Lanzarote - Cerere in călătorie
Subsemnata Lanzarote, de profesie insulă, aparţinând familiei Canarelor, cu domiciliul stabil între platformele continentale africană şi americană, respectiv domiciliu flotant în Oceanul Atlantic, pe strada care duce dinspre Europa spre America, la kilometrul 150 vest de coasta Africii, de naţionalitate spaniolă, declar pe propria răspundere următoarele:
Sunt cea mai vârstnică insulă canară, şi în acelaşi timp cea mai tânără. Imposibil? Ba bine că nu! Bătrână sunt pentru că, împreună cu sora mea, Fuerteventura am crescut pe-un fundament vechi de douăzeci de milioane de ani, nu aşa de de fraged ca mezinele Gran Canaria, cu cele 10-15 de milonuţe sau Tenerifa şi Gomera, cu doar 7-10 milioane acolo. Ca să nu mai vorbim de pifanele La Palma şi El Hierro, cu zgârcitele lor 0,75 – 2 milioane.
Jună sunt fără pereche, pentru că, dintre toate suratele am învelişul cel mai proaspăt. Un sfert din crusta mea grunjoasă s-a format nu demult, între 1730 şi 1736 iar o părticică mică de ”pieliţă” cu trei protuberanţe fistichii, pe o porţiune de 14 kilometri, mi-a crescut între iulie şi octombrie 1824. Sunt deci adolescentă, în plin puseu de creştere şi promit să mă fac mai mare. Dar ştiţi cum e cu fenomenele astea naturale, nu se prea ştie exact ce, cum şi când îţi vine rândul.
Ca orice adolescent care se respectă, am chichiţe şi capricii, mă zbucium şi-mi place să-mi dau fumuri când mă stârneşte careva. În mine clocoteşte un vulcan. Mă-nfierbânt repede, ba chiar scuip dacă nu mi-e bine. Aşa că aveţi grijă pe unde păşiţi, să nu mă nimeriţi cumva pe bombeu.
Zona mea sensibilă, cu forme care-au tăiat respiraţia multor aventurieri, se cheamă Timanfaya, sau pur şi simplu Muntele de Foc. Gurile rele zic că aşa ceva numai pe lună şi pe Marte s-a mai văzut!
Ce mai, sunt de-o frumuseţe extraterestră! Am pe Timanfaya o minune de ten în tonuri bronzate de maro, ocru, roşu aprins şi chiar negru lucios. Am carnea pietroasă ca de ţărăncuţă la seceriş şi sunt fierbinte ca arşiţa verii.
Pe unele porţiuni e bine să nu mă atingeţi, căci s-ar putea să vă-nghit. Prin alte locuri sunt mai potolită, dar să nu vă pună Satana să săpaţi mai departe de doi metri în adânc, decât dacă vreţi să vă prăjiţi vreun pui la frigare sau să vă preparaţi o papară rapidă.
Cu Ucigă-l-Toaca sunt oricum în relaţii bune, că mi-a năşit un Scaraoţchi mititel, cu-o furcă-n mâini, care-şi bagă coada prin toate pliantele turistice şi se izmeneşte-ntruna că vezi-Doamne cine-i ca el, mascota mea!
Momentan mă prefac că sunt cuminte şi zău că merită să treceţi pe la mine, dar grăbiţi-vă, cât încă nu scot flăcări pe nări. Ce? Nu vă vine să credeţi? Ori vi se pare că-mi dau aere de mare divă? Vă spun eu cum e cu aerele şi vă fac eu vânt de nu vă vedeţi! Vânturi încolo şi-ncoace, ale mele sunt aşa de vestite încât vine lumea special la mine, să facă aerosol. Noroc cu ele, că altfel cine ştie ce emanaţii mi-ar fi parfumat aura, la câte fireberi am în mine.
Am tocmit Passatul, aşa-l cheamă şi-mi vine-n fiecare zi. O fi el aerian, dar punctual de mamă-mamă, poţi să-ţi pui ceasul după el! Se înfiinţează regulat, fără fiţe, nu-ntârzie niciodată. Asta-i cam înfurie pe unii turişti. Pasămite le ţiuie urechile de-atâta aer ozonat, dar habar n-au ei că vântul ăsta e motivul pentru care la mine e veşnic primăvară, nici prea cald, nici prea frig. Briza asta bine temperată îmi vine plocon taman de la suratele Azore şi-mi aduce umezeală adunată de pe Atlanticul dintre noi. Că veni vorba de umezeală, aici chiar că am o problemă.
