Un scriitor pribeag - Vasile Posteucă
Numele lui Vasile Posteucă spune prea putin, din păcate, cititorilor de literatură si publicului larg românesc de azi, desi după valoarea operei sale si după tragismul destinului său, ar fi meritat să fie cunoscut si pretuit ca un mare martir al culturii si constiintei noastre nationale.
Dar se dovedeste încă o dată adevărul asertiunilor sociologiei moderne a culturii că există determinări majore care fac ca o operă si un autor să ajungă sau nu, la destinatie, în spetă la publicul cititor, aceasta tinînd de instante de consacrare si de difuzare fără de care, oricît de valoros ar fi un autor, el nu există pentru public. Iar aceste determinări tin adesea, ca si în cazul de fată, de circumstante de natură istorică si politică, ceea ce a făcut, în primul rînd, ca Posteucă, membru al grupului Iconarilor de la Cernăuti, să ia calea exilului încă din tinerete si apoi ca scrisul si activitatea sa, remarcate în Occident, să rămînă necunoscute pentru publicul românesc.
Acum însă a venit timpul ca Vasile Posteucă să se întoarcă acasă si să fie cunoscut si judecat axiologic de către publicul pentru care a scris mereu, chiar dacă în timpul vietii a stiut că nu i se poate adresa. Acest demers de întoarcere a unui rătăcitor la publicul său îl întreprinde Ion Cretu de la Cernăuti care i-a îngrijit cartea Băiatul drumului si editorul său, Ion Filipciuc la editura Miorita din Cîmpulung Moldovenesc, care i-a tipărit si o plachetă de poezie Catapeteasmă bucovineană, iar nu de mult si culegerea lui Posteucă intitulată Folclor stănestean. La sfirsitul acesteia a anexat si ecourile critice si publicistice stîrnite pînă în prezent de această restituire si care se dovedesc a nu fi putine si neînsemnate, dovadă că oricărui spirit obiectiv si cultivat cartea lui Posteucă nu-i poate rămîne indiferentă.
Asadar, datorită acestor impenitenti si tenaci editori, dar în primul rînd strădaniei neclintite a sotiei scriitorului, Zamfira Posteucă, ce s-a încăpătînat să nu plece lîngă el pînă ce nu va fi revelat lumii opera lui, putem azi avea o privire mai cuprinzătoare asupra unui scriitor, din păcate, quasi necunoscut pînă acum în tara lui si în literatura acesteia. În ce ne priveste, de cînd am citit scrisul său am avut o adevărată revelatie a unei personalităti creatoare de elită si de mare energie spirituală si am căutat prin toate mijlocele să contribuim la actiunea de reconsiderare a sa.
Am avut sansa de-a coordona un sector al Salonului International de Carte si la editia a XI în 2002, organizat cu vrednicie si seriozitate de către Biblioteca „Gh.Asachi” din Iasi, care-si propune mereu tocmai lărgirea ariei literaturii române si dincolo de granitele statale. Am folosit oportunitatea pentru a revela publicului prezent faptul că ne aflăm în plină si dublă aniversare-comemorare a acestui important si nedreptătit scriitor, 90 de ani de la nasterea si 30 de ani de la moartea lui Vasile Posteucă. Am vorbit sau/si scris despre el la Cernăuti sau Rădăuti, la Botosani sau la Bucuresti, la Cîmpulung ori Chisinău, la Putna sau la Edmonton (Canada). Continuăm si în demersul de fată a încerca să contribuim la relevarea profilului său si la argumentarea virtutilor sale literare si morale.
