Mihai Eminescu - o revelatie mereu prezentă
“De la Eminescu orice rând, orice gând, poate ascunde o scânteie de cer!”
(Mitropolitul Antonie Plămădeală
În filele timpului nostru milenar, Cerul s-a deschis pe creasta augustă carpatină, rostogolind în adâncul de taină o scânteie de Luceafăr.
Întreaga Vatră strămosească cu Muntii ei semeti, cu Apele ei brodate-n legende, cu Codrul ei verde zugrăvit în doine, a făcut să vibreze coardele întregii Natiuni de o bucurie divină.
În vesmântul său de lumină, Eminescu e o revelatie mereu prezentă, mereu strălucind în adâncul său de frumuseti.
Hărăzit de Bunul Dumnezeu si dăruit nouă tuturor daco-românilor în primul rând si apoi lumii, ca Lumină din LUMINĂ, Eminescu s-a întrupat din întelepciunea stămosească multimilenară, dăruindu-ne la rându-i apoteoza geniului său exprimată categoric în “Luceafărul”, capodoperă care exprimă metaforic LOGOSUL întrupat.
De aici din această LUMINĂ fără de Început, îsi are început strălucirea sa. Si atâta timp cât sub binecuvântarea LOGOSULUI, strălucim în lumina Luceafărului nostru, suntem într-o vesnică sărbătoare.
“Cuvintele lui Eminescu au devenit parolă de recunoastere între petalele de trandafiri, când se deschid dimineata să salute soarele.”( Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997, p. 14).
Fiecare zi pune în Corola ei de flori, mărgăritare din Eminescu. În mireazma lor descoperim parfumul filosofiei noastre crestine-temelia culturii si constiintei nationale. Dacă am întreba pe orice om să ne spună sincer care e dorinta lui cea mai nobilă, cred că ar răspunde clar si răspicat: “Vreau să fiu fericit!”. Dacă punem aceeasi întrebare oricărui crestin autentic ne va răspunde: “Sunt fericit că îl cunosc pe Bunul Dumnezeu!”. Dacă ne vom adresa însă, unui român adevărat (daco-român) cu aceeasi întrebare sigur ne va răspunde: “Îi multumim lui Dumnezeu că ni l-a dăruit si pe Eminescu!”.
Faptul că Eminescu a preacinstit-o pe Fecioara Maria, e dovada Rugăciunii si “Răsai asupra mea, lumină lină”, pe care ni le-a lăsat ca testament.
Luceafărul nostru ne-a învătat graiul divin al minunii, limba Eminescu: “Limba Eminescu e limba română.” “Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie”, în limba Eminescu numai asa putea fi spus. Si Doina si înfruntarea lui Baiazid de către Mircea, si convorbirea de taină a poetului cu “păsărelele somnoroase”, si cea cu Fecioara Maria, si cea cu Kamadeva zeul traco-indic, si preumblarea “Sara pe deal” în ritmul buciumului sunând “cu jale”, si bucuria colindelor, si cumplita rugăciune a unui dac, toate, toate, numai în limba Eminescu puteau fi spuse, spre a fi desăvârsite.” (ibid. p. 14).
Învătătorii, poetii si preotii sunt glasul prin care sufletul Natiei, ce bate în poporul prezent îl aduce la constiinta de sine. Ei sunt întâii modelatori ai sufletului popular după chipul si asemănarea Natiunii noastre preaalese si garantia ordinii si a fiintei Neamului. Si tot ei sunt predestinati Jertfei întru biruintă.
Mihail Eminescu s-a pogorât pe sine în fiinta Neamului, trăind în permanentă si intens toate aspiratiile strămosesti, glorificându-si Natia în fata lui Dumnezeu si a istoriei prin mistica sa nationalistă. În el se altoieste Nationalismul de sorginte pur româneasc.
În spiritualitatea românismului său, Mihail Eminescu a trăit real în marele “Eu” al Natiunii, împărtăsind toate bucuriile, toate durerile, dar si toate aspiratiunile Neamului spre biruinta finală, spre Învierea si Înăltarea sa moral-religioasă.
Uzurpându-i-se linistea pământului, de către toti bezmeticii ratiunii, Luceafărul nostru, răsare noapte de noapte pe bolta Luminii, pe cerul culturii si al spiritualitătii daco-române, dăruindu-se “coborârii în jos” pe miriadele sale raze către toti cei flămânzi si însetati de dreptate, de adevăr, de frumos, de dragoste si de lumină. “Doamne, ce s-ar fi făcut lumea fără Iisus-Logosul, Cuvântul!
Doamne, ce ne-am fi făcut noi românii fără Eminescu, logosul, Cuvântul românesc! Eminescu e darul Providentei făcut românilor. Eminescu e darul românilor făcut universului, rostire în limba stelelor si a spatiilor infinite, în limba Eminescu, în limba română.” (ibid. p.16).
