Scrisoare pastorală
Biserica și Marea Unire(VI).
Oraşe după oraşe transilvănene primeau cu bucurie armatele române. Imperiul Austro-Ungar în special, Puterile Centrale în general au investit capacităţi de luptă imense în Transilvania şi au respins armata română până pe linia Carpaţilor. Având în vedere importanţa strategică a acestui obiectiv şi că românii îşi urmăreau împlinirea idealului lor de unitate naţională, s-au declanşat lupte fără precedent pe linia Carpaţilor. Nenumăraţi soldaţi şi ofiţeri, fii ai Bisericii Ortodoxe Române, au căzut în acele lupte. Nu a fost sat, care să nu-şi aducă obolul său de jertfe umane pe altarul Patriei în acea conflagraţie. În război au participat preoţi şi călugări. Aproximativ 250 de preoţi au asigurat asistenţa religioasă, respectiv slujbe zilnice pentru victoria armatei române, spovediri, împărtăşiri şi îmbărbătare pentru soldaţii ce plecau la luptă. Până în februarie 1918 un număr de 28 de preoţi au fost răniţi ori au dispărut pe câmpul de luptă. Numeroşi preoţi au fost luaţi prizonieri în Germania sau Bulgaria şi alţii nu s-au mai întors acasă niciodată. Zeci de preoţi au fost citaţi cu ordine de zi sau distinşi cu cele mai înalte decoraţii şi distincţii pentru curajul, bărbăţia şi eroismul cu care au participat la operaţiile militare. În ţară, aprox. 173 preoţi au fost mobilizaţi ca preoţi confesori la spitalele în care erau aduşi răniţii de pe front. Mai bine de 100 de cântăreţi bisericeşti au fost mobilizaţi şi trimişi pe câmpul de luptă. Călugării şi călugăriţele urmau experienţa înaintaşilor lor din Războiul de Independenţă şi contribuiau din plin la asigurarea asistenţei sanitare, având în vedere insuficienţa cadrelor sanitare calificate. Unii erau brancardieri, având rolul de a aduna răniţii de pe câmpul de luptă; alţii erau pe post de infirmieri. Arhivele militare şi ale eparhiilor vorbesc despre mulţi preoţi, cântăreţi bisericeşti şi călugări ucişi în luptă, pe front. Alţii au fost luaţi prizonieri şi ori s-au mai întors, ori nu s-a mai aflat nimic despre ei. Numeroasele decoraţii şi distincţii primite de preoţi, cântăreţi şi călugări în timpul şi după încheierea ostilităţilor sunt mărturii ale vredniciei şi devotamentului cu care ei şi-au făcut datoria faţă de Ţară.
Cei ce au rămas acasă nu au fost pasivi faţă de eforturile armatei. Preoţii au jucat un mare rol în mobilizarea energiilor româneşti rămase ,,la vatră”. Mânăstirile şi parohiile au fost solicitate de către conducerea armatei să realizeze şi să livreze pânză de bumbac pentru bandaje, ,,şiac călugăresc” pentru hainele soldaţilor. Preoţii organizau pe cei rămaşi acasă pentru a munci pământurile şi a ajuta familiile celor plecaţi pe front. În duminici şi sărbători, cât şi în zile anume stabilite se făceau în biserici şi mânăstiri slujbe şi rugăciuni pentru victoria armatei româneşti. Preoţii au suplinit voluntar la catedră pe învăţătorii mobilizaţi pe front, asigurând astfel continuitatea procesului didactic. Numai Dumnezeu ştie câte eforturi au depus unii preoţi pentru a mângâia, a încuraja şi ajuta familiile celor plecaţi pe front sau ale celor ce erau ucişi în luptă. Mitropolitul Moldovei, Pimen Georgescu spunea: ,,Ceea ce aşteaptă ţara mai mult în aceste vremuri grele de la cler e îndemnul şi sfătuirea poporului la împlinirea datoriilor cerute de împrejurări: ca toţi să fie una, uniţi într-un gând şi o inimă, să fim gata când veacul ce va suna”.
