Poem
pamantul inca da in floare si inca mai rodeste n respirare...
se ntinde buruiana ,sub ploaia de greseli, si n arsita uitarii ,ne mpiedicam in ieri... in maine ,ne aruncam iluzia de a fi, ratacitori si singuri,atat de goi,pustii....
mai cearca inca ingeri, zavoarele placerii si ne deschid in fata, cararea invierii...
ne cheama rasaritul ,in zori ,neprihanit, ne afundam mai siguri, in hau de labirint, ne judecam pe noi prin celalalt ranind,... ne alergam doar, timpul, flamanzi in nefiind...
din sufletul de piatra, mai dau mladite verzi de viata, de chemare si mai rodesc livezi, iubirea daruita se mparte nesfarsit... macar ,de am stii ca timpul nu ni i dezmarginit... din lutu n care credem si ne duram averea, ne amagim cu atatea... si nu simtim durerea, caci sufletul se stinge si e necat in noapte, si portile s inchise cu un munte de lacate, cuvintele stau goale de seva si lumina, si aruncam cu vorbe tocite n radacina...
ni i visul fara aripi si fara zarea adanca... cine mai vede floarea din campuri,de pe lunca... grabite s toate n toate si masuram destine,...
pamantul mai rodeste si floarea inc o tine!
atata suferinta si trecem mai departe, nvatand singura lege,...aceea de a razbate....
|