Strecurîndu-ne pe sub mantia sa celestă,vedem reflectată pe fruntea lui de Sfinx al Culturii, vocatia noastră ortodoxă universală: cea de sinteză originală si creatoare între spiritualitatea Răsăritului si a Apusului.
În el vedem toată daco-românimea, crezul Daciei divin-existente. Nu întâmplător, ci inspirat, Eminescu a incorporat etern Dacia, Regelui vesnic : “Iisus Hristos- Regele Daciei.” Oameni din toate categoriile sociale, de toate vârstele, dar de acelasi grad de suferintă si dor pentru Natiune, au crescut si cresc în Eminescu.
Chemat de DUMNEZEU- LOGOSUL, să sălăsluiască în spiritualitatea Ortodoxiei, Eminescu si-a ales limba daco-română ca lumea să poată cunoaste frumusetea originară a Traditiei Srămosilor nostri pelasgi.
Lumina lui s-a asezat în inimile noastre deschise Doinelor si Dorului său. Si noi crestem încercând să-l ajungem, sau să-i atingem razele, care cresc în noi însine, ca într-o dulce cuminecare: El e în noi si noi în el, cum spunea Nichita Stănescu: “El este tot ceea ce este noi în noi.”
Între Doină si Dor, Suferintă si Jerfă, între aceste puncte cardinale se desfăsoară menirea noastră crestinească. Acesta este crezul si testamentul nostru eroic-martiric. Alt ideal în viată nu avem. Trăim cu Dacia crestină pe buze, o mărturisim vesnic în constiinte, si o purtăm în mădularele fiintei noastre, asa cum mărturisitorul, eroul, martirul si sfântul îsi poartă crucea lor întru jertfă si biruintă.
Amintirea, cinstirea lui Eminescu sunt clipe obligatorii de sărbătoare. Toate zilele si noptile, si toate locurile “de la Nistru pân’ la Tisa”, în care se vorbeste limba Eminescu, limba daco-română, sunt sărbători ale “Domnului Eminescu” cum prea frumos i-a spus Grigore Vieru. “Acest “Domnul” e acelasi cu “domnul Tudor”, cu “domnul Stefan cel Mare si Sfânt!” Un domn al neamului românesc. Domnul Limbii românesti. Domnul culturii românesti. Domnul Poeziei si, nu în ultimul rând, Domnul luptei întru Neam .” (ibid. p. 18).
Toată dragostea Strămosilor si căldura Patriei dragi s-a sălăsluit în cerul binecuvântării sufletului său blând, în filosofia misiunii sale profetice.
Căci, ce este Filosofia în adevăratul ei sens, dacă nu modul de exprimare frumos al Creatiei, Adevărului si Bunătătii Dumnezeesti?!
În unda izvorului său de constiintă natională, s-a adâncit deopotrivă, chipul Voievodului apărător de glie, fruntea înrourată a tăranului mistic si blajin, dăruindu-si cu prisosintă omenia, si smerenia monahului curat în gânduri si simtiri, încrustată în Cazania Neamului nostru filocalic.
Pasii Luceafărului românesc au adâncit în pământul Gliei străbune, urmele calde din pulberea sa de stele. E plin numele lui de sărbătoare. E plină creatia lui de bucurie. E o sfântă binecuvântare cinstirea lui. Cine se apropie de el si-l cercetează în adâncul fiintei sale, trăidu-si menirea crestină, poate să-l înteleagă. Niciodată, însă pe deplin. “Eminescu e al tuturor timpurilor si precum toate timpurile îl vor iubi, tot asa va păstra pentru toate timpurile secvente de taine din creatia lui, care se va revela pe rând, tuturor generatiilor, una după alta.” (ibid. p. 20).
Mihail Eminescu si-a tesut chipul său întru asemănarea Românului absolut, cum solemn l-a prea cinstit Marele filosof crestin Petre Tutea. Întreaga sa fiintă iradia de bunătate, de adevăr, de dreptate, de credintă, de dor si de frumusete.
Eminescu era frumos, “cum numa-n vis un înger se arată”! Marele umorist Caragiale, ne aminteste profetic : “Era o frumusete! O figură clasică, încadrată de niste plete mari, negre; o frunte înaltă si senină; niste ochi mari si, prin aceste ferestre ale sufletului , se vedea că cineva este înăuntru. Un zâmbet blând si adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”.