La retragerea trupelor româneşti din faţa inamicului, preoţii au organizat în multe localităţi asigurarea hranei necesare soldaţilor şi cailor de companie. Au fost situaţii când, de pe teritoriul ocupat, înfruntând riscuri imense, unii preoţi transmiteau informaţii armatei române despre situaţia din spatele armatei de ocupaţie şi despre mişcările acesteia. Unele eparhii au amenajat orfelinate pentru copiii rămaşi orfani. Mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei spunea într-o scrisoare pastorală: ,, Sfânta noastră Biserică întotdeauna a vegheat, când asemenea împrejurări grele s-au abătut asupra ţării. Acum, însă, mai mult ca oricând, ea trebuie, prin preoţii săi, să sară cu grăbire şi cu toată dragostea în ajutorul fiilor duhovniceşti. În întâiul loc trimite preoţii ca să însoţească pe ostaşi în război, rugând pe Dumnezeu să înarmeze braţele lor cu putere şi vitejie şi să-i apere de primejdii. În al doilea loc trimite călugării şi călugăriţele să îngrijească şi să mângâie duhovniceşte pe cei răniţi. În al treilea loc îşi ia sarcina de a îngriji pe cei rămaşi fără ajutor şi sprijin în urma plecării la război a fiilor, fraţilor şi soţilor lor… Preoţi, împreună cu sătenii din mijlocul cărora au plecat ostaşii noştri, să îngrijiţi familiile acestora şi să îngrijiţi ca ogoarele lor să fie lucrate la timp”. Acelaşi mitropolit îşi îndemna preoţii ca un adevărat comandant de oşti: ,,Porniţi pe drumul războiului..., călcaţi pe urmele vitejilor din 1877”.
Mânăstirile din Moldova şi din sudul Carpaţilor au dat sute de călugări şi călugăriţe pe front în serviciul de asistenţă sanitară, imense cantităţi de hrană, animale, materiale de tot felul necesare soldaţilor, răniţilor şi bolnavilor. Se mai păstrează şi azi liste interminabile cu numele călugărilor şi călugăriţelor care au contribuit la succesul armatei române. Li s-au trimis soldaţilor răniţi din spitalele de campanie cărţi de rugăciuni. După izbucnirea conflictului a urmat un moment greu, un moment de cumpănă pentru întreg neamul românesc. Forţele inamice au spart linia frontului şi au pătruns pe teritoriul românesc din sudul Carpaţilor. Armata noastră s-a retras, luptându-se eroic pentru fiecare metru de pământ. A rămas în urma frontului o imensă masă de populaţie românească fără apărare, la cheremul unor invadatori feroce, care au săvârşit atrocităţi de nedescris. Au fost rechiziţionate forţat nenumărate animale, mijloace de transport, au fost jefuite bunuri de patrimoniu, au fost jefuite biserici şi mânăstiri, au fost arestaţi, schingiuiţi şi ucişi civili şi mulţi preoţi. Autorităţile româneşti din teritoriul ocupat nu mai puteau să funcţioneze, ori, dacă funcţionau trebuiau să împlinească ordinele ocupantului. Au rămas preoţii ca singurii mentori ai populaţiei, ca singurii la care cei oropsiţi se mai puteau adresa cu încredere şi speranţă. Au fost răpite clopotele multor biserici şi mânăstiri, pentru a se topi şi a se face din ele gloanţe. Numeroase sate au ascuns clopotele de la bisericile lor şi pentru aceasta preoţii şi credincioşii de acolo au fost aspru pedepsiţi pentru a deconspira locul unde erau ascunse clopotele. Unii chiar au plătit cu preţul vieţii păstrarea secretului. „Unii preoţi prevăzători au ascuns din vreme ce aveau mai scump, precum şi sfeşnicile de alamă şi din clopote. Prin luna mai 1917 preoţii din Bucureşti au fost înştiinţaţi, prin secţiile poliţieneşti, să predea cheile bisericilor. Mare alarmă. Nu se ştia ce va fi. Ungurii voiau să ia clopotele. Şi câteva zile de-a rândul s-au tot auzit ciocanele care băteau în bronzul lor pentru a le sfărâma. Le-au luat bucăţi-bucăţi şi poporul a privit cu jale cum i se răpeau pentru a fi duse departe să răspândească moarte, uneltele sfinţite care vesteau de rugăciune. Cu mare greutate a scăpat clopotul cel mare al Mitropoliei. Când au venit să-l sfarme, Mitropolitul a trimis vorbă să nu se atingă de el (…). Clopotul a scăpat (…). În ziua când s-a început spargerea clopotelor, era mare larmă la Mitropolie. Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul voia să facem colectă şi să oferim bani nemţilor ca să răscumpărăm clopotele. I s-a spus că e inutil, întrucât ei vor metalul clopotelor, nu bani, că au”. Arhim. Iuliu Scriban, I. Mihălcescu şi Alexandru Bărcăcilă au întocmit un protest: „Clopotele însă au rămas luate şi după aceea abia se mai auzea câte unul sunând răzleţ (…)” De la unele biserici au fost luate acoperişurile de aramă.
