„O viaţă de ţărancă” autor Marghioliţa Huzum.
În ultima perioadă, bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să mă îmbăiez prin lectură în stropi magici de Românie Profundă. După ce am citit o minunată carte, scrisă într-un neaoş grai ardelenesc de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică (Căutând după mere – un dialog amical), o prietenă mi-a împrumutat o carte scrisă în dulce grai moldovenesc. Este vorba de „O viaţă de ţărancă”, Piteşti, Editura Manuscris, 2017, autor Marghioliţa Huzum.
Un titlul atât de simplu atrage atenţia, iar răsfoind-o, te întrebi: ce poate să scrie atât de interesant o ţărancă, încât trei personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti semnează materiale introductive? Volumul se deschide cu un Studiu introductiv amplu şi foarte bine documentat, semnat de Ionuţ Mircea Marcu cu privire la aşa numita transformare socialistă a agriculturii în România prin represiunea până la sânge a ţăranilor şi modificarea structurii satului românesc. Informaţiile sunt deosebit de utile înţelegerii conţinutului cărţii
Volumul se bucură de un cuvânt de întâmpinare din partea Arhiepiscopului Calinic al Argeşului, întitulat: „Heretisire”, prin care o felicită pe autoare „o cucoană zveltă şi cu o voioşie rar întâlnită, descreţindu-ţi fruntea de îndată ce te-a învăluit cu rostirea sa inconfundabilă. Rar mi-a fost dat să aud o limbă mai voinică şi viu colorat!” şi recomandă cartea pentru lectură, menţionând: „Iată că, din harul Domnului, scrisul nostru românesc s-a mai îmbogăţit cu o carte de memorialistică sănătoasă, cum nu s-a mai scris de multă vreme sau niciodată! Cine îndrăzneşte să se pună în rând cu Marghioliţa?”
Şi, parcă n-ar fi fost de-ajuns, vine şi Costion Nicolescu, şi adăugă un minunat Cuvânt înainte, intitulat „Frumoşii noştri ţărani şi minunatele lor vieţi zburătoare la Dumnezeu...”
Şi acum, chiar îţi vine să crezi că sub această înfăţişare de zână bună din poveste se ascunde o femeie straşnică, hărăzită cu darul de a-şi aduna gândurile, amintirile vieţii bogate în ani, dar şi în evenimente, şi fără nicio reţinere le dăruieşte celorlalţi. De ce oare? Spre luare aminte sau simte nevoia unei spovedanii mai complete, mai adânci, crezând că nu-i mai ajunge timpul să le spună pe toate părintelui duhovnic? Ori, din bucuria dăruirii?
O astfel de carte de vizită, deosebit de bogată, demnă de luat în seamă este o invitaţie certă la lectură. Aşadar, am continuat cititul unei incitante cărţi de memorii, o autobiografie completă, în care Marghioliţa şi-a „brodat viaţa, aşa cum a fost” (Calinic Arhiepiscopul).
Am fi tentaţi să spunem că naraţiunea are o conotaţie intimistă; da, dar nu doar atât, ci observăm o viziune deschisă asupra lumii în care trăieşte. Prozatoarea mărturiseşte: „Am trecut în viaţă prin bucurii, dar şi prin multe, multe necazuri, încât de multe ori hotăram în inima mea să scriu o carte”. Anii au trecut, experienţele de tot felul s-au acumulat năvalnic în buzunarul inimii sale, pe care autoarea le-a aşezat cu dibăcie ca pe nişte cărămizi la construcţia solidă a unui demers literar. Din voia Domnului s-a apucat de scris şi visul i s-a împlinit. La o lectură mai puţin atentă, nararea faptelor, până la un punct pare o acumulare de banal, de neînsemnat, de un text oarecare, prezentând preocupări diverse ale vieţii casnice, însă apare ceva care tulbură banalitatea prin fapte, evenimente pline de semnificaţie.