*
Născut in 1912, în comuna Stănesti din fostul juedet Rădăuti, azi în Ucraina, - un spatiu mustind de spiritualitate folclorică -, rămas orfan de tată – acesta căzut pe frontul rusesc - el reuseste, datorită eforturilor supraomenesti ale mamei sale să –si continue scoala la Siret si să studieze apoi la Cernăuti, absolvind Facultatea de Litere si Filozofie, (ca student al profesorilor Leca Morariu, Ion Nistor, Traian Brăileanu s.a.), perioadă în care activează si pe plan literar publicînd texte în Junimea literară, Glasul Bucovinei, Iconar, în Convorbitri literare la Bucuresti, fiind lansat energic de către I.E Toroutiu, dar si în alte reviste ale tării. După modelul bucovinean cunoscut, Posteucă se remarcă prin activitatea sa pe plan cultural, fiind încă din timpul scolii premiat la concursul national Tinerimea română, devenind presedinte al Societătii Arboroasa, vicepresedinte al Centrului Studentesc din Cernăuti, organizator al primului Congres al studentilor bucovineni, din 1936, an în care îsi ia si licenta Magna cum laude. Tot atunci se căsătoreste cu colega sa de facultate Zamfira, sora talentatului poet Mihai Horodnic, cel secerat mai timpuriu decît Labis de coasa cea iubitoare de poeti.
Arestat sub Carol al II-lea pe motive politice, internat apoi în lagăr la Buchenwald, eliberat de aliati, ia drumul pribegiei prin Austria si Germania, unde predă literatura română la Universitatea din Freiburg, apoi în Franta (unde-si va desăvîrsi studiile la Universitatea din Sorbona) apoi pleacă peste ocean, unde-si va sustine teza de doctorat la Universitatea din Toronto cu o remarcabilă si remarcată lucrare despre experienta interioară în opera lui Rilke. A exercitat apoi o carieră didactică universitară în Minnesota pînă la moarte, după ce a supravietuit unei boli suspecte, survenită după o reuniune internatională la care se presupune că a fost otrăvit, dar reusind să-si prelungească viata cu o vointă supraomenească, în asteptarea familiei sale pe care o campanie internatională de presă a reusit să o elibereze din tară. Despre acest moment de încordare neomenească, mărturiseste Mircea Eliade - pretuitor al virtutilor sale spirituale si morale – convingerea sa că “Posteucă supravietuieste prin miracol”. Activitatea sa literară cuprinde poezii, proză, eseuri, publicistică, primele trei cărti fiindu-i însă distruse chiar din editură, în 1938 si 1940, din motive de persecutie politică. Va publica însă mai multe cărti în exil, la Madrid, la Cleveland, la Mexico, editînd si reviste românesti, implicîndu-se si în actiunea dificilă de transmitere si difuzare a altor cărti si publicatii romînesti pe teritorul Lumii noi, dar colaborînd activ si la numeroase alte publicatii ale exilului, drept care a ajuns să fie foarte pretuit si respectat din acest punct de vedere, de vreme ce la moartea sa s-a scris în presa exilului că “ne-a părăsit un geniu”(Vianor Bendescu, Pittsburg, New York, Toronto).
Cartea Baiatul drumului a fost scrisă partial în timpul studentiei de la Cernăuti, apoi în lagărul de la Buchenwald, după care, pierzîndu-se manuscrisul, acesta a fost rescris pe drumurile pribegiei peste ocean, păstrat de văduva sa si publicat abia în anul 2000 la Editura Miorita din Cîmpulung de către neobositul scriitor si om de cultură Ion Filipciuc. Lectura acestei cărti reclamă si justifică a analiză amplă si o exegeză adecvată, ceea ce neîndoios se va petrece în vremea ce urmează si la care vom alătura si noi punctul nostru de vedere. Cum spatiul unui articol de presă nu îngăduie detalierea cuvenită, vom formula aici, în avampremieră, doar cîteva opinii.