Numeroase biserici au fost profanate. Li s-au luat bunurile, respectiv icoanele, crucifixele, candelele, Sfintele Vase, policandrele, acoperişurile de tablă, tot ce era de aur, argint, aramă şi bronz, cărţile de valoare şi tot ce s-a crezut că are valoare. Multe biserici au fost incendiate. Unele biserici au fost transformate în grajduri pentru caii ofiţerilor germani. Unii preoţi n-au ezitat să se opună făţiş regimului de ocupaţie, abuzurilor făcute de către ocupanţi. Din cauza aceasta, mulţi au fost arestaţi, maltrataţi, deportaţi în Germania şi chiar ucişi. Nu numai cei din România erau persecutaţi, ci şi preoţii români ortodocşi din Banat şi Transilvania. Evidenţele, atâtea câte ni se mai păstrează, ne menţionează sute de nume de preoţi ucişi, deportaţi, arestaţi, închişi, maltrataţi şi refugiaţi. Unora le-au fost ucise şi familiile.
A fost pierdută capitala ţării, toată partea de sud a Carpaţilor, respectiv fosta Ţară Românească. Frontul s-a retras până în Moldova. O parte din populaţie s-a refugiat în Moldova. Aici refugiaţii au fost cazaţi la mânăstiri şi acolo li s-au asigurat cele necesare luni de zile. În mânăstiri s-au amenajat spitale, orfelinate, aziluri, ba chiar corpuri întregi de armată au fost găzduite pe la mânăstiri, unde li s-au asigurat cele necesare.
Se părea că nimeni şi nimic nu va mai schimba cursul războiului. Se părea că soarta României este pecetluită. Guvernul însuşi se retrăsese la Iaşi, ba chiar era în studiu posibilitatea unui refugiu în străinătate. Numai Dumnezeu mai putea schimba sorţii de izbândă.
Dar iată că a venit acea vară a lui 1917, acel moment de glorie supremă a neamului românesc, în care s-au înscris pagini nemuritoare de vitejie fără seamăn la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz şi în alte locuri de sfântă aducere aminte. Românii au uimit atunci lumea întreagă prin eroismul lor, prin capacitatea lor de a se lupta pe viaţă şi pe moarte pentru recâştigarea pământului cotropit de duşman. Vitejia lor a schimbat soarta războiului şi a redat speranţe tuturor românilor că idealul lor se va împlini.
