Festivalul literar „Mihai Eminescu” la Dumbraveni
De 11 ani în localitatea Dumbrăveni de lângă Suceava se desfăşoară Festivalul de literatură „Mihai Eminescu”, în iunie, dar şi în decembrie, într-o variantă mai redusă datorită vremii (şi nu vremurilor). Este, de fapt, un festival internaţional, prin participarea unor personalităţi de marcă din România, R. Moldova, Ucraina, Franţa, Turcia.
De ce la Dumbrăveni? Pentru că o legendă spune că poetul nostru naţional aici s-ar fi născut, tatăl său fiind o perioadă, căminar. Legenda nu se confirmă în totalitate, dar este o legendă lucrătoare, dovadă emulaţia de spirit eminescian care se simte de peste 11 ani.
Apoi, la Dumbrăveni, Eminescu este respectat şi aniversat / comemorat cum se cuvine sau cum i-ar fi plăcut lui însuşi. La numai câţiva kilometri mai departe, la Botoşani, poetul nostru naţional este umilit. La Botoşani se acordă Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, atribuit unor aşazişi poeţi, dintre care unii l-au blasmefiat, cum e cazul ilustrului necunoscut T.O. Bobe, care a scris vitriolant în „Dilema” din 1995. Anul acesta, premiul a fost obţinut de o poetă, care a citit din propria creaţie versuri pornografice, indignând şi gonind publicul din sală. „Poeta” a avut susţinerea directorului editurii Cartea Românească, Călin Vlăsie, care a afirmat, într-un interviu, că Eminescu nu-i poetul naţional, ci „idiotul naţional”. Totul se leagă, aşadar!
Din aceste considerente, trebuie să subliniem rolul imens al primarului comunei Dumbrăveni, Ioan Pavăl, al secretarului primăriei, Mihai Chiriac, al consilierilor locali, care au reuşit să facă din Eminescu o sărbătoare naţională cu reverberaţii europene. După Academia Română, comuna suceveană Dumbrăveni a realizat / realizează / va realiza cea mai distinsă şi pertinentă manifestare cultural-ştiinţifică din Ţară. Este aproape incredibil cum edilii dumbrăveneni ştiu să atragă nu numai marile personalităţi culturale şi ştiinţifice, dar mai ales sponsorii. Şi au mai avut o mare înţelepciune: să apeleze la Academia Română, acad. Eugen Simion fiind preşedintele de onoare al Festivalului literar „Mihai Eminescu”, precum şi la Academia de Ştiinţe din Chişinău.
Şi mai e ceva de spus apăsat. S-au cheltuit mulţi bani, de la sponzori în special, şi nu în zadar. Pe lângă diplome, medalii, insigne, însemne etc., Primăria comunei Dumbrăveni a înţeles că trebuie să facă ceva care să dăinuie peste vremuri: tipărirea unor cărţi de mare valoare şi necesitate. În anii trecuţi, a fost publicată, cu sprijinul Primăriei Dumbrăveni, în colecţia de lux Opere fundamentale a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (condusă de acad. Maya Simionescu şi Eugen Simion), întreaga operă eminesciană sau G. Călinescu despre Eminescu. Anul acesta, a fost publicată în aceeaşi colecţie, Mihail Kogălniceanu, Opere în trei volume (Scrieri literare, Scrieri culturale, Scrieri istorice), de fapt, întreaga operă a celebrului istoric şi om politic. A fost tipărită, în ediţie anastatică , Poesii de Mihai Eminescu, ediţie apărută în 1884, sub îngrijirea şi cu prefaţa lui Titu Maiorescu (aviz amatorilor de scandaluri: Titu Maiorescu nu l-a omorât pe Eminescu!). Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită a Dicţionarului enciclopedic Mihai Eminescu a lui Mihai Cimpoi a apărut în acelaşi context şi condiţii. Academicianului Eugen Simion i s-a făcut o surpriză, la cei 85 de ani ai săi, nu numai prin acordarea premiului, ci mai ales prin tipărirea celor trei volume din Ficţiunea jurnalului intim şi a celor două volume din Genurile biograficului.
