Amintiri... amintiri
Soarele aruncă priviri peste iarba încă tânără şi zveltă. Verdele intens hrăneşte bucuria copilăriei ce aşteaptă cu nerăbdare zile de vacanţă, încă nesosite. În grădină răsuflarea grea a coasei, trasă în ritm neschimbat, ajunge până la mine. Acolo, tata, căruia îi spunean ticu, în tăcerea gândurilor aduna puteri să frângă destine de flori ce împrăştiau culori şi parfum. Lângă tulpina unui pom câteva fire de iarbă trăiesc bucuria de a continua viaţa. Vântul aleargă adunând nori. Gâfâitul coasei a încetat şi pe brazda încă neîntoarsă ticu, îmi citeşte din cartea amintirilor, nescrisă încă.
... A fost o zi ca asta, în 1917, când viaţa a întins mâinile şi m-a cuprins eliberându-mă din ghearele morţii. În tranşeele mocirloase urmăream inamicul şi aşteptam comanda: „La atac, înainte băieţi !” Glasul comandantului a tăiat văzduhul şi a alungat oboseala. Foamea, frigul şi boala se cuibăreau des în trupurile noastre. Tifosul, boală ucigaşe, secera vieţi în spitalele de campanie.
Sub lumina palidă a lunii am simţit puterile pierdute şi gândul că nu mă mai întorc acasă m-a învăluit şi purtat deasupra pomilor ce înălţau ramuri ale căror frunze mă duceau spre cer..... Într-o zi, cănd am deschis ochii privirea a dat ocol pereţilor văruiţi proaspăt. Paturile din fier, patru la număr, purtau trupuri muribunde din care sufletele aşteptau să plece. Uşa s-a deschis şi doi brancardieri s-au îndreptat spre patul de lângă fereastră. De acolo sufletul plecase, iar trupul urma să fie doar un nume de erou. Mi-am adunat puterile şi m-am ridicat pe marginea patului cu puţine gânduri, înecate şi ele, în întunericul unei vieţi ce-şi trăieşte ultimele clipe. În durerea gândurilor m-am întins pe cearceaful aproape cenuşiu şi am închis ochii. Cred că am adormit....Când mi-am rotit privirea în salonul cu cele patru paturi, două erau libere. De patul meu atârna un carton pe care era scris cu litere mari de tipar „SUSPECT”. O rază de speranţă mi-a adus putere să mă ridic din nou, să-mi limpezesc gândurile şi să cred că voi învinge moartea. Peste puţin timp uşa s-a deschis. O infirmieră ce răspândea lumină şi încredere m-a luat de braţ şi m-a condus în camera „convalescenţilor”. Cu glas duios a spus: „Te vei însănătoşi repede. Te aşteaptă ţara.” Vorbele ei erau pline de căldură, calm şi dătătoare de sănătate. Ochii ei răspândeau scântei ce încurajau. Buzele ei rosteau cuvinte ce mângâiau. Respiraţia ei purta val de sănătate. Mâinile ei vindecau răni. Toate la un loc dădeau forţă pentru a învinge chiar şi moartea. Era neobosită şi mult aşteptată. Era mama răniţilor. Era Majestatea Sa, Regina Maria.
Se aşternu o tăcere adâncă, în care şirul nesfârşit al trăirilor din zilele războiului reveneau în imagini şi se transformau în lacrimi ce picurau peste iarba cosită. Lacrimile se rostogoleau şi in aerul cu miros de iarbă crudă cuvintele de îmbărbătare ies rând pe rând din lada amintirilor. „Înainte băieţi!...Înainte băieţi!”
... Peste două săptămâni m-am întors pe front. Au urmat zile de luptă crâncenă. Pe valea Oituzului vitejia ostaşilor români a spart linia inamicului. Obuzele explodau lângă noi, iar sanitarii adunau pe tărgi trupurile ciuntite al bravilor soldaţi. După victorie Majestatea Sa, Regele Ferdinand a înmânat celor rămaşi brevete şi medalii pentru pentru fapte de eroism. Dar trupurile camarazilor mei rămân ciuntite pentru tot restul vieţii.