Povestirea vieţii începe firesc, chiar şcolăreşte, cu datele de identificare, anul naşterii (1931), locul în care a văzut lumina zilei – satul Copăceana Comuna Berezeni, judeţul Vaslui „sat cu o vechime cam de două sute de ani, este aşezat pe o vale lungă, cu dealuri de jur-împrejur şi ieşire la miazăzi. Oamenii satului sunt toţi agricultori, cu gospodării frumoase şi fântâni în curte”. Are un adevărat cult pentru înaintaşi şi pentru familia ei (moşi, strămoşi, bunici, părinţi, „copchii”, nepoţi). Amintirile despre aceştia sunt omniprezente în sufletul ei, apreciind că din toate amintirile sale, cele de „copchil” sunt fascinante.
În micuţul sat natal începe şcoala, cu o trăistuţă şi tare-i mai plăcea să înveţe, teminând anii şcolari cu premii. În clasa a şaptea renunţă la şcoală, nu pentru că nu ar fi vrut să mai înveţe (acest lucru era tot ce-şi dorea), ci pentru că i s-a spus că nu mai are voie să-nveţe, având origine nesănătoasă (cei din familiei fiind consideraţi chiaburi). Neavând încotro, se împacă cu viaţa de la ţară, întemeiază o familie (intră în rândul lumii), povestind cu patos pregătirile pentru logodnă şi pentru nuntă (peţitul, tocmitul, zestrea...) şi despre nunta care a ţinut trei zile, ca-n poveşti. Şi ne mai spune Marghiliţa că „Aşa era la noi datina pe acia vremie, că fata să aibă ţol şi băietul car, la nuntă. Se zicia că aşa vor porni bine în gospodărie”. Aduce pe lume „copchii”, pe care-i creşte cu dragoste şi se străduieşte din toate puterile să-i dea la şcoli.
Cu multă pioşenie, autoarea îşi exprimă recunoştinţa pentru îndrumarea ei întru credinţă, pe care a „învăţat-o de la bunica de pe tată şi de la mama”, de la o mătuşă care făcea prescuri pentru bisercă, din cărţile pe care le-a descoperit treptat, şi astfel „Ştiam de copchil ce este păcatul şi cum trebuie să ne ferin de el”.
Încântătoare sunt paginile în care inserează amintiri despre importantele sărbători creştine (Paşte, Crăciun şi nu numai), cu tradiţiile şi obiceiurle locale, pe care le respectau toţi cetăţenii comunităţii.
Odihna, petrecerea, distracţia erau de scurtă durată, repede trecătoare, viaţa săteanului, ca şi a ei erau, în principal munca şi truda câmpului, cultivarea „păpuşoiului (porumb), răsăritei (floarea-soarelui), părângului (nume dat unor plante erbacee furajere), hlăndarului (cânepei), bostanilor şi fasolelor”. În perioada iernii, femeile aveau frumoase îndeletniciri (împletit, croşetat, cusut, ţesut...), din mâna cărora ieşeau adevărate opere de artă. „Am învăţat să ţes de mică şi să nevedesc orice, toate modelele, fie iţată sau pichire, încât le putiam şi modifica. De aceia eram căutată de multe gospodine care nu ştiau să facă asta. Le putiam modifica florile cum doriam eu”. Citind cartea, observăm şi florile lexicului popular în dulce grai moldav, plin de seva verde a destinului unui popor vrednic, trăitor pe aceste meleaguri, pentru că Marghioliţa a învăţat să „nevedească” şi vorbele folositoare la ţesutul acestei scriituri cu măiastria ingenuă a omului doritor să creeze ceva nou, bun şi trainic. Iar, în ceea ce priveşte gastronomia, mâncărurile pregătite în zonă erau deliciul locuitorilor din matca Prutului şi al oaspeţilor care le treceau pragul.