Admirabilă şi, cred, unică atitudine a unui edil faţă de actul de cultură! Prin aceste fapte măreţe şi sfidătoare pentru vremurile noastre, comuna Dumbrăveni a intrat în circuitul cultural-ştiinţific din întregul areal românesc. Poate ar fi bine ca la Dumbrăveni să se înfiinţeze o ligă a tuturor localităţilor legate de biografia poetului. Dumbrăvenii este o comună, deşi are toate utilităţile pe care unele oraşe nu le au. Dar, vorba d-lui Eugen Simion, rămâneţi aşa, nu treceţi la statutul de oraş, pentru că aşa trebuie să arate satul românesc, iar Dumbrăvenii să fie etalon (Sf. Sinod al Patriarhiei Române a decis ca 2019 să fie dedicat satului românesc).
Pentru cel puţin o zi, 16 iunie 2018, localitatea Dumbrăveni a fost capitala culturii naţionale, prin aceste manifestări de substanţă prilejuite de sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, cu participarea a zece academicieni sau a altor oameni de cultură: Maya Simionescu, Eugen Simion, Vasile Tărâţeanu, N. Dabija, N. Breban, Ioan-Aurel Pop, Mihai Cimpoi, Mircea Martin, Vasile Bahnaru, Irinel Popescu, Ioan Cristescu, Lucian Chişu, Viorel Dinescu, N. Mecu, Gabriel Croitoru, Tudor Nedelcea, Virgil Tănase (Paris), actorul George Mihăiţă, Culiţă Ioan Uşurelu, conducerea filialei Râmnicu Sărat al Ligii Culturale (Ion Radu, Cristian Popovici, Marius Chiru), Narciu Nali (Turcia, traducătorul lui Eminescu în limba turcă şi care a cumpărat o locaţie în Dumbrăveni) etc. A fost invitat de Eugen Simion şi a participat monseniorul Ioan Robu, şeful Bisericii romano-catolice, un ierarh carismatic, participant şi la alte manifestări culturale (de pildă, la centenarul naşterii patriarhului Teoctist, la lansarea Bibliei de la Blaj la Vatican, în prezenţa Papei Ioan Paul al II-lea, moment istoric când Eugen Simion a propus Papei şi a acceptat ca să devină membru de onoare al Academiei Române).
Ziua a început cu dezvelirea complexului statuar 100 de ani de la Marea Unire. Pe o ploaie torenţială complexul statuar a fost dezvelit în prezenţa unui public numeros (care n-a plecat de teama vremii). Au vorbit I.P.S. Ioan Robu şi proaspătul preşedinte al Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop, care s-a pliat vremii, afirmând că marile evenimente istorice au avut loc şi pe vreme nefavorabilă, subliniind rolul Academiei în unificarea tuturor provinciilor româneşti, preocupat de ideea de latinitate şi românitate, îndemnându-ne (îndemnându-i) nu să hulim pe înaintaşi, ci să-i lăudăm pentru meritele lor incontestabile.
Să menţionaăm că în anii anteriori au fost dezvelite busturile lui Eminescu, Leon Ghica, Adrian Păunescu.
Moderatorul simpozionului, Eugen Simion, a subliniat rolul Poetului în formarea şi evoluţia limbii şi literaturii române, rolul Academiei Române în elaborarea şi finalizarea marilor proiecte începute cu peste 100 de ani în urmă, primul proiect fiind publicarea operei lui Dimitrie Cantemir, precum şi elaborarea de dicţionare. Au avut intervenţii pertinente acad. Mihai Cimpoi („actul Unirii Basarabiei din 27 martie 1918 este încă valabil, n-avem conducători de state, ci de sate” referindu-se la numeroasele comune basarabene care au votat, în 2018, pentru Unire), N. Breban („I.A. Pop soseşte în fruntea Academiei într-un moment necesar”, „satul românesc este matricea existenţei noastre), Maya Simionescu („oamenii trăiesc în şi prin cultură, precum păsările în aer şi peştii în apă”), V. Tărâţeanu („drama românilor bucovineni continuă spre mai rău”, „să nu ne ruşinăm să fim români”), Mircea Martin („Eugen Simion are o operă personală, colectivă şi instituţională”), Irinel Popescu, G. Mihăiţă, Cristina Popescu etc.