*
Sfaturi părintești. Din cuvintele pline de înțelepciune ale Sfântului Ioan de Kronstadt:
- TRUPUL OMULUI: ,,Aceste mâini cărora le place să ia tot ce este în apropierea lor, vor fi încrucișate pe piept și nu vor mai lua nimic. Aceste picioare care merg cu plăcere pe calea păcatului, dar care nu stau drept pentru rugăciune, vor fi întinse pentru eternitate și nu vor mai merge nicăieri. Acești ochi care privesc cu pizmă fericirea aproapelui, se vor închide, focul lor se va stinge și nimic nu-i va mai încânta. Aceste urechi care se pleacă atât de repede pentru a asculta cu plăcere minciunile și calomniile, nu vor mai auzi nimic; tunetul însuși nu-l vor mai auzi. Ele nu vor mai auzi decât trâmbița trezirii morții când acest trup stricăcios va învia, unul „pentru învierea vieții, altul pentru învierea osândei” (Ioan 5, 29). Ceea ce rămâne în noi viu după moarte, aceea trebuie să fie obiectul tuturor preocupărilor noastre. Curățește-ți inima pe tot parcursul vieții, ca ea să fie împreună cu sufletul tău capabilă să-L vadă pe Dumnezeu dincolo; preocupă-te de trupul tău și de trebuințele lui numai atât cât este necesar să-ți întreții sănătatea, puterea și decența. Toate acestea vor muri, toate acestea vor merge în pământ. Străduiește-te deci să desăvârșești în tine ceea ce iubește și urăște ceea ce este pașnic sau învolburat, ceea ce se veselește și se mâhnește, adică inima ta, omul tău interior, care gândește și judecă prin intermediul minții tale”;
- CROȘETATUL: ,,Însușirile omului, atât cele de ordin spiritual, cât și cele fizice, se desăvârșesc, sporesc și se fortifică prin exercițiu. Exersează-te mai des în scris, în cusut, în croșetat și astfel vei putea „să-ți faci mâna”: vei scrie, vei coase, vei croșeta mai bine. Exersează mai mult în compunerea de texte, vei compune mai ușor și mai bine; exersează în săvârșirea de fapte bune sau în stăvilirea patimilor și ispitelor și vei reuși, cu timpul, să faci binele lesne și cu plăcere, iar patimile le vei învinge cu ușurință, ajutat de harul dumnezeiesc atotlucrător. Dar dacă vei înceta să mai scrii, să coși, să croșetezi sau dacă faci lucrurile acestea foarte rar, vei scrie, vei coase și vei croșeta prost; nu vei mai compune nimic, sau foarte rar, lăsându-te absorbit de grijile materiale ale vieții și vei ajunge să nu poți lega nici câteva cuvinte, mai ales în cele duhovnicești. Când ți se va da să scrii ceva, vei munci ca un rob în Egipt! Tot așa, dacă nu te mai rogi, sau te rogi rar, rugăciunea ți se va părea grea și o vei face fără plăcere; dacă vei înceta lupta cu patimile, sau o vei rări din cale-afară și o vei slăbi, îți va veni foarte greu să le mai ții piept și te vor birui ele pe tine. Din pricina lor, nu vei mai avea liniște, viața îți va fi otrăvită dacă te vei dezvăța să lupți împotriva acestor haini adversari, care sunt „de-ai casei”, stau înlăuntrul tău, își fac cuib în inima ta. Activitatea, munca sunt condiții indispensabile ale vieții. O viață inactivă nu este viață, e o monstruozitate, o umbră de viață! De aceea omul trebuie să-și impună să lupte mereu, îndârjit, cu trândăvia trupească. Dumnezeu să apere pe tot creștinul de lene! „Iar cei ce sunt ai lui Hristos și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele” (Gal. 5, 24), adică firea cea leneșă, rea, iubitoare de păcat. „Căci tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are i se va lua” (Mat. 25, 29);
- LUPA: ,,La lumina soarelui vedem deslușit toate obiectele, îndeosebi cele apropiate, pe cele mai mari și pe cele mai mici, dar cu o lupă sau cu un instrument optic măritor vedem clar și obiectele foarte mici, dar și pe cele îndepărtate. Tot astfel Sfinții care au bineplăcut lui Dumnezeu și toți Îngerii Domnului, aflându-se neîncetat în Dumnezeu, în Lumina cea veșnică, în Ființa cea mai simplă, uniți în chipul cel mai strâns cu Ea, văd toate nevoile noastre, ne cunosc toate gândurile, dorințele, simțămintele, intențiile, faptele, aud toate cuvintele noastre. De aceea, chemând înainte de toate pe Domnul, să chemăm cu nezdruncinată credință și cu osârdie întru pocăință pe Maica Domnului, pe Sfinții Îngeri, pe Sfinții care au bineplăcut lui Dumnezeu în ajutorul nostru cu nădejdea că vom fi auziți – și să viețuim în sfințenie, așa cum sfânt este Domnul, cum sfinți sunt și Sfinții”.
