Alina Diaconu - Noapte bună, domnule profesor!
Peisajul literaturii române contemporane se completează astăzi cu figuri de scriitori care din motive biografice explicabile, au debutat pe alte meridiane, uneori cu un îndreptățit succes, și care sunt traduși în limba de obârșie spre a circula și în spațiul culturii noastre, hrănind curiozitatea cititorilor din țară, interesați de ineditul experienței lor. Cine s-ar formaliza astăzi la gândul că Chira Chiralina a fost prima dată scrisă de Panait Istrati în franceză și numai apoi a fost tradusă în limba română?
Orizonturile românismului comunică astăzi pe principii noi, mai permisive și generoase decât pe vremea lui George Călinescu, istoricul literar care a circumscris cu strictețe operele literaturii române, principiu care nu se mai respectă acum în cazul lui Eugen Ionescu, Mircea Eliade sau Emil Cioran, Vintilă Horia și alții, care și-au scris cea mai mare parte a operelor într-o altă limbă decât cea maternă, dar astăzi se cer cunoscuți în literatura română cu tot ce ei au zămislit ca întreg.
Dacă avem în vedere efortul susținut al scriitorilor din România de a-și vedea creațiile traduse în limbi de largă circulație, socotim recuperatoare și inițiativa unor autori români ai diasporei, care țin să ofere cititorilor din patria-mamă zămislirile lor din țara de adopție. Desigur că nu se va omite menționarea pe pagina de titlu a faptului că orice asemenea carte este tradusă din altă limbă, notându-se cu atenție numele celui care a realizat-o. Prezentul resimte ca necesară și această legitimă formă de îmbogățire a universului literar, atât de complex în diversitatea lui globalizantă pe direcția semnalării succeselor diasporei noastre pe diferite meridiane ale globului.
Despre prozatoarea argentiniană de origine română Alina Diaconu am aflat recent, datorită unui interviu, transmis pe un post de televiziune în România ultimului an, deși trei dintre romanele sale, respectiv Noapte bună, domnule profesor, Ochii albaștri și Penultima călătorie, erau traduse în limba română de mai mult timp. Apoi, printr-un noroc, cel al zicalei “Prietenul prietenului meu este prietenul meu”, datorită poetei și eseistei din Canada Veronica Lerner, am comunicat cu Alina Diaconu de la Buenos Aires tot mai intens și cu perspectiva de a realiza proiecte prin care ea să fie mai bine cunoscută în România, mai ales că ea nu a părăsit niciodată definitiv țara ei natală, pe care o menționează ca atare în cărțile ei, limba română fiind spațiul primelor sale exerciții literare. “În realitate, prima mea pretenție literară conștientă-va menționa scriitoarea într-o Autogeografie ce preludiază textul romanului Penultima călătorie, tradus în limba română de Mirela Petcu și publicat în 1994 la Editura Univers în colecția ITHACA-Scriitori români din exil- s-a manifestat când aveam zece ani și când am încercat să scriu -ca toată lumea- poezii. Poemele erau în română, firește…Puțin mai târziu, am început un roman care a ajuns la 10 sau 12 pagini, al cărui personaj prinicipal era un călugăr, ce-și trăia experiențele mistice în mânăstirea Sinaia-oraș din Carpați, unde-mi petreceam aproape toate vacanțele de vară, într-o strânsă comuniune cu natura montană și, în consecință, cu Divinitatea. La acel roman mistic sper să revin într-o zi… “
Ceea ce m-a interesat la scriitoarea de origine română Alina Diaconu, autoare până în prezent a 7 cărți, socotind o a opta pe cea tocmai terminată despre prietenia ei cu Emil Cioran și care desigur va fi tradusă din spaniolă în limba română, este faptul că literatura ei a reținut nu numai atenția publicului, ci și pe aceea a juriilor de specialitate, care au atestat prin premii și mențiuni contribuția sa la modernizarea romanului argentinian. Să menționăm selectiv Eșarfa de Onoare a Societății Argentiniene a Scriitorilor din 1979 pentru romanul Noapte bună, domnule profesor!, Mențiunea Specială acordată în 1983 pentru romanul Îndrăgostită de zid la Concursul Național de Literatură pe anii 1979-1982, trofeul Meridianul de Argint-1989 pentru cartea Penultima călătorie, apreciată drept cel mai bun roman al anului respectiv.