Vă spun un secret: n-am pic de apă dulce, nici cât să adăpi o furnică. Dar cui îi pasă? Totul e să ştii cum să mă iei. Pietrişul meu mărunt şi poros, nimic altceva decât lavă solidificată măcinată mărunt, sau, dacă vreţi, piatră ponce, ca aceea pe care o folosim pentru călcâie, adună în alveolele sale toată umezeala aerului răcoros de noapte şi-o ţine în el până vine căldura zilei. Cu greu se descurcă picăturile să iasă de acolo, evaporându-se încet şi hrănind viţa de vie din soiul parfumat al Malvasíei, care creşte aici. Aşa de bun e vinuleţul meu, încât n-apucă să părăsească locul în care s-a născut; se ”evaporă” pur şi simplu în gâtlejurile localnicilor şi ale turiştilor cu dare de mână. Căci costă exact atât cât şi merită: mult. Dar cum să nu dai bucuros, când ştii că bei practic din sudoarea zeilor, roua dimineţii, ca zânele şi făpturile din poveste?
Aşa de stranii şi de fascinante sunt căuşurile în care se cultivă pe corpul meu contorsionat presărat cu pietriş complet arid viţa de vie, încât până şi la New York i-au dedicat o expoziţie întreagă cu fotografii, care mai de care mai frumoase. Iar cu artele frumoase sunt oricum prietenă la cataramă, de când l-am adăpat la sânul meu pe César Manrique, artistul care m-a adorat cel puţin la fel de mult cât l-am iubit şi eu.
Sunt eu frumoasă de la natură, cu toate faţetele mele dure şi contradictorii, dar podoabele multicolore şi bijuteriile arhitectonice pe care mi le-a făcut Manrique cadou, mi-au îndulcit coapsele şi le-au ”tradus” şi mocofanilor neştiutori farmecul meu aparte.
Ca să-nţeleagă tot neamul, că eu nu sunt oricine. Nu ştiu dacă fără César Manrique al meu, care s-a pus de-a curmezişul peste tot în lume ca să deschidă ochii asupra nurilor mei, aş fi avut vreodată şansa să mă prezint aşa de mândră peste tot. Până la urmă i-au dat Cezarului dreptate şi UNESCO m-a declarat în 1993, cu tot cu gene şi sprâncene, de la un capăt la altul, rezervă a Biosferei. Aşa ceva de anvergură e mare raritate! Dar zău că e pe meritate, pentru că nicăieri altundeva nu se vede cu ochiul liber cum apare viaţa pe pământ ca la mine. În paşi mititei-mititei, plecând de la un strat fierbinte de lavă, arid şi practic aseptic, fără influenţă din afară, încep să răsară făpturi plăpânde şi celule care se divid. Bacteriile descompun roca dură, apar licheni şi alte vietăţi ciudate, ba chiar şi nişte crabi minusculi, care numai în străfundurile pământului, unde nici lumină nu este, mai vieţuiesc. Nu degeaba se spune că eu aş fi laboratorul lumii în aer liber! Aşa mică şi ciudată cum sunt, sunt un întreg continent, în miniatură, se-nţelege.
Unii zic că mă aseamăn cu Africa, pe care-o ştiu prea bine, că-mi trimite nisip fin, din Sahara, de la o aruncătură de băţ. Caravane cu cămile am şi eu şi sunt sigură că unii dintre vizitatori vin la mine ca să se simtă ca sub piramide, unde n-au curajul să meargă, ca să nu-i facă ostateci rebelii de pe-acolo. Eu însă prefer să rămân ospitalieră şi paşnică; cu Africa am doar nisipul în comun, praf în ochi.
Nu am şi nu am avut niciodată ambiţii de supremaţie între surorile mele canare mai mari, mai înalte, mai verzi sau mai bogate, dar îmi râde inima când ştiu că din toată Spania, cu encalve şi insule cu tot, doar arhipelagul Chinijo, format din mine şi din suratele mele mititele de la nord ˗ La Graciosa, Alegranza şi Montańa Clara ˗ suntem prima Rezervaţie Maritimă spaniolă.