Este aceasta o carte încheiată cam în perioada cînd Marin Preda îsi scria Morometii sau cînd Vasile Voiculescu îsi publica nuvelele fantastice, Lostrita si celelelate. Nu întîmplător am amintit aceste nume, ci pentru faptul că mi se pare că romanul lui Posteucă se înscrie oarecum între aceste două repere literare; lîngă Morometii lui Marin Preda pentru că si Băiatul drumului este cartea unui sat, de asta data satul bucovinean Stănesti, dar descris cu alte mijloace, proprii acestui autor si adecvate universului în cauză. De pildă, si în cartea satului bucovinean există un copac, ca si la Marin Preda si care este, de asemeni, emblematic. Ba chiar rostul său este mai marcat, fiind acela al unei coperte care deschide si închide cartea. Un măr domensc înflorit este primul element peste care cade privirea copilului sosit în universul lumii si-l marchează aproape magic cu elementele miraculosului; dar si în final există un pom înflorit, care apare ca într-o transă în care eroul îsi vede mama într-un vis initiatic de unde află că aceasta a murit. Aici memoria livrescă aduce la suprafată acel copac înflorit peste care au căzut si primele priviri ale unui alt copil cu stea în frunte din scrisul românesc: Sadoveanu, care-si aminteste peste vreme de acest prim miracol cu care l-a întîmpinat lumea pămîntească. Asadar, pomul înflorit are la Posteucă rolul unui canal de comunuicare cu transcendentul si de revelare a miracolului lumii, de axis mundi. Peste un timp, Posteucă - de altfel, avînd acces la revelări de înaltă initiere spirituală - va afla într-adevăr că vestea sosită pe calea visului a fost reală si că aceea a fost calea, în lipsa posibilitătii proscrisului de-a comunica altfel cu familia sa, de a-si lua rămas bun de la mult iubita sa mamă.
De altfel, figura mamei este una de apogeu al unei serii glorioase în literatura noastră, a lui Zaharia Stancu, a lui Tiberiu Crudu, a lui Eminescu chiar, în chip de dulce mamă luptătoare, prototip ce formează, de fapt, o advărată dinastie a mamelor în literatura română.
O altă coordonată comună toposului literar rural românesc o constituie starea de agora, prezentă într-un fel sau altul în toate cărtile satului românesc. Fie că se numeste Hanul Ancutei, fie Poiana lui Iocan sau altfel, aceasta este prezentă pretutindeni, prin urmare si aici, în fresca rustică bucovineană semnată de Posteucă. Ea se înfătisează în mai multe feluri, prin strînsură, acea petrecere cu joc a tinerilor din satele Bucovinei, prin sederea în jurul focului la stînă cînd se împart roadele oieritului de peste an, dar mai les la hram, acea notiune proprie satelor din nord în care viata crestină se transpune în mod concret si hedonist prin aceste prăznuiri deosebite ale sărbătorilor, fiecare sat la altă sărbătoare, cînd vin în ospetie pe cîte trei-patru zile săteni din alte părti, dar si orăseni si-i mîndria cu atît mai mare cu cu cît oaspetii sunt mai multi si mai alesi. Apoi petrecerea este pantagruelică, felurile de mîncare sunt rostuite în stive uriase, chiar dacă a doua zi tăranii vor merge la coasă doar cu mămăligă rece si cu ceapă în traistă – iar închinatul paharelor de holercă si rachiu de secărică aducînd veselia si dezlăntuirea cîntecului si jocului, dar mai ales, spiritul discursului specific acelei ocazii în care umorul si ironia, satira si pamfletul bonom devind surse de competitie ca pe un teren sportiv sui-generis. Hramul bucovinean este o realitate aparte, specifică acelei zone si pe care Posteucă o prelevează, la rîndul lui, recuperînd-o pentru literatură în mod salutar si, de fapt, unic, în această carte. Asta mai ales că el s-a născut în căruta cu care părintii săi se întorceau noaptea de la hram, drept pentru care a primit cognomenul de „băiatul drumului”, pe care l-a justificat pe deplin, de altfel, toata viata sa.
Si încă ceva ce se cerea spus pe cale literară, acea alegorie pe care o formulează cel mai bine autorul anonim si colectiv al folclorului, în cazul de fată, bucovinean: obîrsia cîntecului, despre care un povestas de la hram spune că i-a fost dat neamului nostru de la Dumnezeu fiindcă neamul acesta, spre deosebire de toate celelalte, mereu cîrtitoare si tînguitoare, nu i-a cerut nimic. Dar auzind cîntecul de fluier al ciobanului, Dumnezeu călător pe pămînt, si-a scăpat jucînd aici, toate darurile pe care n-a mai vrut să le strîngă înapoi si a spus: „asta să fie tara cea mai bogată din lume, dară neamul care are a trăi într-însa să fie sărac în tară bogată, ca să nu se trufească si să stie de voia mea în vecii vecilor”. Dar i s-a dat acestui neam totusi cea mai de pret bogătie din lume: „Cîntecul care e „dorul nostru de cerurile din care ne-am desprins... un prag de pe care se poate vedea în absolut.” E aceasta o sinteză etno-filozofică de maximă esentialitate, formulată, iată, în roman de un reprezentant al poporului însusi si dusă la rang de concept de către autorul acesta stiutor de valoarea simplitătii esentiale cucerită prin îndelungată peregrinare prin prin meandrele complexitătii.