În tăcerea ce iar s-a lăsat, gândul meu a alergat la finul Lixandru de la Colţ. El avea un picior de lemn de când se întorsese din război. Am înţeles atunci, în ziua aceea din vară, că lacrimile tatei cuprindeau toate ororile razboiului şi dorinţa imensă de pace.
... Uneori, când dorurile ne cuprindeau, stăteam umăr lângă umăr sub cerul înstelat şi îngânam cântece de dor si jale pe care pluteau gândurile trimise către cei dragi. Închideam ochii şi ne vedeam pe drumurile ce duc spre case sau prinşi în hora satului încinsă de cântecul viorii. Şi ca un marş de horă, se auzeau patru versuri ale ultimului cântec: „Ce frumoasă este viaţa de soldat! / El de toată lumea este respectat. / Averea lui este: puşca, raniţa. / Câmpul de bătaie este casa sa.” Ne simţeam iar puternici şi mândri de menirea noastra.
Trecuseră multe luni de când România purta haina grea a războiului. Eram în anul 1917. Evenimentele din Rusia făceau din soldaţii ruşi dezertori care aruncau armele strigănd:” MIR!, MIR!” adică „PACE! , PACE!”. A urmat bucuria reîntregirii ţării. Pentru mulţi ea a fost umbrită de urmele adânci şi dureroase ale războiului. Trecuseră multe luni de când sunase mobilizarea şi încă nu eram acasă.
Am cuprins cu mintea de copil anii de război în câteva clipe. Bucuria din glasul tatei m-a făcut să tresar şi să ascult.
...Călcam pe firele de iarbă argintii sub roua dimineţii străbătând cărarea mărginită de pruni din curtea casei în care văzusem lumina zilei. Purtam pe umăr gamela de apă care mi-a stins setea în lungii ani de război, însoţindu-mă în tot locul. În buzunarul vestonului aduceam trei brevete cu trei decoraţii: „Bărbăţie şi credinţă” , „Medalia victoriei”, „Crucea comemorativă a Razboiului 1916-1918”
Din prispă mama privea, cu ochii ţintiţi şi nemişcată, spre mine. M-a recunoscut. Ne-am îmbrăţişat îndelung cu ochii plini de lacrimi. Tata, cântăreţ la strana bisericii din sat, mă încredinţase lui Dumnezeu de multă vreme deoarece nu avea veşti despre mine. Aveam aproape 24 ani. Am început să mă gândesc la viitorul meu. Absolvisem şcoala de cântăreţi bisericeşti din Târgovişte. Cu credinţă în Dumnezeu, cu respect faţă de lege, cu ruşine faţă de oameni am plecat pe drumul nou al vieţii. M-am însurat cu Marioara, nepoata preotului Popescu Micloşanu, primul preot la biserica satului căruia tata îi răspundea din strană în timpul slujbelor. Au urmat zile bune, zile rele, bucurii şi supărări, speranţe şi deznădejdi.... că viaţa are de toate.
Este o oră târzie din noapte. Peste lada în care am pus amintirile capacul se lasă uşor. Ele poartă trecutul îmbrăcat în haina neuitării. Prezentul, în care mă găsesc, este tulpina pomului hrănit de rădăcini înfipte în trecut. Pe ea viitorul va pune crengi încărcate de frunze. Sub ele vor sta în „MUZEUL FAMILIEI” împodobite cu recunoştinţă şi respect O GAMELĂ şi TREI DECORAŢII. Aceste vor spune generaţiilor viitoare că fiul neamului meu a luptat pentru „ROMÂNIA DODOLOAŢĂ”
Pietroşiţa iulie 2018
|
Domnica Gh.Varzaru 7/7/2018 |
Contact: |
|
|