Tihna sătenilor şi a întregului ţinut este zdruncinată de evenimente istorice devastatoare pentru ţară şi pentru destinul oamenilor. Dacă România se întindea până la Nistru, în 27 iunie 1940, „regele tânăr face pact cu ruşii” cedează o parte din Moldova, iar fiecare român din acel teritoriu trebuia să-şi decidă soarta în 24 de ore, hotărând încotro s-o apuce. Nu după mult timp, începe războiul, dorul, plânsul şi doliul pun stăpânire pe sufletul oamenilor atunci când bărbaţii şi tinerii (tatăl şi bunicul autoarei) au fost chemaţi la arme şi-au plecat la luptă. Satul era bombardat cu anunţuri din ce în ce mai dese şi mai multe despre morţi şi răniţi, mari jertfe pentru ţară, neam şi fiecare familie în parte.
Pagini importante sunt consacrate secetei din 1946, când, după război, românii au rămas pe mâna păgânilor, a comuniştilor, în timp ce chiaburii se stingeau unul câte unul, iar procesul de colectivizare „înflorea”, terminându-se forţat în 1962. Firul amintirilor se deapănă contorsionat prin meandrele dure şi aspre ale comunismului, parcurge iluzorii urcuşuri, însă adânci şi dureroase coborâşuri, într-un ghem mâncat de moliile durerii şi suferinţelor de tot felul. Autoarea, ca toţi românii trăieşte speranţa de mai bine la evenimentele din 1989, însă nici după aceea n-au curs lapte şi miere pe uliţele satului.
Accentele naraţiunii trec de la eveniment la starea sufletească a personajelor, de la acţiune la atmosfera din lumea de lângă Prut, unde se întâmplă multe lucruri; oamenii se îndrăgostesc, se bucură, petrec, se ajută, suferă, au loc drame, se oscilează între zgomot şi tăceri. Uneori tragismul situaţiilor este punctat adânc, iar pitorescul rămâne în urma acţiunii, totul exprimat prin ticuri verbale încetăţenite individual sau colectiv.
Această carte confirmă cu prisosinţă talentul nativ de narator al autoarei. Aşezarea ca de jurnal cu fragmente din viaţa sa, de la naştere până în prezentul scrierii şi publicării cărţi, are o arie temporală foarte generoasă (86 de ani). Întâmplările relatate sunt tipice vieţii de la ţară în diferite perioade istorice, secvenţele au autonomie de schiţă, unele antologice (nunta care a ţinut trei zile).
Marghioliţa Huzum dovedeşte prin această carte o incandescentă memorie afectivă activă, mai mult sau mai puţin făţişă, dar implicată în opinia colectivă cu reguli ancestrale adecvate locului şi momentului, cutumelor şi standardelor unui stil de viaţă moştenit din generaţie în generaţie, cu tradiţia realismului autohton. Astfel reuşeşte sclipitor să realizeze radiografii sociale profunde, clare.
Prin această carte, harnica, dârza şi mult sufletista săteancă adaugă o sămânţă sănătoasă în pământul românesc fertil, o floare rară care răspândeşte parfumul de esenţă tare, ţinut în taină de sufletul unei ţărăncuţe cu vise, cu dorinţi, cu încercări, cu neîmpliniri, cu realizări şi bucurii. A mers, a alergat, a zburat, uneori i s-au frânt aripile, dându-i senzaţia că inima nu-i mai bate, a căzut, s-a rănit mai mult, mai puţin, a îngenunchiat, s-a rugat cu lacrimi fierbinţi, s-a ridicat şi încet, încet a mers mai departe, reluându-şi viaţa spre noi şi frumoase ţinte, universuri visate. Scoaterea la lumină din sufletu-i tăinuit a acestui parcurs bogat în evenimente, fapte, trăiri, sentimente la o vârstă mai mult decât respectabilă, dovedesc cu prisosinţă luciditatea şi limpezimea minţii, profunzimea sufletului, generozitatea şi abilitatea de a povesti credibil o viaţă şi nevoia de a dărui, iar toate acestea sunt secvenţe notabile, seminţe viguroase şi stropi reali de ROMÂNIE PROFUNDĂ.
Prin capacitatea de reflecţie, evocarea unor întâmplări de însemnătate particulară care devin mereu pretexte al meditaţiei generalizate, cartea capătă un aer de document şi încarcă naraţiunea cu o tensiune a semnificaţiilor. Interesant se desprinde ataşamentul pentru spiritul istoriei şi mai puţin pentru litera ei.