La sfârşitul simpozionului, s-au decernat două premii pentru Eugen Simion şi Aurel-Ioan Pop, au fost acordate diplome de cetăţeni de onoare ai comunei.
* *
*
Aş vrea să stărui asupra grupului statuar, care ar putea fi denumit Treptele Unirii, reprezentându-i pe Mihai Viteazul, Cuza Vodă şi regele Ferdinand (poate că alături de rege merită să fie şi regina Maria). Pe imensa şi impresionanta placă memorială erau sculptate efigiile celor trei bravi bărbaţi, în faţa acestor efigii fiind plasate busturile lor.
Fiind un Festival dedicat lui Eminescu, voi consemna câteva opinii exprimate de Eminescu despre primii doi domnitori. Cu un deosebit simţ istoric, remarcat şi N. Iorga, Eminescu a demonstrat că „legarea de glie” nu este un act reprobabil, ci un recesământ, făcut „din cauze temporare şi de oportunitate” („Timpul”, VII, nr. 51, 6 martie 1882, p. 1), primul domnitor unificator fiind, în viziunea sa, „om fenomenal prin vitejie şi prin minte, această jertfă tragică a unui mercenar de rând ca Basta”. Despre „glebae adscriptio”, Eminescu comentează. „Un act nedrept, se va zice, care ridică libertatea personală” şi motivează: „Tot pământul ţării acesteia la început domnesc a fost; proprietatea nu există în zilele noastre. Noi, Domnul, ţi-am dat acest pământ, dar ţi l-am dat cu rezervă că-l vei exploata în anume condiţiuni. Aceste condiţiuni sunt pozitive după obiceiul pământului: parcelarea în ferme, cu dreptul de dijmă şi o zi de lucru pe săptămână. Ţie-ţi trebuie muncă? Bine. Ţi-o dau. Dar mie-mi trebuie popor, pentru că am de purtat războaie şi nevoie de contribuabili. De aceea-l leg pe pământul tău pe acest popor şi oricât s-ar înmulţi, tu să-i dai pământ”( „Timpul”, VII, nr. 51, 6 martie, 1881, p. 1).
Majoritatea istoricilor români au condamnat legarea de glie. Doar C.C. Giurescu în Probleme controversate în istoriografia română (Editura Albatros, 1997, p. 74-75), îi dă dreptate lui Eminescu, fără să-i cunoască textul.
Iată o altă caracterizare făcută de Eminescu: „Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeierea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene” („Timpul”, III, nr. 31, 10 februarie, 1878, p. 1. Pe larg, în Tudor Nedelcea, Eminescu istoricul (Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 1998).
Şi caracterizarea lui Marin Sorescu în prefaţa Cum scria Mihai Viteazul? la vol. Mihai Viteazul, Scrieri, ediţie Tudor Nedelcea (Fundaţia Scrisul Românesc, 1993): „Asumându-şi energia împotrivirii la rău prin vitejie şi jertfă, Mihai Viteazul e un principiu de funcţionare a poporului român. Peste tot, în scrisorile sale, este conştient de pericolele care îl pândesc, de faptul că este în centrul unui viespar de intrigi şi trădări. La rându-i a ştiut, cu abilitate, multă vreme, să dejoace planurile vrăjmaşilor, văzuţi şi nevăzuţi. Ce n-au izbutit păgânii au săvârşit creştinii, în faţa cărora, cum am văzut, inima sa se-nmoaie, iar sabia se arată cu zăbavă” (p. 11).
