Poezii in memoriam
Rugă pentru părinţi
Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.
Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.
Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.
Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.
Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.
E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,
Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.
Poetul
Aş sta, aşa cu faţa-n sus,
Lovit pieziş de vreme
Şi-ncet ca un izvor supus
Ţi-aş murmura poeme.
Şi patul de sub şira mea,
Podeaua care-l ţine,
Cu timpul s-ar dărăpăna
Şi-n casă-ar fi ruine
Şi peste molcomul prăpăd
Peste privirea-mi oarbă
Cu gura începând să vad
Eu, năpădit de iarbă,
Din somnul ca un trist magnet
Ce ştie doar să cheme,
Ţi-aş mai încredinţa încet
Mistere şi poeme.
Albitul firii mele os,
Schiloada chipăroasă,
Lovit de pietre dureros
Şi mărunţit de-o coasă.
Ar face gura şi-ar sopti
Despre ce e şi nu mi-i
În veacul de schizofrenii
Pân-la sfârsitul lumii
Şi dacă varul cel nestins,
Ce-i una cu folosul,
Cu cinic urlet dinadins
Mi-ar înghiţi şi osul,
Eu, tainic, blând şi tutelar,
Călcând tăceri postume,
Din toţi pereţii daţi cu var
M-aş reîntoarce-n lume,
Către o casă, unde-acum
Şi moartea mai aşteaptă,
Până să-nceapă tristul drum
De dincolo de şoaptă.
Să-ţi spun că încă nu-i târziu.
Ruina e departe,
Iar eu cu inima te ştiu
Pe viaţă şi pe moarte.
Aş sta aici, pe-acest prundiş
Pe care-mi este bine,
Ca vremii, pus hotar pieziş,
Să-mbătrânesc de tine.
Să-mi sugă oasele-n pământ
De parcă oase-aş plânge,
Să fiu doar calcar şi cuvânt
Şi-un ultim strop de sânge.
Totuşi, iubirea
Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.
Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.
Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.
Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.
Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.
Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.
Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.
Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.
Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.
Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.
Leagăn pentru toată copilăria
Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
Te-asteaptă vise, prunc adormit,
În vise viaţa este eternă,
Cu ceruri blânde şi fără sfârşit.
Ce ştii tu-n lume câte se-ntâmplă,
Nici nu e bine tu să le şti,
Lumea-ngenunche la a ta tâmplă,
Şi, lângă tine suflet, cor de copii.
Astăzi, copile, eu îţi dau pâine,
Tu pâinea asta o muşti firesc,
Ce-ţi dau eu astăzi tu-mi vei da mâine,
Eu, legănându-te, îmbătrânesc.
Trupul tau fraged ca un mesteacăn
Să se îndoaie galeş în somn,
Ca să creşti mare, plâng şi te leagan,
Copile dulce, prea tinere domn.
La geam lumina lunii ţi-o scapăr
Luminii tale să-i dau ecou,
Dormi, fericitule, că eu te apăr,
Că eu în tine mă nasc din nou.
Capu-l pe perna pune-l, copile,
Totul e bine, ai tai sunt vii
Şi mai au viaţă şi mai au zile,
Să crezi că pururea ei vor trăi.
Mama şi tata ţie-ţi vor face
Leagăn de stele şi de ninsori,
Să-ţi fie bine, să dormi în pace,
Să ai lumina la ursitori.
Pune-ţi, copile, capul pe pernă,
Dormi şi viseaza bunul tău vis,
Că-n vise viaţa este eternă,
Visul e lumea ce eu ţi-am promis.
Pat de rachită mirositoare,
Leagăn albastru şi-ncondeiat,
Pentru copilul care răsare
Şi-ai cărui ochi ritmul lumii îl bat.
Mama te leagană, veghează tata,
Somnul ţi-l apară ochi părinteşti,
Dormi şi visează că lumea-i gata
Şi te asteaptă numai să creşti.
Mie-mi trec anii, ţie-ţi vin anii,
Poate că mâine îţi va fi greu,
S-accepti ca astăzi eu ţi-am spus nani,
Dar nani-nani, frumosul meu.