Aşa cum am spus mai sus, „O viaţă de ţărancă” nu este o biografie personală, ci una familială, colectivă; povestea fiind scrisă din interiorul comunităţii, autorul vede, ascultă, simte trăirile, înţelege preocupările şi le transcrie impersonal, obiectiv. Cartea poate fi văzută şi ca o panoramă social-istorică, o frescă a societăţii româneşti, îngemănare de destinuri într-un orizont de timp şi spaţiu. Nu descoperim inflamări sufleteşti, nici la bucurie, nici la necaz, le trăieşte echilibrat, le acceptă venite de la Dumnezeu, însă nu se opreşte aici, ci caută întotdeauna soluţii pentru a merge mai departe.
Îmbrăţişăm şi noi aprecierile lui Costion Nicolescu „E reconfortantă întâlnirea aceasta cu Marghioliţa Huzum, o ţărancă atât de simplă după vorbă, după port, atât de minunată în trăirile ei şi în făptuirile ei jertfitoare, una dintre icoanele vii ale acestui neam de stirpe dumnezeiască”. Şi cu asemenea „icoane vii”, făcătoare de minuni din România Tainică, neamul românesc va dura peste veacuri întru Grădina Maicii Domnului.
În înlănţuirea naraţiunii, discursul epic are, în aceeaşi măsură un caracter denotativ dar şi unul conotativ, ascuns în subsolul celui dintâi şi deductibil din el. Este o proză obiectivă cu implicarea reflexivă a autorului, întâlnim o viziune realistă, echidistantă, însă subiectivă până în măduva oaselor. Se remarcă o dublă perspectivă asupra întâmplărilor narate. Amintirile au caracter de reprezentativitate pentru o întreagă generaţie din ultima parte a periodei interbelice, trecerea forţată la socialism, traversarea şi căderea socialismului şi viaţa în aşa-zisa democraţie.
Dacă la prima vedere, scrierea pare lipsită de importanţă prin semnificaţia cuvintelor, modul de prezentare a faptelor, evenimentelor ne introduce într-o perspectivă psihologică, sesizând cu uşurinţă mentalitatea existenţială a personajului, a autoarei, exponentul timpului şi locului în care a trăit. Se desprinde şi se impune o structură adâncă a comportamentului individual.
Stilistic vorbind, în cartea Marghioliţei Huzum întâlnim o economie de mijloace stilistice, frizând rudimentarul, un ritm frazeologic alcătuit din propoziţii scurte, adresare directă, fără tertipuri lingvistice: „Limba autoarei este una curgătoare, limpede, cu parfumul şi culoarea zonei din care provine. Eşti tentat să ţi-o imaginezi povestind, ascultându-i direct glasul şi inflexiunile lui. Ştie să creeze o atmosferă, să te învăluie cu ea, să te ţină aproape de firul poveştirii, să te poarte cu ea în lumea amintirilor”. (Costion Nicolescu) Pentru cititori, merită să menţionăm şi Nota editorului: „Am considerat că ar fi păcat să aducem la forma literară fermecătorul limbaj al autoarei, distrugându-i astfel inconfundabila verbalitate”.
Nu se poate să nu iubeşti şi să nu stimezi un asemenea Om, să nu citeşti o asemenea carte, să nu te legi sufleteşte de vorbele-i dintr-un tezaur lingvistic de aur cu multe carate, să nu speri că aura creştinimului, chiar rarefiată, nu-şi va pierde conturul, consistenţa şi strălucirea chiar şi în această nebuloasă adâncă în care trăim fără a şti încotro ne îndreptăm.
De la începutul cărţii, sincer, franc autoarea ne pune în gardă: „Viaţa la ţară e frumoasă, dar grea”, însă a trăit cu gândul bun, rugăciunea şi nădejdea în bunul Dumnezeu, vaccinul neperisabil împotriva suferinţei şi tonicul bucuriei de a trăi.
|
Vasilica Grigoraş 7/18/2018 |
Contact: |
|
|
