântatul prezent, Ed. Pallas, 2008). Nicolae Băciuț, în spațiul literalității, al senzorialului, își pregătește lectorul în a da curs irizărilor confesiunii, în care Veronica inserează ca într-un joc al aducerilor aminte oameni–prieteni ai adolscenței care știau a oferi din prinosul inimii lor. Mai mult, interlocutorul este adus în fața ineditului: „- Prin ce se deosebește școala/ educația de acasă, de cea instituțională? Cât și cum a contat ceea ce ați învățat atunci pentru ceea ce ați făcut în viață? Ați putea face o comparație între școala de atunci și școala de acum, la acest prim nivel, în România sau Canada?” Este impresionant punctul de vedere prin care se atinge acel ceva, de care școala nu trebuie să se lipsească, pentru a fi ceea ce se așteaptă a fi: „- La copii mi se pare că doar a se amuza (to have fun) nu e de ajuns (...) E nevoie de oameni competenți și bine informați în organismele care legiferează schimbările din învățământ.” [p. 45] În ceea ce privește Liceul, adolescența, protagonista nu consideră, precum Bacovia în poeziile sale - liceu, cimitir al tinereții mele, ci mai degrabă „fiecare zi era un fel de cursă cu timpul, pe care îmi plăcea să o câștig. Continui să practic acest gen de curse chiar și în ziua de azi !” [p. 54] Diversitatea strategiilor autorului, de a aduce actantul în proximitatea lectorului, sunt meștejugite, în sensul că ele primesc forme, sensuri și înțelesuri pe măsura pregnanței evocatoare. Fără a vitregi lectorul de frumusețea auctorială, ne îndreptăm atenția către răspunsul la una dintre întrebările atât de pliate pe istoricul prezent: „- Ce anume rămân de referință pentru această etapă a devenirii dumneavoastră? Profesori, colegi? V-a ajutat școala să vă descoperiți vocația, să vă proiectați împlinirea?” Lămurirea vine, oarecum, peremptoriu: „împlinirea mea nu știu dacă s-a datorat școlii sau mai curând valorilor învățate în casă, cărților din bibliotecă, mai precis a educației și exemplului părinților și fratelui.” [p. 63] Dacă Fănuș Neagu are un titlu de carte Frumoșii nebuni ai marilor orașe, iată că întrebarea pe care Nicolae Băciuț o formulează - „Cum erau frumoșii adolescenți ai celui mai mare oraș din România tinereții dv.?”-, primește un răspuns eliptic în frumusețea și franchețea frazei: „- Adolescenții bucureșteni erau, în anii `60, niște nebuni chiar mai frumoși decât cei din alte țări, pentru că tinerețea, zâmbetul și zburdălnicia lor a completat lipsa de libertate a a epocii” [p. 65]
Veronica Pavel Lerner este „adusă” în Anii de maturitate. Plecarea din țară, un moment tulburător și numai în a-l conștientiza, ca simplu cititor/ ascultător, ori fără îndoială că emoția celei care povestește se conjugă, dacă nu cumva se amplifică, amprentată de sensibilități, poate, recurente în tonalităţi sumbre ale unei Românii sufocată de idei și ideologii comuniste, un timp lipsit de orizont, închistat în însăși absurditatea profanului manifestat în dualul a fi. Mobilitatea stilului, cu care reporterul formulează întrebări expansiv-emotive, lasă loc meditației și livrescului în a se contura ideea generalizatore: „- Și totuși, v-ați despărțit de București. Ce a atârnat atât de greu în balanța unei astfel de opțiuni?”; „ – Nu de București m-am despărțit, ci de regimul comunist din România, de condițiile imposibile pe care le aveam de îndurat (...).”; „ – Nu v-ați putut rupe total de țara natală. Ce vă urmărea însă permanent, când întorceați capul înapoi?”; „ – (...) Eu am fost legată, din copilărie, de pietre, copaci, frunze, garduri, păsări. Am fost copil de oraș, dar iubeam pământul și mirosul lui reavăn ca și când aș fi trăit la țară.” [p. 86 și pp. 90-91] Urmărindu-și interlocutoarea, în fidelitatea biografiei documentariste, Nicolae Băciuț, cu aceeași acuitate raționalistă, aduce în relieful realității Debutul literar al Veronicăi Pavel Lerner: „- Când v-ați apucat de scris cu conștiință auctorială?” Bucuria descoperirii registrului literar aproape concomitent cu cel al cercetătorului științific s-au completat pe tărâmul Artei, ceea ce a determinat-o pe Veronica să considere că „de-a lungul întregii mele cariere științifice, mi-am manifestat dorința de a inventa ceva nou.” [p. 107] Modestia cercetătorului și omului de litere se instituie într-un document moral:
„- Ce-ați simțit atunci când v-ați văzut numele publicat?”; „– Sigur, vederea numelui meu publicat m-a bucurat, dar n-aș putea zice că mi-a dat o senzație specială. Ceea ce însă m-a îmbogățit atunci a fost participarea la cenaclul Observatorul, condus de d-l Popescu, unde am cunoscut multe personalități, printre care și pe sculptorul Nicăpetre, în memoria căruia, în 2008, când artistul a murit, Cenaclul Observatorul a devenit Cenaclul Nicăpetre.” [p. 109] Despre locuri și oameni ai exilului, Veronica a notat, cu vibrația afectivă și introspecția chimistului, întotdeauna marcat de luciditatea și tensiunea spațiului lipsit de frontiere, și în paginile Oameni pe care i-am cunoscut (Ed. Vatra veche, 2015), o „expoziție de portrete”, cum a numit-o Ioana Pârvulescu în prefață, un proiect la recomandarea editorului Nicolae Băciuț. Că voia să se asemene atât de mult cu Toma Pavel (fratele), firește că dorința a venea, credem, dintr-un prea plin al vocației literare și muzicale împlinite, și mai ales că se potriveau atât de mult la „gesturile muzicale și îi sunt și astăzi recunoscătoare pentru toate discurile cu muzică religioasă pe care mi le-a trimis din Canada în anii `70.” [p. 113] La plecarea din România, Mezina familiei lasă această „comoară” spirituală, cu toată încărcătura emoțională, lui N. Steinhardt (Nicu, cum obișnuiau să-i spună apropiații). Mai târziu, când N. Steinhardt avea să părăsească această lume, s-a găsit, în garsoniera acestuia, discul cu Magnificul de Bach, cu mențiunea: „de la Cântăreața”, nimeni altcineva decât Veronica Pavel Lerner; iată lumina desăvârşită a unui portret, și invers, un portret în lumina desăvârșită a unei profesiuni de credință. Despre N. Steinhardt, amintirile sunt legate de atmosfera din casa părintească, unde aveau loc întâlniri memorabile cu intelectualitatea Bucureștiului, oameni prestigioși, doctori, avocați, arhitecți, muzicieni, critici sau colecționari de artă, după cum și în casa fratelui Veronicăi, veneau personalități marcante ale literaturii românești: Matei Călinescu, Ion Negoițescu, Șt. Augustin Doinaș, Mihai Zamfir și alții. La provocarea autorului, „- Un episod aparte în biografia dv. îl ocupă N. Steinhardt, la care ne-am referit adesea în corespondența noastră. Cum l-ați cunoscut, cum a apărut în familia dv.?” Veronica Pavel Lerner, într-o desăvârșită admirație ca un exercițiu purificator, își asigură, parcă, reporterul și lectorul, deopotrivă: „- N. Steinhardt era un prieten al familiei, iar pentru mine era ca și când ar fi fost întotdeauna împreună cu noi.”; „– Ce v-a impresionat la N. Steinhardt, atunci când, copil fiind, aveați o altă percepție asupara oamenilor?”; „- (...) avea o capacitate extrardinară de a dialoga cu oricine și despre orice. Se apropia, cu dragoste, de toți ce din jur, avea darul de a se face iubit. Era întotdeauna vesel și avea o exaltare pe care n-o mai întâlnisem la nimeni.’; „– Cum apreciați posteritatea lui N. Steinhardt, destinul operei sale?”; „– Sunt fericită că, în sfârșit, N. Steinhardt e apreciat la adevărata lui valoare! A suferit mult, a fost un om de mare caracter și ar fi meritat să fie recunoscut mult mai devreme. În sfârșit, s-a făcut dreptate!” [pp.127-128 și p. 132]
Spre finalul dialogului, Nicolae Băciuț, dincolo de note de reporter, aduce cu precizie și dinamism, cu franchețe și sobrietate, frământări ale „fizionomiei” culturalului și cotidianului (dacă ne este permisă exprimarea) care înregistrează, să zicem, febrilități, situaţii, atitudini caracteristice pentru epoca şi contextul în care Cărțile viitorului ar putea însemna doar bibioteci virtuale. Și totuși, lucrurile nu vor fi întocmai, atâta vreme cât oameni de cultură remarcabili, precum Gabriel Liiceanu (Dans cu o carte, 2001) consideră că „viața vibrează într-o carte și cartea vibrează în viață”, ori cum spune Veronica, în urma lecturii cărții lui Liiceanu: „Și ca și când Gabriel Liiceanu mi-ar fi luat ideea mea de a dansa cu cărțile, preluând-o într-un balet de vorbe cu mult mai grațios decât l-aș fi putut crea eu însămi.” [p. 139] Condiția scriitorului român în Canada stă sub pecetea unui refugiu care pe de o parte compensează precaritatea vieții, pe de alta exilul rămâne calea fără întoarcere și, atunci, literaturitatea, ca stare, devine „lumea” în care au loc întâlniri cu destine culturale și spirituale într-o mereu schimbătoare tentaţie a iraționalului, temperat de raţional, o „lume” în tușa lăuntrului necenzurat și în care Vecini, colegi, familie pot fi așezați într-o împreună viețuire, și să parafrazăm (și noi) citatul „Bloom where you are planted” (înflorești acolo unde ești sădit) [p. 163] Diversitatea strategiilor textuale și chiar metatextuale îi permit scriitorului Nicolae Băciuț acea/acel mise-en-scčne ori telling a story, încât la final de lectură, cititorul să poată înțelege că temperiile unei istorii zbuciumate nu pot submina demnitatea etică şi estetică, iar livrescul ca formă de expresie a Artei devine factor catalizator al notației reportericești în detalierea unui biografic cultural de excepție, a unui destin care incorporează în substanța sa notorietate, sensibilitate, frumusețe sufletească: „Am avut destinul de a mă naște într-o familie de intelectuali și să am în casă cărți de valoare. (...) Aș dori ca scrisul de astăzi al mezinei de altădată și al Cântăreței lui N. Steinhardt să fie omagiul meu dedicat familiei și prietenilor ei.” [p. 168] Acesta este sensul unui destin cultural de excepție!
|
Cristina Sava 8/12/2018 |
Contact: |
|
|