*
File de jurnal – 6 mai 1982. ,,Azi am pus porumb în lotul ajutător. Au venit s-o ajute pe mama Maria lui Petrică Curea și Erina lui Gheorghe Duran.
A venit pe la noi unchiu-meu Dănilă Pârvănescu din Colibași, fratele mamei. I-au dat tractor nou. Mi-a spus că în rândul tractoriștilor și în general al oamenilor cu care a discutat se resimte o antipatie generală față de președintele Ceaușescu. Popularitatea de altădată a dispărut. De la țăran la muncitor și intelectual, toți ca unul, îl critică ți-i dezaprobă măsurile luate. Soția președintelui ar fi propus la o întrunire să se desființeze pensiile și să se înființeze azile de bătrâni, care să preia pe toți cei inapți de muncă. Au v Propunerea nu a fost aprobată de nici un membru din guvern.
Au venit factorii de răspundere să-i convingă pe tractoriști să facă contracte pe animale și produse. Au refuzat. I-a amenințat că nu le vizează cartelele de alimente. Au răspuns că dacă nu vor să facă aceasta, nici ei nu vor porni tractoarele în timpul campaniilor și va veni primarul să le aducă alimentele cu mașina sa, așa cum s-a întâmplat anul trecut. Unchiu-meu a spus că dacă până acum a furat grâu de la combină din plăcerea de a avea, de acum va fura ,,de frica zilei de mâine”!
*
Lasă-ți lacrima să curgă. Redăm mai jos un cântec cu acest titlu, plin de miez și actual, pe care-l cântă Doamna Ruxandra Pitulice. Mulți dintre cititori se vor regăsi în el. Iată-l:
,,După ani și ani de zile,
M-am întors acasă.
Nimeni nu mă aștepta
La căsuța noastră.
Mi-am luat drumul și-am
plecat,
Ca să văd și eu
Casa-n care s-au mutat
Mama și tăticul meu.
Dintr-o poză ce-o știam
Măicuța îmi zâmbea,
Iar din alta taica-l meu
Parcă m-aștepta.
I-am strigat cât am putut,
Dar nu m-au auzit,
Nu mi-au dat nici un răspuns.
Și de dor eu m-am topit.
Un bătrân care săpa
Iarba pe-un mormânt
A venit încet la mine
Și mi-a zis plângând:
,,-Lasă-i, tată, nu-i striga,
Chiar dacă te-aud!
De-acolo de unde sunt,
Ei nu-ți mai răspund!
Că de-atâta dor de tine
Și de așteptat,
Au obosit, fata tatii,
La cer au plecat!
Dar de-acolo dintre stele
Te privesc cu drag,
Cum te priveau altădată
De la voi din prag.
Uită-te în jurul tău,
Citește pe cruci,
Jumate din satul tău
S-a mutat aici.
Rude multe și vecini,
Părinți și bunici,
Dar și foarte mulți străini
S-au mutat aici.
Lasă-ți lacrima să cadă,
Ea te-o ajuta
Să mai stingi un pic durerea
Din inima ta.
Mai vino din când în când
Să pui o lumânare
Și roagă pe Domnul Sfânt
Să le dea iertare!”
*
Înțelepciunea nevăstuicii. Îmi povestea bunicul meu de multe ori despre animalele din curte și despre cele din pădure. Fiecare specie avea povestea ei, care se lega de viața și de istoria omului. Așa, bunăoară, despre nevăstuică îmi spunea multe: ba că la început fusese o femeie rea și leneșă, care atât de mult și-a persecutat soțul, încât Dumnezeu s-a milostivit de el și l-a scăpat de pacoste, transformându-o pe soția lui în nevăstuică. Aceasta avea adevărate puteri magice, mai ales că putea să omoare animale mult mai mari decât ea prin mușcături fulgerătoare, bine plasate. Cel mai mic carnivor din țara noastră, cum este socotită nevăstuica, distruge rapid colonii întregi de șoareci și șobolani și este o adevărată binecuvântare pentru munca țăranului.