Si în general în această carte a unui autor cult si mult pătimit se simte ca niciunde apropierea acestui tărîm de Dumnezeu. Iată un crîmpei revelator: ”De după Dealul Poienilor apar primele raze de soare ca niste trîmbite de lumină. Sufletele noastre cîntă si ele Răsărita soarelui. Suntem parcă în ceasurile acelea dintîi cînd Dumnezeu a stat mirat si ciobanul îsi încerca fluierul neprefăcutei lui păci interioare, cîntînd bucuria si frumusetea firii, minunea lumii si împlinind voia dumnezeiască.” La aceasta se poate adauga, pentru a sustine înaltul loc pe care-l are cîntecul în cota axiologică a lui Posteucă, episoadele în care se relevă obsedanta dorintă a copilului Tîlică, eroul cărtii, de-a avea o vioară a sa si tragismul momentului cînd această dorintă îi este spulberată.
Am afirmat că Posteucă stă si lîngă Voiculescu si asertiunea se sustine, cred, prin tesătura fantasticului ce se impregenează difuz în spatiul realului bucovinean pînă la disolutia totală, pînă la realizarea unui univers de-o stranietate de loc terifiantă, ci familiară, organică oamenilor de aci care trăiesc în fantastic ca pestele în apă. Aspectele fantasticului coexistent cu realul există pretutindeni în carte, în semnele premonitorii ale lumii umbrelor, în statura si conduita supraomenească a haiducilor ce-o populează firesc, în comunicarea cu vietuitoarele (caii, de pildă), în întîmpările fabuloase ce se petrec sub zarea satului, acceptate ca firesti si coexistente, în lupta feciorilor satului care are grandoarea si durata înclestărilor din basme la care toată preajma se simte implicată, de-o parte sau de alta a înfruntării. Tăranii bucovineni din cartea lui Posteucă, desi călcati mereu de urgii teribile, au mereu aproape o umbră a lumii reale proiectată în fantastic, după cum si cartea însăsi este un prilej de-a preleva si transmite naratiuni folclorice, precum basmul Nărujei care se dovedeste a fi vecin cu Tinerete fără bătrînete (dovedind înalta capacitate metafizică a mentalului popular de pe aceste locuri), dar cu o altă cheie mult mai împlinită în aspiratia sa. Căci aici dragostea învinge si supravietuieste mortii, înfătisînd o victorie a lui Eros aspura lui Thanatos în eterna lor înfruntare.
Cred că, mai mult de atît, prin această prelungire aparte a fantasticului în real, fără marcarea granitei despărtitoare, dar si prin farmecul tulburător de-o originalitate unică, universul satului Stănesti din cartea lui Posteucă e chiar o replică a celebrului Macondo sud-american fată de care nu are a se considera în inferioritate. De aceea e regretabil că această carte nu se află în galeria literaturii fantastice românesti, precum aceea conturată de Sergiu Pavel Dan, doar din simplul, dar radicalul motiv, că acel autor n-a avut cum s-o cunoască. Cred însă că o viitoare antologie de acest fel o va curprinde în mod obligatoriu.
