Poeţilor noştri
Bieţi poeţi risipiţi, uitaţi
prin colţuri de ţară
nimănui nu îi pasă
ce respiraţi, ce mâncaţi, ce beţi
lăudaţi abia după ce dispăreţi
bieţi poeţi rătăcind în căutarea fraţilor,
surorilor, niciodată găsindu-i
şi ei căutând acel ceva la fel ca voi
dar mereu altundeva, altcumva
bieţi poeţi treziţi brusc de prima lopată de pământ
ca un acoperiş razant din cerul răsfirându-şi
stelele coapte pentru mâinile voastre înfrigurate
încleştându-se uneori pe sticla verde
cumpărată la primul colţ de univers
din care gâlgâie o lume mai omenoasă
bieţi poeţi îngropaţi în tăcere
fără să fi cunoscut gloria, laurii învingătorului
singuri mereu de cum vă ridicaţi din aşternut
puneţi pe hârtie visul din care aţi fugit
împărtăşindu-l primului om de pe stradă
ori chefliilor seculari
cu rădăcinile înfipte în mesele lungi, geluite
purtându-şi ratarea ca pe o medalie strălucitoare
dintr-un război nevăzut şi neauzit
neştiind ce să facă
atunci când li se aduce dinainte o tipsie
cu o prea mare frumuseţe
peste puterea lor de rezistenţă la uimire
atunci aripile tocite ies din geanta lor învechită
şi boabe de lacrimi de chihlimbar alunecă
dintre coperţile unui caiet negru, cu răbojuri
bieţi poeţi necunoscuţi, nerecunoscuţi
de critici în vogă
dispreţuiţi pentru o silabă în plus ori în minus
în ars scribendi
amânaţi sine die la premii, stipendii, onoruri
voi ajungeţi ultimii la marea pomană naţională
bieţi poeţi blamaţi doar
pentru că la o magie a voastră
se deschid mugurii cu parfum, iar păsările
încep să cânte în limbile altor planete
nicăieri nu sunteţi acasă
având tot şi nimic
mergeţi cu îndemânare pe muchii
de foc şi de gheaţă, zburaţi ca ciocârliile şi ca vulturii
aţi putea doborî munţii doar cu o privire
şi întoarce râurile cu o şoaptă aurită
voi sunteţi mereu alungaţi
să nu ne contaminaţi de nebunia voastră celestă
bieţi poeţi blestemaţi
jinduind să fiţi ca ceilalţi
cu nostalgia paradisului prelingându-se pe sub pleoape
dezrădăcinaţi din familia îngerilor
alungaţi de vântul cosmic
din grădinile de trandafiri printre care adiau silfide
bieţi poeţi orbi
trăitori pe un pământ flămând, gol
unde haitele muşcă din voi pentru cină
într-o ţară ce geme de sărăcie dar e plină de poezie
adoraţi şi defăimaţi, încrezători şi dubitativi
curajoşi prin cogito, ergo sum
sfâşiaţi între to be or not to be
bieţi poeţi avizi de lumini
ce greu răspund adevărul, dreptatea
la chemările voastre de liră
aici sunteţi într-o abundenţă suspectă
cu o asistenţă mică şi surdă
bieţi poeţi vorbind limba sulfinei, a privighetorii,
a leului, tigrului dar îngenunchind în faţa unei furnici
voi nu încetaţi să vă naşteţi
spre disperarea unei lumi din ce în ce
mai aglomerate, mai strâmte, mai strâmbe
bieţi poeţi văzând drumul bun dar
mergând pe-alături cu o ciutură spartă
la răscruce cântând şi jucând şi plătind
lăutarului cu o inimă de aur pulsând în palmă
voi scrieţi cu sângele vostru
povestea fiecăruia dintre noi
răspândiţi prin colţuri de lume, de univers
voi demult nu mai sunteţi
decât vers călător
bieţi poeţi risipiţi, ce habar n-au de puterea lor...
|
Victoria Milescu 8/6/2018 |
Contact: |
|
|