Asadar, Eminescu e mereu acelasi cum a fost, Românul absolut: o împreună trăire lirică si o cugetare filosofică, o sinteză a jurnalistului de marcă si o simbioză profetică împlinită, o dăruire care atrage si copleseste si o demnitate voievodală, o credintă neclintită de la linia strămosească si o genialitate multiplă fără pereche, care fascinează continuu. Între perfectiune si absolut există o ierarhie a desăvârsirii: o ierarhie a Mărturisitorilor, a Eroilor, a Geniilor, a Martirilor, a Sfintilor, după cum există si o ierarhie a Îngerilor, a Arhanghelilor, a Apostolilor.
Nicu Gane îl descrie pe Eminescu în culorile vii ale realitătii: “Îl am si acum înaintea ochilor: chip frumos si blând, fire mistică, străină de lume, zămislită parcă în alte plaiuri. Ce frunte măreată si încercată de gânduri! Ce privire adâncă si visătoare izvorâtă din cea mai nobilă inimă omenească! Ce absolută si completă dezinteresare de tot ce e în legătură cu partea materială a vietii. Ai fi zis că plutea într-o atmosferă suprapământească”. O altă admiratie vine si din partea distinsului (dac/vlah) Vlahută: “Mi se pare un zeu tânăr, frumos si blând, cu părul negru ondulat, cu ochii dusi, osteniti de gânduri, mustata tunsă putin, gura mică si în toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate si melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca si cum venea de departe, dintr-o lume necunoscută nouă”.
Se pot găsi astfel o multime de descrieri ale Luceafărului nostru, toate excelând în copii fidele ale chipului său întru asemănare de înger. Si este minunat acest lucru, aceste descrieri care se întrunesc într-un Tezaur spiritual, ce se adaugă la rându-i inegalabilei Comori de nepretuit a Natiunii noastre regale si patriarhale.
Din cartea “Omagiu lui Mihail Eminescu” a lui Ion Slavici, apărută în 1909, la Bucuresti, prieten apropiat al Poetului, adăugăm încă o mărturie, care evidentiază chipul spiritual al lui Eminescu: “În gândul lui, cea mai învederată dovadă de iubire si de stimă era să-i spui omului, si-n bine, si-n rău, adevărul verde în fată”.
În noaptea care a urmat după ce am scris prima pagină din articolul cinstirii Luceafărului nostru, Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu Busulenga) mi-a apărut în visul spre dimineată. Eram undeva în curtea unei Mănăstiri, probabil Putna. Era o dimineată tîrzie, luminată, Maica Benedicta iesea de la slujba de dimineată, din biserică. Venea pe alee, dinspre apus, spre răsărit. Căteva grupuri de femei se grăbeau să ceară binecuvântare. Eu eram de partea cealaltă a bisericii, partea dreaptă, singur. M-am înclinat Maicii Benedicta si voiam să merg să cer si eu blagoslovenie. Cum era oprită de cele câteva credincioase, m-a privit măsurându-mă de sus până jos si invers cca un minut. Apoi zâmbindu-mi binevoitor, mi-a spus să nu mă grăbesc la binecuvântare, căci “Noi, trebuie să stăm de vorbă mai mult”.I-am multumit înclinînd usor capul. Apoi m-am trezit si, am simtit că am continuat împreună cinstirea lui Emineascu. De fapt acesta era harul binecuvântării Măicutei, care ca atâtia Români îl iubeste pe Eminescu. : ”Eu as zice că au fost trei sacrificări ale lui Eminescu: prima în timpul vietii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudetenie. El venea ca un mare întemeietor de limbă poetică, venea ca un european. Esta primul mare poet european al României! A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile. Si a treia se întâmplă în momentul de fată (era în 1999), promovată din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristete”. (Fragment din Interviul acordat P.S. Episcop Dr. Casian Crăciun al Dunării de Jos, de Doamna Academician Zoe Dumitrescu Busulenga în 1999, consemnat de Violeta Ionescu)
Eminescu a luat sansa vietii în serios, ca pe o lucrare în Via lui Dumnezeu, care este Via Natiunii sale.. A admirat-o si a înfrumusetat-o. A gustat din fericirea ei, făcând visul să devină realitate. A provocat-o si a acceptat-o ca pe o datorie sfântă pe care a împlinit-o. Pentru el n-a fost un joc, ci a fost atât de pretioasă încât s-a îngrijit de ea ca de o mare bogătie, pe care n-a păstrat-o, ci a dăruit-o Natiei sale. A descoperit în ea taina si a luptat ca făgăduinta ei să se împlinească. A depăsit tristetea ei, suferind, s-a bucurat de ea cântând-o si s-a jertfit pentru ea apărând-o.
Viata noastră asadar, este o clipă solemnă din viata nemuritoare a Natiunii. Ea trebuie trăită permanent si înfrumusetată continuu.
|
Gheorghe Constantin Nistoroi 6/14/2018 |
Contact: |
|
|