Inima mea are cotloane ascunse, ascunde tuneluri lungi, de kilometri şi peşteri tenebroase, săpate de lava incandescentă care mi-a curs prin vene înainte de a se revărsa în mare. Sângele meu clocotitor a format labirinturi întortocheate, prin care locuitorii s-au ascuns de vrăjmaşi iar piraţii şi-au pitit comorile.
Milenii la rând, n-am schimbat o vorbă cu vecinele mele, deşi în zile senine se văd bine, chiar foarte bine. Nici navigaţia pe mare nu m-a interesat. S-a speriat Columb când a trecut pentru întâia oară pe aici şi ... nu l-a ovaţionat nimeni. Noi, Canarele suntem mai reţinute din fire, sau cel puţin aşa eram pe-atunci. La aşa natură vrăjmaşă, aşa locuitori prevăzători.
Nici eu nu ştiu de unde mi-au venit primii oameni, cu pielea albă, care s-au aşezat în clanuri de dimensiuni mici prin ţinuturile mele neprimitoare. Domneşte o pace de-a dreptul ancestrală prin sătucurile lor minuscule, toate cu case albe, fără etaj, cu uşile şi ferestrele vopsite în verde. Mare noroc am avut cu Manrique al meu, care i-a convins pe toţi ai noştri să nu construiască nici blocuri, nici vile de lux, ca pe insulele vecine, unde se practică turismul de masă. La mine te simţi ca la bunica la ţară.
La răstimpuri, m-am amuzat îngropându-le satele sub râuri de lavă mistuitoare, dar au venit mereu alţii, care le-au luat locul, reluând jocul de-a prinselea. Pe mulţi i-am trecut prin foc şi pară, dar pas de te opune îndărătniciei lor ciudate! Unii şuşotesc că aş fi îngropat şi legendara Atlantidă sub „efectele mele pirotehnice”, dar asta va trebui să-mi dovedească ei mai întâi! Una peste alta, am înghiţit destule până acum.
În clipa asta am 140.000 de mii de „fani permanenţi”, fără să pomenesc cele 1,5 milioane de turişti, care vin să mă vadă în fiecare an. Vor şti ei de ce! Abia-mi mai trag sufletul departe de ei, prin locuri prin care nu se ajunge cu maşina, cum sunt romanticele plaje Papagayo, unde te simţi ca Robinson Crusoe. Dar preferatele mele sunt cele cu nisip negru ca tăciunele, prin care sclipesc pietricelele semipreţioase de olivină, pe care oricine poate să le adune de pe jos.
Aş mai avea o mie de argumente de pus în balanţă, dar mă opresc ca să nu pară că mă dau mai ... alungită decât sunt. N-am paraziţi, nici plante otrăvitoare, nici animale de pradă şi dacă veniţi să verificaţi la faţa locului, promit că voi fi bună şi iubitoare, câtă vreme mă veţi trata cu acelaşi sentiment. Iar dacă va fi să vă loviţi din greşeală, voi fi alături la bine şi la rău, căci am un leac miraculos, cu aloe vera care creşte pe aici, numai bun de pus pe rană. Iar în lipsă de accidentări, ostoieşte şi dorul, ca suvenir cosmetic la bagaj, până ne revedem.
Prin prezenta vă rog să-mi înregistraţi cererea în călătorie, pe care o parafez şi datez acum şi aici şi-n vecii vecilor. Mă angajez să rămân fidelă şi atrăgătoare până la capătul zilelor mele, să dăruiesc căldură şi adăpost sufletelor-pereche, care la sânul meu îşi vor căuta alinarea, care-mi vor respecta liniştea şi nu-mi vor tulbura freamătul interior. Credinţă veşnică tuturor pretendenţilor mei!
Declar Atlanticul şi plaja soţ şi soţie şi las cuplul să se sărute în casa mea de piatră.
-------------------------------------------
Benissa, Spania
|
Gabriela Căluţiu Sonnenberg 7/26/2018 |
Contact: |
|
|