Si mai există, cred, un reper livresc la care poate fi raportată această carte, acela al Amintirilor din copilărie ale lui Creangă si aceasta fiind o carte de amintiri. Dar dacă universul copilăriei lui Creangă este privit din unghiul adultului cu inerenta nostalgie a vîrstei ce-a pierdut – doar - paradisul copilăriei, dar care este evocat cu veselie săgalnică si încă participativă, lumea copilăriei lui Posteucă este privită nu numai prin lupa acestei pierderi temporale, ci si prin a celei spatiale, căci proscrisul si pribeagul prin toate zările lumii scrie cu durerea concentrată a pierderii definitive, nu numai a timpului acelei copilării, ci si a locului ei, de care nu s-a mai putut apropia vreodată să le vadă, dar care s-a si despărtit tragic de trupul tării sale. Asa că tensiunea psihologică a acestei cărti este una maximă, aproape insuportabilă si, fiind opera unui talent instruit si avizat în arealul marilor opere culturale, chiar filozofice, ale lumii, cartea atrage irezestibil participarea lectorului pînă la implicarea afectivă totală, fiind de aceea, o carte de un tragism aproape coplesitor, fară a utiliza însă nimic din mijloacele melodramei. De pildă, printre nenumăratele pagini antologice pe care le cuprinde, se află si acelea ce relevă întîia dragoste de copil a autorului –erou petrecută în spatiul concentrationar al unui lazaret în care au fost internati copii satului, victime ale unei epidemii. Acolo băiatul, elev de scoală primară, petrece zile întregi alături de o fetită ce-i era dragă si căreia–i spune povesti fabuloase pînă ce copila se stinge în bratele sale, îmbrăcată în florile culese „fraudulos” de băiat pentru ea, substanta acestui episod fiind unică în literatură si de aceea merită, credem, a fi prelevată în orice manual de scoală. La fel, este impresionant modul cum copilul care nu-si cunoaste tatăl, mort pe frontul rusesc, îi caută si-i evocă figura, îi atinge obiectele, îl visează obsesiv, îl recrează, practic, imaginar, în absenta sa fizică, îl proiectează într-un mit de-o consistentă si de un dramatism aparte. Se cuvine remarcat nu numai stilul fluent, original, cult, de prozator stăpîn pe uneltele sale, dar si persuadant deopotrivă, însă si limba cărtii, de-o frumusete specială, în care se păstrează cuvinte arhaice pierdute în alte părti. De pildă, personajele spun ”am văzut acurat”, în loc de “curat”, ceea ce evidentiază limpede - si fascinant pentru lingvisti - traseul acestui termen ce s-a întors în limba noastră pe cale cultă - ca în termenul “acuratete” - dar care acolo, în Bucovina veche, a circulat în vorbirea curentă. Glosarul de la sfîrsitul cărtii semnat de Vianor Bendescu constituie o probă a acestei bogătii de tezaur lingvistic arhaic.
Multe sunt aspectele ce merită a fi puse în lumină ale acestei cărti mult pătimite, în care adie mireasma capodoperei si care a ajuns, în sfîrsit, la publicul pentru care a fost scrisă, după 30 de ani de la moartea autorului său. Ca să mai pensăm doar cîteva din bogătia lor debordantă vom releva acea atitudine paradoxală de înaltă împăcare cu lumea, atît de rar întîlnită si atît de uimitoare în planul comun, din partea unui om care a suferit ca putini altii, care a scris această carte într-un lagăr unde doar evadarea în lumea ei de amintire îl făcea să supravietuiască. Si iată, aici un nou fruntariu literar, acela cu beatitudinea din Jurnalul fericirii a lui Steinhardt prin care si acel detinut se înalta către limanul luminii din plină suferintă a închisorii. Probabail că spiritele înalte, dintre care fac parte si unul si altul, stiu să urmeze calea christică a mîntuirii prin suferintă, în învătarea lectiei de-a fi fericit tocmai din adîncul a ceea ce ar fi pentru altii cea mai adîncă si ucigătoare nefericire. Iată aceste idei formulate în epilogul cărtii cu rol de sinteză conceptuală, de către autorul ei, doctor în filozofie. „venim de mai departe decît viata aceasta si mergem spre mai departe... în esentă, suntem altceva decît viata acesta... si iată-mă acum cuprinzînd tot mai mult în cercurile constiintei mele care se lărgeste în lumina care devine din ce în ce mai strălucitoare, pasnică si mîntuitoare. Stiu acum ceva si stau smerit deoarece în ceasurile bune uit că sunt. Simt numai că fac parte din ceea ce este. Că sunt unda bucuroasă a unei mări în vesnică miscare, fără început si fără de sfîrsit. Că este ceva în mine care mă depăseste si-mi dă o mare certitudine, mă face fericit... Viata este atît de frumoasă încît nu numai că face să o trăiesti cu toată plinătatea, dar si să mori pentru a o continua. Pentru a reinvia. Căci singurul fel de a mîntui lumea este a da sens propriei noastre vieti. Acolo unde unul se găseste pe sine, lumea se vindecă de toate relele”. Si într-adevăr, prin această carte, dar nu numai, Vasile Posteucă s-a găsit pe sine, dar a găsit si esenta unui sunet pur, original, dar si general valabil al poporului nostru.