Îmi povestea bunică-meu că era tânăr și era la secerat la un consătean. Munceau ,,pe ajutate”: azi lucrau – să zicem – zece la mine și terminam grâul de secerat, zece zile lucram eu la alții după aceea și le salvam și lor recolta. Proprietăreasa a adus mâncarea de prânz la locul de muncă. A pus coșul de papură pe creanga unui pom din apropiere. Oala cu ciorbă o avea ,,îmbăierată”, adică legată cu sfoară, în așa fel încât îi făcea un fel de toartă. Și oala a atârnat-o în pom. Copiii proprietarului erau cu vitele prin apropiere. La un moment dat, copiii au prins un pui de nevăstuică. I se deschiseseră ochii și plecase singur la vânat sau se rătăcise. Oricum, după multă strădanie, copiii l-au prins. Puiul țipa strident, parcă cerând ajutor părinților săi.
Dumnezeu a rânduit ca unul din secerători să arunce o privire spre pomul în care era agățat bagajul cu mâncarea de prânz. A observat că pe trunchiul pomului urcă o nevăstuică grăbită. A urmărit – o cu atenție. Se știa despre nevăstuici că dispar înainte de a fi văzute, ca o umbră, ca un fulger. Nevăstuica s-a dus la oala cu ciorbă, s-a uitat prevăzătoare, apoi și-a vârât puțin boticul peste buza oalei. S-a retras repede și s-a făcut nevăzută. Fiecare dintre secerători și-a dat cu părerea. Oricum, reieșea din discuție teama lor că nevăstuica le va face rău. Toți se văitau de găini, că ,,le lasă oborul gol”. Unul din ei și-a dat seama de situație. A înțeles că țipetele acelea subțiri și stridente sunt de pui de nevăstuică și că un astfel de pui este captiv la copii. Au strigat la copii și le-au poruncit să elibereze puiul, ceea ce copii au și făcut.
Se părea că lucrurile s-au liniștit. După vreun sfert de ceas, nevăstuica și-a făcut iar apariția. A urcat repede pe tulpina pomului, s-a dus la oala cu mâncare și rapid a ros baiera. Oala s-a prăbușit, s-a spart, iar ciorba s-a împrăștiat. Pacea s-a restabilit.
Când puiul țipa, nevăstuica a pus otravă în mâncarea secerătorilor; după ce puiul a fost eliberat, nevăstuica a spart oala, ca să nu le facă oamenilor rău. Atunci au înțeles secerătorii mai bine ca oricând proverbul: ,,Bine faci, bine găsești; rău faci, rău găsești!”
*
Consternare. Constatăm cu mâhnire și durere, că de la o vreme mașinile Salvării nu mai poartă semnul Sfintei Cruci, ci doar șarpele scuipând otravă în pahar. Dacă aparent faptul este nesemnificativ, el are conotații profunde și periculoase. Crucea Roșie a fost înființată în secolul al XIX-lea de un medic elvețian, Durant. Acesta a pus ca emblemă firmei sale ,,o alăturare artistică de cinci patrate”. Nu recunoștea că acela e semnul Sfintei Cruci, fiindcă el era protestant și protestanții nu admit cultul Sfintei Cruci. Totuși, pretutindeni unde ajungea un echipaj al Crucii Roșii, creștinii vedeau în sigla respectivă semnul Sfinte Cruci.
Iată că acum Smurdul scoate acest însemn de pe mașinile sale. Nu este întâmplător. Faptul se înscrie pe linia politică generală a Europei de a scoate din toate instituțiile publice însemnele religioase. Bineînțeles că în primul rând sunt vizate însemnele creștine. Altfel spus, asistăm, pas cu pas, la un proces susținut de descreștinare a Europei. Încercăm să credem că dacă Domnul Arafat ar fi fost creștin, altfel ar fi apărat valorile creștine. Dacă!
*
Sănătate, pace și bucurii în casele și în sufletele Dvs.!
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 8/4/2018 |
Contact: |
|
|