Făt-Frumos
Oameni, oameni, fraţii mei,
Disperaţii, fericiţii,
V-aţi spălat de superstiţii,
De demoni şi dumnezei.
Însă-i nu-i destul folos
Dacă peste tot ce este
V-aţi spălat şi de poveste,
L-aţi pierdut pe Făt-Frumos.
Vin la voi acum plângând,
Gura-mi sângeră ca rana,
Unde este Consânzeana,
În ce bolţi, pe ce pământ?
Mă ridic plângând de jos,
Ca la un pierdut examen,
Unde vă e basmul, oameni.
Ce-aţi făcut cu Făt-Frumos?
Făt-Frumos n-a existat,
N-a stat nimănui în cale,
Era numai visul moale
Al vreunui trist băiat.
Mai visaţi de vreţi să fiţi
Fericiţi cu capu-n pernă,
Feriţi epoca modernă
De rigizi şi scofâlciţi.
Din prea mult entuziasm
Să nu spargeţi Voroneţul,
Daţi-i voi mai mare preţul,
Oameni, mai râvniţi la basm.
Voi, care aveţi copii,
Nu-i lăsati sub gând satanic,
Să respire sterp, mecanic,
Ca şi când nu ar fi.
Doborâţi himera jos,
Oameni, reveniţi în lume,
Pe umana noastra culme
Regăsiţi pe Făt-Frumos.
Făt-Frumos şi toţi ai lui,
Fiincă unde nu-i poveste
Lume nu-i şi om nu este
Şi, de fapt, nimica nu-i.
El venea la noi pe jos
Şi ni l-au răpit piraţii,
Vameşi vigilenţi, redaţi-i
Actele lui Făt-Frumos.
Daţi-i viaţa înapoi,
Ochii mari, mişcarea buzii,
Făt-Frumosul din iluzii
Şi frumos numai prin voi.
Descântec de viaţă şi moarte
Să fie de dulce, să fie de vară,
Să fie de iarbă ajunsă la brâu,
Să fie de dragoste ultima oară,
Să fie de pietre spălate de-un râu.
Să fie de mine, să fie de tine,
Să fie cumva şi de noi amândoi,
Să fie de rău şi să fie de bine,
Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi.
Să fie de cer şi să fie de munte,
Să fie de mâine, să fie de azi,
Să fie de tâmplele mele cărunte,
Să fie de ceaţa ieşită din brazi.
Să fie de zi şi să fie de noapte,
Să fie de clipa când vrei să şi mori,
Să fie de gustul cireşelor coapte,
Să fie de drumul spre Malu cu flori.
Să fie de calul ce mânzu-şi învaţă,
Să pască în voie, s-alerge constrâns,
Să fie de ziua schimbării la faţă,
Să fie de purificare prin plâns.
Să fie de pas şi să fie de pernă,
Să fie de toată intrarea-n destin,
Să fie de ţara asta eternă,
Pe când o femeie îţi iese cu plin.
Să fie de-a-nvinge, să fie de-a pierde,
Să fie de brazdă, să fie de spic,
Să fie de treflă, să fie de verde,
Să fie de mare, să fie de mic.
Să fie de viaţă, să fie de moarte,
Să fie de gustul de măr pădureţ,
Fecioara muşcându-l cu buzele sparte,
Să fie de sângele ei fără preţ.
Să fie de salcia plânsului veşnic,
Când teatrele lacrimi confiscă din ochi,
Să fie de ornic, să fie de sfeşnic,
Să fie de drag, spre a fi de deochi.
Să fie de toate în devălmăşie,
Plătind consecvent cel din urmă pariu,
Să fie, să fie, dar cine să fie?
O ştiţi fiecare. Eu asta n-o ştiu.
Ce frumoasă eşti
Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.
Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.
Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.
Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.
Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.
Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzând de struguri,
Va trăi definitiv în vin.
Ce frumoasă eşti în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.
Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust?
|
Adrian Paunescu ( 20 iulie 1943, Copăceni, judeţul Bălţi, Basarabia - d. 5 noiembrie 2010, Bucureşti, România) 7/20/2018 |
Contact: |
|
|