De altfel preocuparea si acuitatea perceptiei sale de-a surprinde si capta esentele definitorii ale neamului românesc, acel “ sentiment românesc al existentei”, căutat si de alti filozofi contemporani lui, precum Noica sau Vulcănescu, se manifestă încă din tinereta sa avîntată de idealuri în care a crezut cu adîncă sinceriate. Astfel, într-un eseu publicat la Madrid, în 1977, el vede istoria neamului românesc structurată într-o anume diacronie cu sens ascendent, străbătută de momente de esentialitate maximă semnificatoare si benefice pentru devenirea acestuia, precum sunt: momentele Sarmisegetuza, Stefan cel Mare, Eminescu, Marea Unire s.a. Dar iata propria sa expresie elocventă: “Istoria, ca si viata neamurilor si a omenirii întregi nu-i nimic altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu. Dumnezeu se împlineste prin neamuri. Prin felul cum se comportă neamurile, ele se apropie ori se îndepărtează de El. Si in contacul cu Cerul, nu masa contează, ci esenta. Adevărul! ! Uneori numai câtiva insi ai unui neam, sau numai unul chiar, poartă lumina Divină. Aici întervine eroul, martirul, profetul, mântuitorul si provoacă cu dinamita jertfei lui schimbarea la fată.(…)
Destinul românesc e un destin major. De credintă si luptă. De jertfă si creatie. Am dat omenirii momente care rămân unice prin semnificatia si strălucirea lor spirituală. Si din culmea acestor momente am fost totdeauna premergători, deschizători de drumuri (…)
Eu voiu privi Sarmisegetuza ca un moment al spiritului românesc de totdeauna. Ca o răscruce a destinului nostru pe planetă si-n lume. O răscruce de jertfire a elementelor si o nastere, purtând o splendidă menire(…) Ne-am născut din ceva mai adânc si mai esential decât viata, asa cum o putem vedea din conditia noastră pământeană si limitată. A intrat, in forma născândă, o dimensiune nouă si rară: seriozitatea tragică a eroismului si lumina bucuroasă a jertfei.(…) Tăcerea de. acolo, în odăjdiile ei de vestală a vesniciei, ne deschide portile de aur ale adevărului. Ne redă conditia edenică. Ne întoarce in raiul din care am fugit. Ne duce acasă! Cetatea Luminii se confundă cu misterul fiintei Pure. Cu majestatea, cu unicitatea (unul înseamnă tot) lui Dumnnezeu.(…) Momentul decebalic n'a fost încă meditat si interpretat in filosofia noastră, nici aplicat suficient in spiritul practic românesc. In rânduiala vietii noastre nationale. Misterul de peste veac al Sarmisegetuzei va trebui fructificat, înviat, in generatiile românesti viitoare”.
In vremea noastră cînd, la Bucuresti se organizează de 5 ani editii ale Congresului de Dacologie prin osîrdia dr. Napolen Săvescu dela New York, evenimente la care vin an de an tot mai multi participanti din toate zările lumii care caută să lumineze, multi cu mijloace stiintifice, misterul încă nepătruns al lumii dacice, afirmatiile de odinioară ale lui Posteucă sună ciudat de actual.