Romanul Buenas noches, profesor!, apărut în 1978, când în mod arbitrar a fost cenzurat de ultima dictatură militară, și-a început periplul românesc datorită traducerii realizate de Tudora Șandru Olteanu, ca în 1995 cartea să fie publicată cu titlul Noapte bună, domnule profesor! la Editura Cartea Românească din București. Punerea în pagină a unei povești de dragoste imposibile, cea dintre un profesor vârstnic și eleva lui, temă abordată de diverși autori pe meridianele lumii, interesează tocmai de aceea prin construcția conflictului, ca arhitectură a textului narativ. Excluzând narațiunea de tip balzacian, clasicizată încă în secolul al XIX-lea, Alina Diaconu recurge la o tehnică ingenioasă, punând în dialog pe profesorul de literatură Lopez, fiul Leonorei Adela Rizzi și al lui Fermion Lopez, cu un alter-ego al său, unul exigent, care i se adresează de la bun început cu apelativul „ bătrâne”, anunțând motivul central al tramei ce va fi dezvoltată. Monologul interior cuprinde un adevărat rechizitoriu pentru nereușita profesorului de 55 de ani, care nu s-a afirmat și ca scriitor, cum anunța eseul său despre Don Quijote. Iată o expozițiune ca soluție incitantă pentru evoluția acțiunii. Concluzia “Niciodată n-ai trăit. N-ai știut să trăiești” devine în subtext intriga acțiunii, care în plan psihologic pornește de la oboseala resimțită de protagonist, acesta mărturisind că “nu mai am poftă să lupt nici cu propria-mi timiditate, nici cu piedicile din afară. “ Ritmul viu în glisări temporale completează fișele existenței câtorva personaje, precum Lopez cu părinții lui despărțiți și sora Negrita, “sașie și paralitică”, cu soția Sarita, care din studentă sclipitoare, ajunge să-și neglijeze profesia și devine o parteneră devotată întru totul de-a lungul a trei decenii de căsătorie cu profesorul lopez. Din activitatea școlii se conturează, alături de profesorul Randolfini, prieten de nădejde al protagonistului, și un personaj colectiv, liceenii, cu dezinteresul manifest față de marii scriitori, naționali și universali, în egală măsură, în condițiile în care concurența televiziunii, impuse prin anii ’70, promite să aibă efecte devastatoare asupra lecturii la noile generații. Dintre elevi, se desprinde, ca mai bine conturată, Ladeira Mara, liceana de 17 ani, care nu-și pierde sinceritatea reacțiilor emoționale de la admirația spirituală și până la atingerea fizică a profesorului genial. Invitațiile la cofetărie, unde discută, parcă în prelungirea orelor de la clasă, scriitorii preferați sau își formulează opinia critică despre ce este un best-seller, ca “rețetă pentru a atrofia materia cenușie a omului”, sau despre televiziune versus lectură, îi creează senzația că oasele lui “sunt astăzi tinere, au viitorul în față”, Mara fiind percepută drept o “făptură de porțelan”. Pe măsură ce comunicarea lor devine intimă, Lopez trăiește un sentiment mai puternic, chiar nemaiîntâlnit, căci “trupul lui e o flacără înaltă”, el transformându-se într-un “adevărat rug“. Finalul relației lor erotice este expediat, dintr-o precaută protejare a intimității, ceea ce nu a ferit romanul de o imediată punere sub obroc.
În esență, textul narativ este un dicteu al gândurilor unui om pustiit de dispariția celor dragi, evenimente relatate postfestum, într-o târzie retrospecție, așezată pe marginea amneziei în care personajul se scufundă. Autoarea reușește, ca într-un puzzle, să completeze etapele vieții câtorva profilurile tipologice, gravitânde în jurul personajului central. Tocmai această pivotare focalizantă păstrează unitatea narațiunii, care în Penultima călătorie, romanul apărut peste mai bine de un deceniu, este estompată de segmentarea structurală a planurilo textului.
Interesant la nivel tipologic este faptul că protagonistul,“proful” Lopez, nu are un prenume, el rămânând categorial eruditul împătimit de literatură, fără ca altceva esențial să-i fi împlinit existența. Sinusoida dramei sale existențiale se completează cu fiecare nou moment, în mod credibil, inclusiv cu nevoia unei iubiri târzii, compensatoare, la o existență monotonă ca a lui.
Cheia de înțeles a vocilor interioare ale personajului este dezvăluită în finalul, pus sub semnul aceluiași rechizitoriu, unul neiertător cu inițiativele și greșelile comise: “eu n-am fugit de mine însumi, ci m-am aflat pe mine însumi, a fost marea regăsire, o întâlnire pe care nu o putusem stabili niciodată. Nu mă fă să râd, profule Lopez, o întâlnire cu tine însuți!...Nu poate fi întâlnire cu tine însuți câtă vreme exist eu. Dacă vrei să-ți găsești adevărata existență, vocea ta profundă, această esență și această voce îmi aparțin. Eu sunt celălalt “eu” al tău.” Așadar, un roman cu cheie în care înțelesurile adânci sunt apanajul subtextului.
Nu am izbutit până în prezent să parcurg decât trei dintre romanele Alinei Diaconu, anume pe cele traduse în românește, un scor provizoriu, desigur, dar povestea lui Lopez din Noapte bună, domnule profesor! , înainte de toate este o invitație ingenioasă la meditație asupra rosturilor existenței noastre, ceea ce dă credit autoarei care mărturisea nu fără o anumită superbie a cutezanței: ”am tins, în toate cărțile mele, spre o concepție contravențională, de ruptură, și prin urmare, de provocare.”
|
Anca Sirghie 7/21/2018 |
Contact: |
|
|
