Poeme
Iar te strig de-a păpădia
…iar în clasa ultimă de liceu,
tot în livadă ne pregăteam
lecțiile.
Era sub același măr
în care ne urcam
de-a ascunsul,
pe unde fusesem copil,
năzdrăvanu-nvățându-l ca poznă
să-ți pună o floare în păr.
Acolo era și căsuța
păsării albastre,
dar noi eram mereu ocupați
cu temele noastre,
cum mărul glumeț pe Newton alese
și cum la examen Socrate
spunea că nu știe nimic,
et caetera și încă un pic.
Făceai ochii mari ca o ciută
prin cetini de rusalii,
de ce fără rost insistam
la caracterizarea
personajelor
cu atâtea detalii
cum Tristan pe Isolda sărută.
Odată, poate geloasă
că prea repetam în grădină
de Bella Donna Atropină,
sau plictisită
de sistemul digestiv la meduze,
ai început să sufli într-o păpădie.
Abia atunci observai
ce-n nicio carte nu scrie
nici de sâni
și nici de rotundul de buze.
…și-așa ca un capriciu
de soare zbughind prin oglinzi,
cu trup de pădureață crudă,
ai început prin livadă s-alergi:
”Hei, ciudă, ciudă!
Nu poți să mă prinzi,
nu poți să mă prinzi!”
Da-n cele din urmă,
hoțoaico,
te-ai prefăcut brațelor mele
cântec de pradă,
cât de frumos către da
zvârcolindu-l pe nu!
Și ți-am spus: Nu te las,
motive de-aduci
nu o sută, ci mia,
până nu ne jucăm amândoi
de-a păpădia!
– Nu fii rău, nu-i așa!
– O, ba da!
Inchizi ochii! Și-acum te gândești
cum buzele tale-ar sufla-n
rotundul de puf al făcliei.
Oare de unde lumina
o fi aflat și cum de-a știut
prin jocul păpădiei
să se întoarcă acasă la ea
în primul nostru sărut?
Acolo lumina creşte în sus
Iubirea
nu are limbă de ceas
să ne aducă aminte
că-i prea târziu în acum,
când fără devremea
dintre noi
a rămas
ca o lampă fără cuvinte.
Nici soarele
nu are limbă de ornic.
Pe partea-i
ce numa’ dinspre Dumnezeu
se vede
este secunda-oglindă
spre care ne cheamă,
abis
de abisul Lui dornic.
Acolo lumina crește în sus
ca iubirea din cântecul meu
ce mereu
e altul, nespus.
Numai în brațele mele ești tu,
înrămuririlor floare.
Secundei solare
cu buzele tale netimpul il beu.
Inchide ochii și-ascultă:
Auzi cum lumina prin noi,
pe treptele noastre
Luminii se-nalță?
Uşile, uşile
Pentru un templu
se cere multă piatră –
fiecare să-și recunoască inima.
De este adusă din râu,
îndelung
și cu răbdare
trebuie cioplită,
că prea mult apa
i-a cântat de iubire…
Dar ca zidirea,
să fie puțin și a Domnului,
are nevoie de o minune:
Acești copaci,
ce-au fost îndrăgostiți,
străini de piatră, încă se iubesc;
Oare ce alt nume
am fi putut să găsim,
îmbrățișării lor,
decât ușile, ușile, Sfintele Uși?
Acatist sub creanga de pin
La ce mi-ar mai folosi
numele
când nimeni prin el nu mă strigă?
Pinule,
nu vrei o tristețe în plus?
Singurătăților rigă
căror din ele m-ai spus?
Ecoul,
trecut de zănoagă,
ar vrea să se-ntoarcă
precum steaua
ce-și bea din fântână
amarul, de parcă
blestemul de aur
și-ar dori prin sărut să-și culeagă.
Zburătoarea
cu aripi albastre
îți bate de-aseară în lemn.
Ce fel de morse îți scrie,
mărunte
în semn,
cu numele meu pentru punte,
cea albă, tăcândă, din scânduri?
Pentru ce,
în noaptea fără de untdelemn,
te îngânduri?
Ia numele meu, cât mai este.
De poveste,
iar te-ndoiești că a fost?
Scrie-l pe albul răscrucii –
odihnă
cărărilor
ce prin el s-au tot dus!
Tu, care porți
lacrima lui Dumnezeu,
spune părintelui vânt
să mă înșoapte prin cetini,
pe unde doar pinul
își curge aminul…
Și urcă,
frate de sânge, și umbră,
și plâns de vioară,
în genunchi, peste piatră,
fă-te cărare singurătăților,
dar urcă mereu,
du-o
mai dincolo de sus,
pe unde lumina
în inima ei se scoboară.
Oare cântecul meu
ar putea să-ți fie povară
c-o simplă tristețe în plus?
Psalmul spre hermeneutic
Și-n apă-Ți este focul, nu-n curcubeu vezi fumul?
Doar mințile chiorâște Îți cântăresc tăciunii,
Azi inima-nflorește că-i simt din răni parfumul,
Din scrisul de sprânceană ce încă-l ştiu lăstunii.
Străina Ta splendoare, întreagă n-o da râmii,
Precum feriși pe Moise – zăbranic cu apusul.
Nu-Ți cer măslinii sacri, trimite-mi doar salcâmii,
Deasupra mea să-mi ningă-n fiorul alb nespusul.
Când luna Îți adoarme ca un mieluț în poală,
De ce n-ai grăi humii adânc neprins de carte,
C-asemeni ca-ntr-o scoică – împărăteasca-Ți boală,
Rodit-a în Treime dor omenesc de moarte?
Vrând să Te prind în nume, Te-aud pe sub cuvinte:
– Tot căutați Iubirea prin vorbe și morminte?
Cuvânt la plecarea cuvintelor
…și-n barca lor
suindu-se
le-a cuvântat zicând:
Să nu râvnești
desăvârșirea pietrei de cristal
și nici
trufașul ei avut de giuvaier.
Neprețuita
cândva fusese duhul
luminii ce-a căzut,
dar Eu zic vouă:
Măsură fie-ți apa!
O vei găsi și-n sânge,
și-n lacrimă,
și chiar și-n rătăcirea ta de nor;
iar când iubiți,
aminte luați din nou
la-nțelepciunii ei,
ce cum șoapta nunții
pe buze știe s-o oprească
ca buzelor să deie
tăceri schimbate-n vin.
Kitchener, Ontario
|
Dumitru Ichim 6/27/2018 |
Contact: |
|
|