“Ceeace e esential, in planul neamului, e acceptarea atitudinii celei mai înalte, confundarea cu tensiunile, aproape nimicitoare, dar in tot cazul: transfiguratoare, ale epocilor nationale când a fost atins plafonul cerului. Când neamul si-a dat adevărata sa măsură, cum a fost de-o pildă, domnia lui Stefan cel Mare pentru noi Românii, când am fost numiti «atleti ai lui Hristos» si într'adevăr, cu vitejia si sângele nostru am salvat civilizatia si cultura crestină, dela moarte (...)
Alti domni si căpitani de osti biruitoare si-au facut columne de marmoră in aur. El si-a lăsat doar chipul zugrăvit pe-o copertă de Evangheliar: rugându-se in genunchi. Romanii când i-au învins pe Daci au sărbătorit si petrecut 150 de zile in sir. Moldovenii lui Stefan eel Mare, după fiecare victorie (ca si după fiecare înfrângere) se adunau ca să clădească biserici, cărând si dăltuind piatră, cioplind altare si usi împărătesti, zugrăvind icoane si turnând clopote…Stând de vorbă cu cerul. O mare diferentă in întelegerea misiunii pe pământ, in cetirea semnelor istoriei, între noi si alte popoare. Genial in organizarea socială (a creat o elită românească, vrednică să se mentină timp de patru secole) si'n purtarea războaielor, el a transformat Moldova in Mănăstire, dedicând-o lui Dumnezeu, legând viata neamului de aci, cu legile sfinte ale cerului, garantându-i astfel eternitatea”.
In anul 2004, numit si Anul Stefan cel Mare, în care de-a lungul si de-a latul românitătii s-a dezbătut si luminat fenomenul pe care l-a reprezentat în istorie acest personaj, din nou, gîndurile lăsate mostenire de Posteucă par fi scrise special pentru acest prilej. Noi însine am scris si rostit mai multe asemenea abordări, dintre care, cu precădere, aceea dedicată viziunii lui Eminescu asupra lui Stefan cel Mare, drept care afirmatia lui Posteucă vine acum a ne completa parcă, acel expozeu. Preocupării noastre de o viată pentru personalitatea eminesciană, gîndurile de mai jos ale lui Posteucă îi răsună ca un ecou de peste timp. Dar cite ecouri par a trimite aceste ginduri către alte si alte ginduri profunde ale vremii noastre, precum săgeata către isihasmul românesc, asa cum este el văzut si formulat de către Vasile Andru sau, de ce nu, chiar către acel luminis heideggerian prin care vede filozoful revelarea adevărului în artă.
“Geniile recunosc geniile. Mihai Eminescu a slăvit in Domnul Stefan cea mai înaltă culme de împlinire românească de dinaintea lui. (…)
Prin Mihai Eminescu noi ne-am validat in fata mintii cosmice. Unul dintre noi a avut comunicare directă între mintea sa si nesfârsitul Divin, nesfârsit căruia îi place să se'ntruchipeze'n poezie, in gândirea înteleaptă, in eroismul social, national si politic, si să'nvesnicească geografia si istoria neamurilor cu superbe dimensiuni verticale. (…) Insula lui Euthanasius nu e in nuvela lui numai o găselnită literară. Ea e un archetip uman al centrului. Ca si împărătia lui Dumnezeu, insula poate fi găsită numai in noi. In inima si'n constiinta noastră. Si ea presupune acceptarea sărăciei si smereniei, ascultarea tăcerilor cari ne revelează muzica infinitului si rugăciunea împăcată cu simplitatea si pacea din natură. Noi suntem insula, dar ne înconjoară oceanul. Si numai având constiinta reală a oceanului suntem cu adevărat insulă.(…)
In ce ne priveste ne-am aplecat îndelung, chiar în ceea ce avea să devină lucrarea de doctorat, asupra acelei epoci astrale care a produs Marea Unire, si mai ales, a reverberatiilor ei culturale pe care le-am atribuit, cu o sintagmă aflată de la un personaj al acelui timp, unor „oameni ai energiilor luminate”, adică o stirpe de oameni care apar în asemenea momente esentiale în istoria unui neam (eroii lui Carlyle?) spre a–i duce la implinire destinul fast. De aceea am recunoscut ca familiare si valide afirmatiile lui Posteucă despre acest subiect, dintre care am selectat cele ce urmează pentru profunda lor vibratie.