Despre Cuza Vodă, Eminescu a avut cuvinte de laudă, întemeiate. Cuza „a lovit într-o clasă, doar a întins mâna pentru a ridica pe ţărani, clasa productivă a ţării”( „Timpul”, VII, nr. 44, 26 februarie 1882, p. 1), el împroprietărind ţara „c-o a cincea parte din teritoriul ei, de pe care Cuza Vodă a alungat acele adunături de bizantini sodomiţi”, alungarea lui din domnie fiind considerată „o infamie şi o laşitate”: „ Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsării purerea în memoria generaţiilor , precum orice ar răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn” (Ibidem). Şi o idee extrem de actuală: „a-şi încălca jurământul a devenit în România un titlu de înaintare” („Timpul”, III, nr. 200, 12 septembrie 1878, p. 1).
Despre necesitatea unirii şi unităţii neamului românesc, Eminescu trimite la domnitorul Grigore Ghica III, „acea figură bărbătească din istoria ţărei noastre”, devenit martir prin necedarea Bucovinei în 1775: „Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă fiii tăi ar fi fost uniţi totdeauna, atunci şi pământul strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au adus la slăbiciune, te-au adus să-ţi vezi ruşinea cu ochii. Nu merge la mormintele domnilor tăi cu sămânţa dezbinării în inimă, ci precum mergi şi te împărtăşeşti cu sângele Mântuitorului, astfel împărtăşeşti-ţi sufletul tău cu reamintirea trecutului; fără patimă şi fără ură între fiii aceluiaşi pământ, cari oricât de deosebiţi ar fi în păreri, fraţi sunt, fiii aceleeaşi nume sunt” („Curierul de Iaşi, IX, nr. 109, 3 octombrie, 1876, p. 2).
Grigore Ghica III, „acea figură bărbătească din istoria ţărei noastre, deosebită cu totului de umbrele efemere ale fanarioţilor [...] „vedem pe acelaşi bărbat plin de dezinteresare, închinând viaţa sa binelui public, simplu în obiceiuri, isteţ la minte, cumpănit la vorbă, energic în fapte, acelaşi bărbat care, domnind sub alte împrejurări decât acelea de slăbiciune a patriei sale, ar fi devenit o podoabă a veacurilor, nu un martir. E drept că pentru crearea unui om mare trebuieşte conlucrarea a doi factori: unul este acela al împrejurărilor, al doilea este caracterul şi inteligenţa persoanei istorice („Curierul de Iaşi, IX, nr. 109, 3 octombrie, 1876, p. 2).
Sunt idei de o strigenţă actualitate. De aceea, Eminescu nu este considerat „corect politic” de noua ideologie cominternistă, a-ţi iubi ţara sau a fi naţionalist este un grav delict, pentru care unii ies în stradă. Întâmpinăm Centenarul Unirii cu haos, dezbinare, cu un război al românilor cu români („Nu da române în români! suna un vers al Leonidei Lari), cu ură şi dispreţ pentru valorile naţionale. „De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece!” Mare dreptate avea / are Grigore Vieru!
La Dumbrăveni s-a adeverit proverbul : „Omul sfinţeşte locul!”
P.S. Mândra noastră capitală n-are un bust / statuie a lui Ştefan cel Mare. Bustul lui Cuza Vodă a fost dezvelit în oraşul domniei sale în timpul ministeriatului lui Răzvan Theodorescu. Dar avem bustul prinţului Ranieri. Schimbăm denumirile unor parcuri, străzi într-o veselie continuă. Parcul Filaret (autorul Mineelor râmnicene, mitropolitul, care a donat acest parc) se numeşte „Carol I”. Herăstrăul s-a transformat în Parcul „Regele Mihai” (cel care a semnat la Budapesta declaraţia prin care Transilvania era numită „spaţiul de complementaritate”, cel care a aprobat falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 etc.). Aud şi de un parc „Regina Ana”. De ce nu-s imortalizate astfel reginele Elisabeta (Carmen Sylva) şi Maria, care ne-au iubit? Este necesară dezvelirea unui bust alegoric Papă-Teoctist, ca dovadă că unitatea lumii creştine a început la Bucureşti. Doamna Gabriela Firea, autoarea unor magnifice acţiuni gospodăreşti- edilitare şi cultural-ştiinţifice, ar putea adăuga la palmaresul său şi aceste două statui lipsă din Bucureşti.
|
Tudor Nedelcea 7/18/2018 |
Contact: |
|
|
