Frumoasă ca o duminică fără sfârșit
La Craiova, îmi umblă gândul la satul natal, la Ghizdăveștiul Celarului din câmpia Romanațiului, podgoria perfectului simplu. Aici, îmi lipsesc duminicile copilăriei cu flăcăi cu cămășile lungi până-n călcâie, de pânză-nălbită, fete cu maramă de borangic, dar – mai ales – hora satului din spatele casei lui Mitrică al lui Durnea, unde se încingea suita de dansuri populare: sârba, hora de mână sau ariciul. Aici, pârcălab era fratele Stele.
Duminica, aud și acum strigăturile lui Ionel al lui Greere: „Fetele care nu joacă/ să le coacem câte-o ceapă/ să le dăm să bea cu apă.” Hora satului este azi un motiv de bucurie doar în zilele de Paște și de Crăciun. Ba uitasem, anual, de sărbătoarea salcâmului, în a doua duminică de mai, în pădurea de sute de pogoane, postată pe nisipurile de aur ale Olteniei, spre Galeș, unde acum un veac mai erau bordeie, vine lumea puhoi din satele învecinate la sărbătoarea inițiată de profesorul Puiu Pencu, plecat de tânăr în lumea celor fără de dor.
Strajă nedormită a muncii și ospitalității, Ghizdăveștiul este situat la o altitudine de 150 m de nivelul Mării Negre, la depărtare de 44 grade și 4 minute de Ecuator, la o aruncătură de băț de Caracal, unde ajungi în două ore cu căruța cu cai, dar și la o distanță de 45 km de Cetatea Banilor și la 50 km de portul Corabia. Fostă comună până în 1950, Ghizdăveștiul este un adevărat Big-Bang al Universului meu. Numele său vine de la arhaicul ghizdav, care înseamnă frumos.
În mai, mi-e dor de sat ca Deltei de pelicani, unde pădurea este plină de hohote de alb.
În zare, răsună cântecele rapsodului popular – profesorul Ilie Bartoș, și ale grupului vocal „Brâulețul”, cunoscuți și peste hotare.
Aici, izvoarele nu descind din pietre, ci din om. În fiecare dimineață de duminică, în casa părintească de la Ghizdăvești, cel mai bun dințar al Olteniei, medicul Mihaela Rădescu, venită tocmai de la Craiova, are la cabinetul său lume ca la discotecă, punându-și la dispoziție, până în noapte, târziu, măiestria și prețurile mici, iar pentru cei nevoiași putând să plătească și pe datorie.
Mama poetului Paul Aretzu, redactor șef la revista „Ramuri” și „Vitralii romanaţene”, s-a născut la Ghizdăvești.
Cezar Dincă, consăteanul meu, a ferecat poarta de handbal a României și a Universității Craiova. Cu echipa din Bănie a câștigat Cupa României, în 1991. În casa în care a copilărit Marian Vasilescu, portarul Științei Craiova – după ce locuința a fost vândută lui Andrei al lui Cioplea – am văzut la televizor primele meciuri ale echipei alb-albastre în Divizia A, la fotbal.
În 1600, căpitanii lui Mihai Viteazul au purtat aici război cu turcii (vezi „Istoria românilor” de Alex. Xenopol, art. X), luptă în care a căzut căpitanul Galeș. În memoria acestuia, satul Marotinu de Sus, situat la 4 km, se mai numește și Galeș.
Cu mic, cu mare, ca albinele la stup, se întorc fiii satului. Amintirea tăcerii din părinți în părinți la Ghizdăvești mă aleargă, mă caută.
La poalele altei păduri, cea de stejar, azi dispărută, era Drumul Haiducului, pe unde Iancu Jianu venea la casele sale de la Caracal.
Copil – fiind și cel mai mic dintre frați, în zilele de duminică, când era hora satului și trebuia să mă duc cu vitele la păscut în pădure, fără știrea tatei, legam vaca și capra cu sfoară de salcâm pentru a nu intra în porumbul sau viile vecinilor și fugeam la hora satului sau la stadionul din Celaru. Până în clasa a IV-a, primăvara, mă certam cu capra pe măcriș, după ce aceasta îl descoperea în pădure.
În mai, când soarele merge cu sandalele-n mâini, mi-e dor de copilărie, ca pământului de ploaie. Cu mașini sau cu căruțe, la sărbătoarea hohotelor în alb din dafini (denumire a salcâmului de către localnici), coboară, odată cu ciocârlia care nu și-a găsit iubitul, tot satul.
Ghizdăveștiul, ca și Celaru, Marotinu de Sus, Marotinu de Jos, Soreniul fotbalistului Ionuț Rada, de la Universitatea Craiova, sate componente ale comunei Celaru, județul Dolj, au un trecut foarte îndepărtat, de dinainte de prima întemeiere a Principatelor Române.
Fosta moșie a grecului Hagi Neagoe, de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, frumoasă ca o duminică fără sfârșit, este vatra actuală a comunei Celaru.
Cele peste 1600 de exponate de la Muzeul comunei Celaru, înființat cu zeci de ani în urmă de învățătorii Zenovia și Marin Georgescu, autori ai culegerii de folclor „Flori de câmp”, demonstrează, dacă mai era nevoie, care-s istoria și tradițiile populare de pe aceste meleaguri.
Tata era păstor și păstorea verile și primăverile, cum ai păstori turmele de oi.
A doua duminică a lui Florar, la Ghizdăvești, sătenii au ochii plini de bucurie, ca salcâmii de la marginea satului.
La răsărit de tâmpla mea domnește voievodal Ghizdăveștiul. Acesta este altarul, câmpia celestă, matca iubirii mele.
Ghizdăvești, te salut, când sunt departe, mi-e inima numai în trupul tău. Nimic nu egalează lumina uliței lui Mitrică al lui Durnea.
Aici este talpa Dumnezeirii satului meu.
Ghizdăveștiul este patria poeziei mele!
|
Florea Florescu 6/19/2018 |
Contact: |
|
|