“ Unirea dela 1918 a fost răscrucea la care neamul nostru s'a arătat vrednic de propriul său destin, de marea sa chemare istorică. Adunând toate provinciile la sânul patriei mame si înfăptuind întregirea geografică, generatia Mărăsestilor a ridicat neamului întreg un cuib pământean, din care accesul la trezirea spirituală, la cultură si la istorie, a devenit posibil. Fără geografie, eram mereu tinuti la nivelul subistoriei, dacă nu chiar al aistoriei. Geografia României Mari însă, ne-a deschis poarta de aur spre «centru», spre revelatia mistică a fiintei noastre nationale, a ethosului românesc. Ne-a deschis drum larg spre cerul creatiei, sădindu-ne in inimi dorul perfectiunii, mărindu-ne foamea si setea de absolut, trezindu-ne constiinta Divină. “
La Cîmplul Românesc din Hamilton/ Canada i s-a ridicat lui Vasile Posteucă un bust realizat de inegalabilul sculptor român Nicăpetre, care a reusit altădată si realizarea unei expresii eminesciene de sinteză si profunzime, (fapt ce se dovedeste, prin ultimele evenimente, conexe unei alte statui eminesciene în Canada ) a fi atît de important si de greu de realizat.
Am aflat si despre rolul lui Posteuca de întemeitor al unei mici Românii in Canada, acel spatiu numit Satul sau Cîmpul românesc de la Vad David / Montreal(zice-se, al treilea spatiu superenergetic din lume!) care a fost creat si a devenit spatiu public al românilor canadieni datorită donatiei din 1970 a trei români generosi: Vasile Posteucă, Ion Tăranu si Alexandru Fonta.
Prin asta ei, si Posteucă nu în ultimul rînd, si-au dovedit din nou vizionarismul pregătind cu atîta vreme în urmă, această oază românească pentru valul de emigranti români ce urmau să inunde Canada în zilele noastre, întemeind aici o a doua Românie. Posteucă prefigurează acest val si prin statutul său intelctual, căci dacă azi românii care-si sustin aici doctorate glorioase si prestigioase sunt cu miile, el a fost un precursor al lor, un asemenea intelectual care si-a dus la bun sfîrsit un doctorat greu si valoros într-o vreme de început cînd lucrul era cu totul neobisnuit.
Asadar românii din Canada au a se mîndri cu numele lui si a-i aduce ofrandă buchete de flori la statuia de la Hamilton, si poate, sub privirea sa idealistă si vizionară îsi vor mai stinge vesnica si infertila vrajbă ce macină dintotdeuna din interior orice comunitate românească.
Toate justifică si reclamă însă imperios recuperarea acestui autor si a cărtilor sale si în paradigma literaturii române de unde a lipsit atîtia ani spre marea ei pagubă, în primul rînd din considerante extraliterare ce au inundat cu totul discutia asupra valorii literare intrinseci. E timpul cred, să ajungem la acel sine ira et studium în care să ne recuperăm valorile, cum atîtea natiuni au făcut-o de mult, indiferent de conduita din viata civilă a autorilor sau de părerea unora sau altora despre faptele lor, asta neinsemnînd, desigur, absolvirea de erori, ci doar capacitatea de-a discerne corect si de-a aloca ponderea cuvenită si meritelor, nu numai erorilor. Dacă vom avea tăria de-a gîndi astfel vom întelege că Vasile Posteucă merită un loc al lui de frunte în aria literaturii si culturii române, dacă aceasta mai are „coloană vertebrală” si dacă va dori si va sti să-si recunoască eroii, ceea ce, afirmă Thomas Carlyle, dar si Nietszche –constituie conditia esentială pentru propăsirea unei natiuni. ,
|
Lucia Nenatti 6/17/2018 |
Contact: |
|
|
